Decizia CCR nr. 548 din 17.12.2013 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 260 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 260 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, excepție ridicată de Societatea Comercială "Cromar Prodcom“ - S.R.L. din Huedin în Dosarul nr. 325/242/2012 al Tribunalului Cluj - Secția mixtă de contencios administrativ și fiscal, de conflicte de muncă și asigurări sociale și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 472D/2013.

La apelul nominal se constată lipsa părților, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate, întrucât valoarea socială apărată de cele două norme, contravențională și penală, este aceeași, iar diferența este determinată de gravitatea faptei. În cazul infracțiunii, fiind vorba despre pedepse alternative, instanța judecătorească poate aplica doar pedeapsa închisorii, iar, în acest caz, devin incidente prevederile art. 265 din Codul muncii cu privire la posibilitatea aplicării și a unor pedepse complementare.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 26 iunie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 325/242/2012, Tribunalul Cluj - Secția mixtă de contencios administrativ și fiscal, de conflicte de muncă și asigurări sociale a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 260 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii. Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată de recurenta Societatea Comercială "Cromar Prodcom“ - S.R.L. din Huedin într-o cauză având ca obiect soluționarea recursului împotriva sentinței civile a Judecătoriei Huedin prin care s-a respins plângerea împotriva unui proces-verbal de constatare a contravenției încheiat în temeiul art. 16 alin. (1) și art. 260 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține că dispozițiile de lege criticate contravin prevederilor art. 1 alin. (5) și art. 16 alin. (1) din Legea fundamentală, întrucât instituie o amendă de la 10.000 lei la 20.000 lei pentru comiterea contravenției, în timp ce infracțiunea corespunzătoare nerespectării dispozițiilor privind încheierea contractelor individuale de muncă se sancționează cu amendă penală "între 5.000 lei și 600.000 lei“.

Cu privire la art. 16 alin. (1) din Constituție susține că textul criticat îl discriminează pe cel care a comis o contravenție față de cel care a comis o infracțiune. Astfel, dacă ar fi vorba despre o infracțiune, tratamentul ar fi mai favorabil celui care a comis fapta.

În plus există o "serie de dispoziții penale și/sau procesual penale care pot conduce la reducerea semnificativă a sancțiunilor penale, ceea ce nu există în cazul plângerii contravenționale“.

Prin urmare, în cazul în care o persoană juridică angajează mai mult de 5 persoane fără contract de muncă, amenda are un minim special mai redus decât în contextul în care fapta ar fi contravenție. Arată că în prezenta speță "agentul constatator a aplicat minimul prevăzut de textul de lege care sancționează fapta contravențională, care este însă un minim cu dublu superior celui care este prevăzut în legislația penală“.

Totodată, arată că normele de drept penal care reglementează criteriile generale de individualizare a pedepsei și circumstanțele atenuante și efectele lor (art. 72 și următoarele din Codul penal) sunt incidente atât în cazul persoanelor fizice, cât și în cazul persoanelor juridice, legea nefăcând o distincție în această privință. De asemenea, dispozițiile art. 320¹din Codul de procedură penală sunt incidente, fără distincție, cu privire la persoane fizice sau juridice, având în vedere principiul ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus, limitele amenzii putând fi reduse cu o pătrime.

În acest context, dincolo de faptul că materia contravențională aparține materiei penale, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, susține că fapta contravențională este sancționată cu un minim de amendă dublu față de minimul amenzii penale, neexistând prevederi exprese în legislația contravențională nici cu privire la diminuarea/reducerea sancțiunii, dispoziții care există însă în materia penală.

Prin urmare, infracțiunea este sancționată mai ușor, ceea ce conduce la discriminare față de persoanele care sunt acuzate de săvârșirea unei fapte cu grad de pericol social mai redus, avantajând persoanele care au comis infracțiunea, ceea ce este profund inechitabil, din moment ce natura/sursa sancționării este una identică, indiferent că este contravenție sau infracțiune.

Referitor la încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituție invocă jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat, în interpretarea și aplicarea art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, că materia contravențională aparține domeniului penal, și anume Cauza Jussila împotriva Finlandei, Cauza Anghel împotriva României, Cauza Ziliberberg împotriva Moldovei, Cauza Tsonzo Tzonev împotriva Bulgariei, Cauza Engel și alții împotriva Olandei și Cauza Ozturk împotriva Germaniei. Susține că instanța de contencios al drepturilor omului "determină dacă fapta intră în domeniul de aplicare al materiei penale în funcție de criterii alternative: calificarea juridică a infracțiunii litigioase în dreptul național, natura însăși a acesteia și severitatea sancțiunii aplicabile“.

De asemenea, potrivit art. 20 alin. (2) și art. 148 alin. (2) din Constituție, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, convențiile, actele și pactele internaționale sunt obligatorii pentru instanțele interne și se aplică cu preeminență.

Cum materia contravențională aparține materiei penale, arată că, în speță, dincolo de faptul că sancțiunea contravențională ar trebui să fie mai blândă decât cea penală, legea internă sancționează mai dur o faptă contravențională decât o infracțiune, cu încălcarea principiului echității și al proporționalității.

Tribunalul Cluj - Secția mixtă de contencios administrativ și fiscal, de conflicte de muncă și asigurări sociale consideră, în esență, că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, deoarece dispozițiile de lege criticate se aplică tuturor celor aflați în situația descrisă în ipoteză, fără discriminare.

Pe de altă parte, severitatea tratamentului penal în cazul nerespectării dispozițiilor de lege privind încheierea contractelor individuale de muncă este superioară celui contravențional, pedeapsa pentru săvârșirea infracțiunii putând fi și închisoarea de la 1 la 2 ani. De asemenea, tragerea la răspundere penală atrage și incompatibilități, interdicții și decăderi care nu se regăsesc în sfera contravențională și, totodată, condamnarea penală implică nu doar pedepse principale, ci și pedepse accesorii sau complementare, ceea ce, de asemenea, nu poate fi regăsit în materie contravențională. Totodată, evidențierea elementelor răspunderii penale în cadrul cazierului judiciar imprimă un caracter mai sever răspunderii penale față de răspunderea contravențională.

Așadar, instanța consideră că toate aceste elemente ale răspunderii penale relevă caracterul mai sever al acesteia față de răspunderea contravențională, chiar dacă, astfel cum este cazul în speță, minimul amenzii contravenționale este superior minimului amenzii penale.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 260 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011, ca urmare a adoptării Legii nr. 40/2011 pentru modificarea și completarea Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 225 din 31 martie 2011.

Dispozițiile de lege criticate au următorul cuprins: "(1) Constituie contravenție și se sancționează astfel următoarele fapte: [_] e) primirea la muncă a până la 5 persoane fără încheierea unui contract individual de muncă, potrivit art. 16 alin. (1), cu amendă de la 10.000 lei la 20.000 lei pentru fiecare persoană identificată;“.

Autorul excepției susține că dispozițiile de lege criticate încalcă prevederile constituționale ale art. 1 alin. (5) privind obligativitatea respectării Constituției, a supremației sale și a legilor și ale art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține următoarele:

1. Referitor la dispozițiile criticate din Codul muncii, Curtea s-a mai pronunțat prin Decizia nr. 1.109/2009, publicată în Monitorul Oficiafal României, Partea I, nr. 678 din 9 octombrie 2009, constatând constituționalitatea acestora, însă dintr-o altă perspectivă, diferită față de cea invocată de autorul excepției.

În cauza de față se critică inechitatea reglementării contravenționale - din punct de vedere al sancțiunii - față de cea penală, ceea ce, în opinia autorului excepției de neconstituționalitate, contravine art. 16 și art. 1 alin. (5) din Constituție.

2. Cu privire la pretinsa încălcare a principiului egalității în fața legii, consacrat de art. 16 din Legea fundamentală, Curtea reține că, potrivit dispozițiilor de lege criticate, care fac parte din cap. IV "Răspunderea contravențională“ din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, primirea la muncă a până la 5 persoane, indiferent de cetățenia acestora, fără încheierea unui contract individual de muncă, constituie contravenție și se sancționează cu amendă de la 10.000 lei la 20.000 lei pentru fiecare persoană identificată.

În conformitate cu art. 264 alin. (3) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii,"Constituie infracțiune și se sancționează cu închisoare de la unu la 2 ani sau cu amendă penală primirea la muncă a mai mult de 5 persoane, indiferent de cetățenia acestora, fără încheierea unui contract individual de muncă“. Potrivit art. 63 alin. (3) teza a doua din Codul penal, când legea "prevede pedeapsa amenzii alternativ cu pedeapsa închisorii mai mare de un an, minimul special este de 500 lei și maximul special de 30.000 lei.“

Așa cum a statuat Curtea Constituțională în mod constant în jurisprudența sa, principiul constituțional al egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea, el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluții diferite pentru situații diferite. În acest sens este Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994.

Aplicând aceste considerente la speța de față, Curtea constată că dispozițiile de lege criticate nu instituie privilegii sau discriminări, instituind un tratament egal între persoanele aflate în ipoteza descrisă de acestea, și anume între persoanele care au primit la muncă până la 5 persoane fără încheierea unui contract individual de muncă și, în consecință, acestea nu contravin prevederilor art. 16 din Constituție.

3. Cât privește critica autorului excepției referitoare la inechitatea reglementării criticate față de reglementarea penală, infracțiunea fiind sancționată mai blând - în opinia sa, Curtea reține că stabilirea regimului sancționator al faptelor contravenționale sau penale, precum și instituirea unor eventuale cauze de reducere a pedepselor intră în atribuțiile de reglementare ale legiuitorului, Curtea Constituțională neputând modifica minimul unei amenzi contravenționale, așa cum a fost stabilit de legiuitor. Astfel, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992,"Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile suspuse controlului“.

Curtea reține că, prin Legea nr. 40/2011 pentru modificarea și completarea Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 225 din 31 martie 2011, s-a introdus pentru prima dată în Codul muncii infracțiunea de primire la muncă a mai mult de 5 persoane fără încheierea contractelor individuale de muncă, infracțiune care se sancționează cu închisoare de la unu la 2 ani sau cu amendă penală. Realitatea socială este cea care a determinat instituirea unor norme de politică penală și contravențională mai severe, astfel cum reiese din Expunerea de motive a acestei legi, prin care s-a propus "înăsprirea cuantumului sancțiunilor contravenționale aplicabile angajatorului (_) pentru primirea la muncă a până la 5 persoane fără încheierea unui contract individual de muncă“ și instituirea "răspunderii penale a angajatorului pentru utilizarea la muncă a mai mult de 5 persoane fără încheierea unui contract de muncă“.

Pe de altă parte, cele două tipuri de amenzi - contravențională și penală - au natură diferită, iar tratamentul sancționator în cazul infracțiunii de primire la muncă a mai mult de 5 persoane fără încheierea contractelor individuale de muncă nu este mai blând față de cel al contravenției prevăzute de dispozițiile de lege criticate, din moment ce, în cazul infracțiunii, este prevăzută - ca pedeapsă principală alternativă amenzii - sancțiunea închisorii de la 1 an la 2 ani, cu toate consecințele juridice ce decurg din săvârșirea unei infracțiuni, cum ar fi înscrierea acesteia în cazierul judiciar, consecințe care nu există în cazul săvârșirii contravenției.

Totodată, potrivit art. 265 alin. (4) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii,"În cazul săvârșirii uneia dintre infracțiunile prevăzute la [_] art. 264 alin. (3), instanța de judecată poate dispune și aplicarea uneia dintre următoarele pedepse complementare:

a) pierderea totală sau parțială a dreptului angajatorului de a beneficia de prestații, ajutoare sau subvenții publice, inclusiv fonduri ale Uniunii Europene gestionate de autoritățile române, pentru o perioadă de până la 5 ani;

b) interzicerea dreptului angajatorului de a participa la atribuirea unui contract de achiziții publice pentru o perioadă de până la 5 ani;

c) recuperarea integrală sau parțială a prestațiilor, ajutoarelor sau subvențiilor publice, inclusiv fonduri ale Uniunii Europene gestionate de autoritățile române, atribuite angajatorului pe o perioadă de până la 12 luni înainte de comiterea infracțiunii;

d) închiderea temporară sau definitivă a punctului ori punctelor de lucru în care s-a comis infracțiunea sau retragerea temporară ori definitivă a unei licențe de desfășurare a activității profesionale în cauză, dacă acest lucru este justificat de gravitatea încălcării.“

În consecință, nu se poate susține că tratamentul sancționator pentru infracțiunea de primire la muncă a mai mult de 5 persoane fără încheierea contractelor individuale de muncă ar fi mai blând față de cel al contravenției prevăzute de dispozițiile de lege criticate.

4. Referitor la pretinsa încălcare a art. 1 alin. (5) din Constituție și la invocarea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în materie contravențională, Curtea reține că, prin Decizia nr. 183 din 8 mai 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 425 din 17 iunie 2003, a preluat considerentele de principiu din jurisprudența în această materie a Curții Europene a Drepturilor Omului și a arătat, de pildă, invocând Hotărârea din 21 februarie 1984, pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Ozturk împotriva Germaniei, paragraful 50, că, în scopul aplicării prevederilor art. 6 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale [acuzație "în materie penală“], trebuie avute în vedere 3 criterii:

1. caracterizarea faptei în dreptul național;

2. natura faptei;

3. natura și gradul de gravitate ale sancțiunii care ar putea fi aplicată persoanei în cauză.

Așa cum s-a reținut prin Decizia Curții Constituționale nr. 12/2013, publicată în Monitorul Oficial la României, Partea I, nr. 114 din 28 februarie 2013, modul de definire a faptelor prin dreptul intern are o valoare relativă, esențială fiind natura faptei și a sancțiunii. În acest sens sunt invocate hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului, pronunțate la 24 septembrie 1997 în Cauza Garyfallou Aebe împotriva Greciei, paragraful 32, la 2 septembrie 1998 în cauzele Lauko împotriva Slovaciei, paragraful 56, precum și Kadubec împotriva Slovaciei, paragraful 50.

Un alt precedent constituțional relevant sub aspectul domeniului de aplicare a prevederilor art. 6 din Convenție îl constituie Decizia nr. 197 din 13 mai 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 545 din 29 iulie 2003, prin care Curtea Constituțională a stabilit că "legislația contravențională din România, similară celei germane, intră sub prevederile art. 6 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale“.

Așadar, Curtea reține că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului invocată de autorul excepției se referă la domeniul de aplicare a garanțiilor prevăzute la art. 6 din Convenție în cazul "acuzațiilor în materie penală“. Astfel, instanța de contencios al drepturilor omului a statuat că materia contravențională se asimilează celei penale, sub aspectul garanțiilor dreptului la un proces echitabil instituite de art. 6 din Convenție.

Or, în speță, autorul excepției nu critică o eventuală lipsă de garanții ale procesului echitabil în cazul săvârșirii unei contravenții și, în consecință, această jurisprudența a Curții Europene a Drepturilor Omului nu are legătură cu critica autorului, care este nemulțumit de faptul că minimul amenzii contravenționale stabilit de legiuitor este mai mare decât minimul amenzii penale stabilit de Codul penal.

Faptul că, după individualizarea pedepsei făcută de către instanțele judecătorești în procesul de stabilire a uneia din pedepsele astfel reglementate, ținându-se cont de modalitatea concretă în care a fost comisă fapta și de probatoriu, se poate ajunge la situația în care, în cazul infracțiunii, în concret, să se acorde o amendă penală într-un cuantum mai mic decât amenda contravențională stabilită de dispozițiile art. 260 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, nu conduce la concluzia neconstituționalității acestora raportat la art. 1 alin. (5) din Constituție, care instituie obligativitatea respectării Constituției, a supremației sale și a legilor.