Decizia CCR nr. 735 din 16.12.2014 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 6 alin. 1 din Codul penal şi ale art. 4 din Legea nr. 187/2012 pt. punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 - Codul penal

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal cu referire la art. 13 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal și la art. 5 din Codul penal, precum și a dispozițiilor art. 4 și art. 5 din Legea nr. 187/2012 cu referire la art. 12 din aceeași lege, excepție ridicată de Cătălin Iosef în Dosarul nr. 621/93/2014 al Tribunalului Ilfov - Secția penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 397D/2014.

2. La apelul nominal lipsește autorul excepției, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Președintele dispune a se face apelul si în dosarele nr. 685D/2014, nr. 692D/2014, nr. 708D/2014, nr. 747D/2014, nr. 752D/2014, nr. 753D/2014 și nr. 761D/2014, având ca obiect excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, excepție ridicată de Ioana Alina Gheorghe în Dosarul nr. 2.515/110/2Ó14 al Tribunalului Bacău - Secția penală, de Florica Gheorghe în Dosarul nr. 3.131/196/2014 al Judecătoriei Brăila - Secția penală, de Costel Mîrza în Dosarul nr. 801/121/2014 al Tribunalului Galați - Secția penală, de Sorin Antohi în Dosarul nr. 489/93/2014* al Tribunalului Ilfov - Secția penală, de Narcis Dănuț Nicolau în Dosarul nr. 623/121/2014 al Tribunalului Galați - Secția penală, de Ion Mitea în Dosarul nr. 2.521/312/2014 al Tribunalului Ialomița - Secția penală și de Marius Locic în Dosarul nr. 994/93/2014 al Tribunalului Ilfov - Secția penală.

4. La apelul nominal răspunde personal autorul excepției Sorin Antohi. Lipsesc ceilalți autori ai excepției, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

5. Curtea, având în vedere obiectul excepțiilor ridicate în dosarele nr. 397D/2014, nr. 685D/2014, nr. 692D/2014, nr. 708D/2014, nr. 747D/2014, nr. 752D/2014, nr. 753D/2014 și nr. 761D/2014, pune în discuție, din oficiu, problema conexării cauzelor.

6. Autorul excepției Sorin Antohi arată că este de acord cu conexarea dosarelor.

7. Reprezentantul Ministerului Public apreciază ca fiind întrunite condițiile pentru conexarea cauzelor.

8. Curtea, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, dispune conexarea dosarelor nr. 685D/2014, nr. 692D/2014, nr. 708D/2014, nr. 747D/2014, nr. 752D/2014, nr. 753D/2014 și nr. 761D/2014 la Dosarul nr. 397D/2014, care este primul înregistrat.

9. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul autorului excepției Sorin Antohi, care solicită admiterea acesteia și depune note scrise. Arată că dispozițiile art. 4 din Legea nr. 187/2012 creează patru tipuri de discriminare, după cum urmează: între persoanele condamnate definitiv până la data de 31 ianuarie 2014 și cele condamnate după această dată; între persoanele condamnate definitiv la pedepse cu închisoarea mai mici decât maximul special prevăzut de noua lege și cele condamnate definitiv la pedepse mai mari decât noul maxim special; între persoanele condamnate definitiv pentru infracțiuni prevăzute de legi speciale și cele condamnate definitiv pentru infracțiuni prevăzute de Codul penal; între persoanele condamnate definitiv la pedepse cu închisoarea mai mici decât maximul special prevăzut de noul Cod penal, aflate în executarea pedepsei la data de 31 ianuarie 2014, și cele condamnate definitiv în cazul apariției unei alte legi noi care modifică o limită de pedeapsă pentru o infracțiune prevăzută de noul Cod penal. Consideră că dispozițiile art. 4 din Legea nr. 187/2012 încalcă prevederile constituționale ale art. 15 alin. (2), art. 16,art. 21 și art. 124, precum și prevederile art. 6 și art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 21 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, deoarece anulează complet dispozițiile art. 15 din Codul penal din 1969 referitor la aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive.

10. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepției de neconstituționalitate, invocând, în acest sens, jurisprudența în materie a Curții Constituționale, și anume deciziile nr. 365/2014 și nr. 379/2014.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarelor, reține următoarele:

11. Prin Sentința penală nr. 265 din 2 aprilie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 621/93/2014, Tribunalul Ilfov - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal cu referire la art. 13 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal și la art. 5 din Codul penal, precum și a dispozițiilor art. 4 și art. 5 din Legea nr. 187/2012 cu referire la art. 12 din aceeași lege, excepție ridicată de Cătălin Iosef cu ocazia soluționării unei sesizări având ca obiect aplicarea legii penale mai favorabile.

12. Prin încheierea din 17 iunie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 2.515/110/2014, Tribunalul Bacău - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, excepție ridicată de Ioana Alina Gheorghe cu ocazia soluționării unei cereri privind aplicarea legii penale mai favorabile.

13. Prin Încheierea din 17 martie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 3.131/196/2014, Judecătoria Brăila - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, excepție ridicată de Florica Gheorghe cu ocazia soluționării unei cereri privind aplicarea legii penale mai favorabile.

14. Prin sentințele penale nr. 498/F din 8 mai 2014 și nr. 512/F din 9 mai 2014, pronunțate în dosarele nr. 801/121/2014 și nr. 623/121/2014, Tribunalul Galați - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, excepție ridicată de Costel Mîrza și Narcis Dănuț Nicolau cu ocazia soluționării unei cereri privind aplicarea legii penale mai favorabile.

15. Prin sentințele penale nr. 456/F din 22 mai 2014 și nr. 466/F din 30 mai 2014, pronunțate în dosarele nr. 994/93/2014 și nr. 489/93/2014*, Tribunalul Ilfov - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, excepție ridicată de Marius Locic și Sorin Antohi cu ocazia soluționării unei cereri privind aplicarea legii penale mai favorabile.

16. Prin Sentința penală nr. 310 din 23 iulie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 2.521 /312/2014, Tribunalul Ialomița - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, excepție ridicată de Ion Mitea cu ocazia soluționării unei cereri privind aplicarea legii penale mai favorabile.

17. În motivarea excepției de neconstituționalitate autorii acesteia susțin, în esență, că dispozițiile art. 4 din Legea nr. 187/2012, care nu permit reducerea pedepsei aplicate printr-o hotărâre rămasă definitivă sub imperiul Codului penal din 1969, dacă respectiva pedeapsă nu depășește maximul special prevăzut de noul Cod penal, încalcă prevederile constituționale ale art. 15 alin. (2) privind aplicarea retroactivă a legii penale mai favorabile, ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, ale art. 21 privind accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil și ale art. 124 alin. (2) potrivit căruia justiția este unică, imparțială și egală pentru toți, precum și ale art. 11 privind raportul dintre dreptul internațional și dreptul intern și ale art. 20 referitor la preeminența tratatelor internaționale privind drepturile omului asupra legilor interne, raportate la prevederile art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil, ale art. 7 referitor la legalitatea pedepsei și ale art. 14 privind interzicerea discriminării din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 21 referitor la nediscriminare din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, întrucât exclud aplicarea art. 15 din Codul penal din 1969 referitor la aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive.

18. Autorul excepției Cătălin Iosef susține că, potrivit dispozițiilor de lege criticate, legea penală mai favorabilă se aplică diferit, pentru aceleași fapte, după cum a intervenit sau nu o hotărâre de condamnare definitivă. Această discriminare nu are o motivare obiectivă și nu poate fi justificată prin invocarea efectelor autorității de lucru judecat, cu referire la inadmisibilitatea unei noi judecăți. Prin aplicarea legii penale mai favorabile după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, pedeapsa este redusă la noul maxim special, ceea ce înseamnă că, în acest caz, nici nu are loc o individualizare judiciară a pedepsei, în condițiile art. 5 din Codul penal, nici nu este respectată individualizarea judiciară a pedepsei realizate de judecătorul cauzei care a pronunțat hotărârea definitivă de condamnare. Or, tocmai prin nerespectarea individualizării judiciare a pedepsei, realizată în cauza penală soluționată prin hotărâre definitivă, în sensul neaplicării procentuale a pedepsei în raport cu individualizarea stabilită de legiuitor prin legea penală mai favorabilă, are loc nesocotirea autorității de lucru judecat.

19. De asemenea, autorul excepției Marius Locic consideră că restrângerea retroactivă a dispozițiilor art. 15 din Codul penal din 1969 afectează principiul previzibilității și conduce la încălcarea dreptului la un proces echitabil. Totodată, anulează un întreg proces de individualizare și creează discriminare între persoanele cărora pentru săvârșirea de fapte identice li s-a aplicat un tratament diferențiat - întemeiat pe criterii care țin de comportamentul procesual, persoana infractorului, recuperarea prejudiciului și cauze de diminuare a limitelor de pedeapsă -, deoarece tratamentul sancționator se stabilește, potrivit dispozițiilor de lege criticate, în mod diferit, respectiv pentru unii condamnați ca efect al individualizării, iar pentru alții ca efect al aplicării obligatorii a legii penale mai favorabile. Devine, astfel, posibil ca, în condiții de individualizare diferită, să se ajungă la un tratament sancționator identic, ceea ce înseamnă că beneficiază de aplicarea legii penale mai favorabile tocmai persoanele care au avut o atitudine greșită față de lege, iar persoanele care au avut o atitudine în consonanță cu scopul procesului penal vor fi sancționate în mod egal cu celelalte. Autorul excepției afirmă că art. 4 din Legea nr. 187/2012 încalcă, astfel, chiar autoritatea de lucru judecat, întrucât această instituție nu trebuie înțeleasă în mod abstract, doar sub aspectul fizic ai hotărârii definitive de condamnare, ci trebuie privită ca un tot unitar care înglobează toate elementele care au condus la pronunțarea acelei hotărâri, respectiv săvârșirea faptei, analiza probelor, individualizarea pedepsei etc.

20. În ceea ce privește dispozițiile art. 6 alin. (1) din Codul penal, autorul excepției Cătălin Iosef susține că acestea încalcă prevederile constituționale ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări, și prevederile art. І referitor la egalitatea în fața legii din Declarația Universală a Drepturilor Omului. În acest sens, arată că, în cazul aplicării legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei, în temeiul art. 6 alin. (1) din Codul penal, sancțiunea aplicată se reduce la maximul special prevăzut de legea nouă, în timp ce, potrivit art. 5 din Codul penal, pedeapsa stabilită în cazul aplicării legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei se situează, de principiu, sub maximul prevăzut de această lege. Așadar, în condiții identice sub aspectul vinovăției penale, pedepsele aplicate în raport cu legea penală mai favorabilă vor fi diferite, respectiv la nivelul maximului prevăzut de legea mai favorabilă - în cazul art. 6 din Codul penal, și sub acest maxim - în cazul art. 5 din același cod. De asemenea, arată că, în cazul pedepsei amenzii, persoana condamnată definitiv beneficiază, ca urmare a aplicării legii penale mai favorabile, potrivit art. 13 din Legea nr. 187/2012, de un tratament juridic mai avantajos decât în cazul pedepsei închisorii, deși diferența dintre cele două categorii de pedepse principale nu este una de substanță, acestea având aceleași trăsături esențiale și același scop și îndeplinind aceleași funcții.

21. Tribunalul Ilfov - Secția penală, exprimându-și opinia asupra excepției de neconstituționalitate ridicate de Cătălin Iosef în Dosarul nr. 621 /93/2014, apreciază că aceasta este neîntemeiată. În acest sens, arată că, prin raportare la art. 16 din Constituție, egalitatea în fața legii se păstrează pentru toți condamnații judecați în mod definitiv până la data de 1 februarie 2014, toți cei care sunt condamnați la pedepse mai mari decât maximul special prevăzut de legislația penală intrată în vigoare la data de 1 februarie 2014 urmând să beneficieze de reducerea pedepselor până la noul maxim special, fără nicio discriminare.

22. Tribunalul Bacău - Secția penală și Tribunalul Ialomița - Secția penală apreciază că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 187/2012 este neîntemeiată.

23. Tribunalul Ilfov - Secția penală, în complet diferit, exprimându-și opinia asupra excepției de neconstituționalitate ridicate de Marius Locic și Sorin Antohi în dosarele nr. 994/93/2014 și nr. 489/93/2014*, consideră că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 187/2012 este întemeiată. În acest sens, arată că legea penală mai favorabilă ar trebui să se aplice și faptelor definitiv judecate, întrucât, până la epuizarea executării pedepsei, raportul de drept penal persistă sub forma unui raport juridic de tip execuțional penal. Restrângerea retroactivă, prin textul de lege criticat, a dispozițiilor art. 15 din Codul penal din 1969 afectează principiul previzibilității și dreptul la un proces echitabil, anulează procesul de individualizare a pedepsei definitive, încălcând, astfel, chiar autoritatea de lucru judecat, și creează discriminare între persoane care au săvârșit același tip de infracțiune, dar cărora li s-a aplicat un tratament diferențiat - întemeiat pe criterii privind comportamentul procesual, persoana inculpatului, recuperarea prejudiciului, existența unei cauze de diminuare a limitelor de pedeapsă etc. - în condițiile în care tratamentul sancționator va fi stabilit în mod diferit, respectiv, pentru unii ca efect al individualizării, iar pentru alții ca efect obligatoriu al legii penale mai favorabile. Astfel, beneficiază de aplicarea legii penale mai favorabile tocmai persoanele care au avut o atitudine greșită față de lege, iar persoanele care au avut o atitudine în consonanță cu scopul procesului penal vor fi sancționate în mod egal cu celelalte.

24. Judecătoria Brăila - Secția penală și Tribunalul Galați - Secția penală nu și-au exprimat opinia asupra temeiniciei excepției de neconstituționalitate.

25. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actele de sesizare au fost comunicate președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

26. Avocatul Poporului consideră că dispozițiile de lege criticate sunt constituționale. Face trimitere, în acest sens, la deciziile nr. 365/2014, nr. 385/2014 și nr. 437/2014 ale Curții Constituționale.

27. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând actele de sesizare, punctele de vedere ale Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosar, susținerile autorului excepției prezent, concluziile procurorului, dispozițiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

28. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

29. Potrivit Sentinței penale nr. 265 din 2 aprilie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 621/93/2014 al Tribunalului Ilfov - Secția penală, obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 6 alin. (1) din Codul penal - Legea nr. 286/2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 24 iulie 2009, cu referire la art. 5 din Codul penal și la art. 13 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012, precum și dispozițiile art. 4 și art. 5 din Legea nr. 187/2012 cu referire la art. 12 din aceeași lege. Din analiza excepției de neconstituționalitate reiese, însă, că autorul acesteia, Cătălin Iosef, critică, în realitate, numai dispozițiile art. 6 alin. (1) din Codul penal și ale art. 4 din Legea nr. 187/2012. Prin urmare, având în vedere și celelalte acte de sesizare din cauza de față, Curtea se va pronunța numai asupra dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal și ale art. 4 din Legea nr. 187/2012, care au următorul cuprins:

- Art. 6 alin. (1) din Codul penal:"Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară, sancțiunea aplicată, dacă depășește maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, se reduce la acest maxim.";

- Art. 4 din Legea nr. 187/2012:"Pedeapsa aplicată pentru o infracțiune printr-o hotărâre ce a rămas definitivă sub imperiul Codului penal din 1969, care nu depășește maximul special prevăzut de Codul penal, nu poate fi redusă în urma intrării în vigoare a acestei legi."

30. În susținerea neconstituționalității acestor dispoziții de lege, autorii excepției invocă încălcarea prevederilor constituționale ale art. 15 alin. (2) privind aplicarea retroactivă a legii penale mai favorabile, ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, ale art. 21 privind accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil și ale art. 124 alin. (2) potrivit căruia justiția este unică, imparțială și egală pentru toți, precum și ale art. 11 privind raportul dintre dreptul internațional și dreptul intern și ale art. 20 referitor la preeminența tratatelor internaționale privind drepturile omului asupra legilor interne, raportate la prevederile art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil, ale art. 7 referitor la legalitatea pedepsei și ale art. 14 privind interzicerea discriminării din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 21 referitor la nediscriminare din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, precum și ale art. 7 referitor la egalitatea în fața legii din Declarația Universală a Drepturilor Omului.

31. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că dispozițiile art. 4 din Legea nr. 187/2012 au mai fost supuse controlului de constituționalitate prin raportare la aceleași prevederi din Constituție și din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale invocate și în prezenta cauză și față de critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 365 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 587 din 6 august 2014, Curtea a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 187/2012 și a constatat că, având în vedere importanța principiilor autorității de lucru judecat, al securității juridice și al separației puterilor în stat, legiuitorul a limitat aplicarea legii penale mai favorabile în cazul hotărârilor definitive numai la acele cazuri în care sancțiunea aplicată depășește maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, fără ca în acest mod să fie încălcat art. 15 alin. (2) din Constituție (paragraful 41).

32. Tot prin Decizia nr. 365/2014 (paragrafele 43 și 44), Curtea a constatat că dispozițiile art. 4 din Legea nr. 187/2012 nu contravin nici prevederilor art. 7 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale din perspectiva principiului aplicării retroactive a legii penale mai favorabile, principiu încorporat în regula potrivit căreia, în cazul în care există diferențe între legea penală în vigoare la momentul comiterii infracțiunii și legile penale ulterioare adoptate înainte de pronunțarea unei hotărâri definitive, instanțele trebuie să aplice legea ale cărei prevederi sunt cele mai favorabile inculpatului (Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunțată în Cauza Scoppola împotriva Italiei nr. 2, paragraful 109).

33. Referitor la încălcarea prevederilor constituționale ale art. 16, prin Decizia nr. 365/2014 (paragrafele 45, 51 și 52) Curtea a observat că autorii excepției deduc neconstituționalitatea textului de lege criticat dint г-un pretins tratament discriminatoriu aplicat persoanelor condamnate definitiv, determinat de renunțarea la aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile în cazul hotărârilor definitive. Analiza în cauză pornește de la ipoteza că ambele categorii de persoane între care se realizează comparația de către autorii excepției sunt persoane condamnate definitiv, ceea ce ar determina calificarea situației acestora ca fiind identică. Curtea a constatat, însă, că diferența rezidă în aceea că, în cazul primei categorii, sancțiunile aplicate depășesc maximul special al noii reglementări, nemaigăsindu-și corespondent în noua legislație, situându-ne, astfel, în ipoteza aplicării obligatorii a legii penale mai favorabile reglementate atât de art. 14 din Codul penal din 1969, cât și de art. 6 din Codul penal actual, pe când în cazul celei de-a două categorii, în care se găsesc și autorii excepției, sancțiunile aplicate acestora nu depășesc maximul special cuprins în noua reglementare, ceea ce ar fi putut atrage aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive doar sub imperiul art. 15 din Codul penal din 1969, reglementare nepreluată, însă, în Codul penal actual. Curtea a observat că analiza realizată din această perspectivă duce la concluzia că cele două categorii de persoane se află în situații juridice diferite, astfel încât aplicarea noii reglementări doar persoanelor a căror pedeapsă definitivă depășește maximul special prevăzut de legea nouă nu poate duce la o înfrângere a principiului egalității.

34. În ceea ce privește pretinsa discriminare între persoanele care au săvârșit faptele sub imperiul legii vechi și au fost condamnate sub imperiul acestei legi, și cele care, săvârșind faptele în aceleași condiții, nu au fost condamnate, urmând a li se aplica noile dispoziții, prin Decizia nr. 385 din 26 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 568 din 31 iulie 2014, Curtea a constatat că aceste persoane nu se regăsesc în situații identice (unele persoane au fost condamnate definitiv, altele nu au fost condamnate definitiv), astfel că tratamentul juridic diferențiat este justificat și nu se poate vorbi despre existența unei discriminări (paragraful 36).

35. Referitor la critica potrivit căreia art. 4 din Legea nr. 187/2012 se referă doar la pedepsele aplicate potrivit Codului penal din 1969, astfel încât, pentru pedepsele aplicate potrivit unor legi speciale, interdicția diminuării facultative a pedepsei nu mai subzistă, prin Decizia nr. 385/2014 (paragrafele 37 și 38), Curtea a apreciat că autorii excepției pornesc de la premisa falsă ce determină un raționament eronat. Astfel, examinarea dispozițiilor criticate relevă faptul că acestea se referă la pedepse aplicate pentru o infracțiune printr-o hotărâre ce a rămas definitivă sub imperiul Codului penal din 1969, iar nu la pedepse care au fost aplicate pentru săvârșirea unei fapte prevăzute de dispozițiile Codului penal din 1969. Așadar, Curtea a reținut că textul de lege criticat se referă la toate pedepsele aplicate printr-o hotărâre ce a rămas definitivă înainte de intrarea în vigoare a Codului penal, indiferent dacă fapta penală era prevăzută de Codul penal din 1969 ori de o lege specială.

36. Cu privire la invocarea prevederilor art. 124 alin. (2) din Constituție, autorii excepției se rezumă la a reda textul din Constituție, fără a arăta, în mod concret, în ce constă contrarietatea dintre aceste prevederi constituționale și textul de lege criticat, astfel încât critica de neconstituționalitate nu poate fi reținută. Curtea Constituțională nu se poate substitui autorilor excepției în formularea unor critici de neconstituționalitate, cu atât mai mult cu cât prevederile constituționale invocate nu susțin prin ele însele neconstituționalitatea textului de lege criticat.

37. În ceea ce privește dispozițiile art. 6 alin. (1) din Codul penal, prin Decizia nr. 379 din 26 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 590 din 7 august 2014, Curtea a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a acestor dispoziții de lege, reținând că cele statuate prin Decizia nr. 365/2014, precitată, se aplică mutatis mutandis (paragraful 20).

38. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, soluția de respingere a excepției de neconstituționalitate, pronunțată de Curte prin deciziile mai sus menționate, precum și considerentele care au fundamentat-o își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

39. Pentru argumentele expuse mai sus, Curtea constată că nu pot fi reținute nici criticile formulate cu privire la încălcarea prevederilor art. 21 din Constituție, respectiv a prevederilor art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 7 din Declarația Universală a Drepturilor Omului.

40. În fine, autorul excepției Cătălin Iosef invocă și existența unei contradicții între textele de lege criticate și dispozițiile art. 5 din Codul penai și cele ale art. 13 din Legea nr. 187/2012. O asemenea critică nu poate fi nici ea reținută, întrucât examinarea constituționalității unui text de lege are în vedere compatibilitatea acestuia cu prevederi din Constituție sau din actele internaționale la care România este parte, iar nu compararea dispozițiilor mai multor legi între ele și nici coroborarea lor sau posibilele contradicții din cadrul legislației interne.