Decizia CCR nr. 547 din 17.12.2013 privind excepţia de neconstituţionalitate a prev. art. 4 alin. 2 din Legea nr. 221/2009 - condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada...

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, excepție ridicată de Elisabeth Becker în Dosarul nr. 20.525/3/2012 al Tribunalului București - Secția a IV-a civilă și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 444D/2013.

La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea excepției ca inadmisibilă, deoarece se critică o decizie a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată într-un recurs în interesul legii.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 5 iunie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 20.525/3/2012, Tribunalul București - Secția a IV-a civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Excepția a fost ridicată de Elisabeth Becker, prin reprezentant Adam Becker, într-o cauză având ca obiect acordarea de despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul susține că prin Decizia nr. 15 din 12 noiembrie 2012 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii și a stabilit că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 raportat la art. 1 alin. (3) din același act normativ și art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgentă a Guvernului nr. 214/1999, deportarea și prizonieratul în fosta Uniune a Republicilor Sovietice Socialiste (U.R.S.S.) anterior datei de 6 martie 1945 nu reprezintă măsuri administrative cu caracter politic, în sensul Legii nr. 221/2009. În plus, prevederile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 fixează ca reper temporal al acordării despăgubirilor prevăzute de aceasta data de 6 martie 1945, aducând astfel atingere art. 16 din Constituție prin aceea că se creează un regim discriminatoriu pentru etnicii germani deportați înaintea acestei date și care nu beneficiază nici de prevederile Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și a celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, care condiționează obținerea despăgubirilor de păstrarea cetățeniei române. Încălcarea dreptului la viață, la integritate fizică și psihică este evidentă prin tratamentul inuman și degradant la care au fost supuși etnicii germani în acea perioadă.

Tribunalul București - Secția a IV-a civilă apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, făcând referire la jurisprudența Curții Constituționale în materie.

Potrivit dispozițiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctul de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

Guvernul consideră că excepția de neconstituționalitate este inadmisibilă, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, deoarece autorul dorește modificarea dispozițiilor Legii nr. 221/2009, astfel încât să beneficieze de acest act normativ și persoanele care au suferit măsuri administrative cu caracter politic înainte de 6 martie 1945.

Avocatul Poporului apreciază că textele de lege criticate sunt constituționale, făcând referire la jurisprudența Curții în materie.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze prezenta excepție.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispozițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare.

În realitate, Curtea observă că obiectul excepției îl constituie prevederile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, raportate la art. 1 alin. (3) din același act normativ și art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 650 din 30 decembrie 1999, în interpretarea dată prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 15 din 12 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 837 din 12 decembrie 2012, pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii.

Art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 are următorul cuprins: "Persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora. Prevederile art. 1 alin. (3) se aplică în mod corespunzător.“

Art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 prevede: "Constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare.“

Art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999 califică infracțiunile care au avut anumite scopuri ca fiind infracțiuni săvârșite din motive politice.

Autorul excepției susține că textele de lege criticate încalcă prevederile art. 16 referitor la egalitatea în drepturi și art. 22 privind dreptul la viață și la integritate fizică și psihică din Constituție.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține următoarele:

1. Referitor la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, raportate la art. 1 alin. (3) din același act normativ și art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, în interpretarea dată prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 15 din 12 noiembrie 2012, Curtea constată că aceasta este admisibilă, deoarece privește textul de lege aplicabil în interpretarea consacrată prin respectiva decizie.

Aceasta deoarece, așa cum a statuat Curtea Constituțională în jurisprudența sa, spre exemplu prin deciziile nr. 202 din 18 aprilie 2013 și nr. 212 din 29 aprilie 2013, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 19 iunie 2013 și, respectiv, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 371 din 21 iunie 2013, în funcție de obiectul criticii de neconstituționalitate există două cazuri. Primul caz este acela în care autorul excepției critică însăși decizia pronunțată într-un recurs în interesul legii, excepția având caracter inadmisibil. Cel de-al doilea caz este acela în care excepția de neconstituționalitate se referă la textele de lege interpretate de către Înalta Curte de Casație și Justiție cu prilejul soluționării unui recurs în interesul legii, când excepția este admisibilă, Curtea având competența de a se pronunța pe fondul acesteia.

În cauză, Curtea constată că autorul excepției critică un text de lege în interpretarea dată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, ceea ce înseamnă că are competența de a se pronunța asupra fondului excepției.

2. Prin deciziile nr. 376 din 22 martie 2011 și nr. 402 din 24 martie 2011, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 528 din 27 iulie 2011 și, respectiv, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 574 din 12 august 2011, Curtea a respins ca neîntemeiate excepțiile de neconstituționalitate având o motivare similară celor din prezenta cauză. Cu acele prilejuri s-a reținut, în esență, că actul normativ criticat face parte din categoria acelora prin care s-a legiferat în domeniul măsurilor reparatorii ce se acordă persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic și măsuri administrative asimilate acestora. Legiuitorul este liber să opteze atât în privința măsurilor reparatorii, cât și a întinderii și a modalității de acordare a acestora, în funcție de situația concretă a persoanelor îndreptățite de a beneficia de aceste despăgubiri, fără ca prin aceasta să se instituie un tratament juridic diferit pentru categoriile de cetățeni aflate în situații identice. Criteriul temporal avut în vedere prin această lege reparatorie pentru a se constata caracterul politic al condamnării sau al măsurii administrative asimilate acesteia este departe de a fi unul aleatoriu sau arbitrar, deoarece momentul 6 martie 1945 marchează instaurarea dictaturii comuniste, iar 22 decembrie 1989 vizează sfârșitul acesteia în România. Prin urmare, perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 este circumscrisă în totalitate perioadei dictaturii comuniste, astfel încât opțiunea legiuitorului de a edicta o lege reparatorie numai în privința persoanelor aflate în ipoteza art. 1 din Legea nr. 221/2009 este una justificată în mod obiectiv și rațional.

Curtea a constatat că legiuitorul este îndreptățit ca pentru situații deosebite să aplice un tratament juridic diferit. De altfel, în jurisprudența sa, de exemplu prin Decizia nr. 126 din 4 iulie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 447 din 11 septembrie 2000, Curtea Constituțională a statuat că egalitatea nu este sinonimă cu uniformitatea, astfel încât, pentru situații diferite, justificate obiectiv și rațional, trebuie să corespundă un tratament juridic diferit.

În consecință, cu acest prilej, Curtea reține că textul de lege criticat în interpretarea dată prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 15 din 12 noiembrie 2012, în care se face referire la jurisprudența Curții Constituționale, nu aduce atingere prevederilor constituționale și convenționale invocate, pentru aceleași argumente anterior reținute.