Decizia CCR nr. 71 din 26.02.2015 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 6 alin. (1) din Codul penal

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 6 din Codul penal, excepție ridicată, din oficiu, de către instanța de judecată în Dosarul nr. 5.231/3/2014 (1.796/2014) al Curții de Apel București - Secția a II-a penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 581D/2014.

2. La apelul nominal se prezintă personal partea Ion Radu Fotino, precum și reprezentantul legal al acesteia, domnul avocat Ioan Adrian Vilău din cadrul Baroului București, cu delegație la dosar. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului părții prezente, care pune concluzii de admitere a excepției de neconstituționalitate, deoarece dispozițiile legale contestate nu dispun cu privire la pluralitatea de infracțiuni și arată că referitor la acest aspect ar trebui să se aplice legea penală mai favorabilă. În susținerea opiniei sale depune și concluzii scrise.

4. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată, deoarece în realitate autorul excepției solicită ca, în acest caz, să se facă aplicarea unei lex tertia. Or, Curtea Constituțională a statuat în jurisprudența sa că legea penală mai favorabilă se aplică în mod global.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

5. Prin Încheierea din 3 iunie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 5.231/3/2014 (1.796/2014), Curtea de Apel București - Secția a II-a penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 6 din Codul penal, excepție ridicată, din oficiu, de către instanța de judecată într-o cauză având ca obiect soluționarea unei contestații.

6. În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține că prevederile legale menționate încalcă dispozițiile constituționale referitoare la retroactivitatea legii penale sau contravenționale mai favorabile. Astfel, conținutul reglementării criticate are în vedere doar ipoteza unității infracționale, nu și pe cea a pluralității de infracțiuni, în speță, cea a concursului. De aceea, în măsura în care dispozițiile contestate permit aplicarea regulilor concursului de infracțiuni potrivit legii noi, față de o situație născută anterior intrării sale în vigoare, atunci acestea sunt neconstituționale, întrucât permit aplicarea retroactivă a unor prevederi legale mai puțin favorabile, respectiv tratamentul sancționator al concursului de infracțiuni în cazul infracțiunilor definitiv judecate până la data de 1 februarie 2014. Astfel, în opinia instanței, după o primă etapă a aplicării art. 6 din Codul penal pentru fiecare infracțiune în parte din structura pluralității de infracțiuni, unele pedepse reducându-se la maximul special inferior prevăzut de legea nouă, trebuie efectuată o recontopire a pedepselor, ținând cont - însă - că se realizează o aplicare a legii penale mai favorabile după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare. Așadar, legea nouă nu se poate aplica decât în măsura în care este mai favorabilă, iar Legea nr. 286/2009 nu este mai favorabilă sub aspectul modului de contopire a pedepselor aplicate pentru infracțiuni concurente. A aplica regulile concursului de infracțiuni potrivit legii noi înseamnă o aplicare retroactivă a unor prevederi mai puțin favorabile în situația unei pluralități de infracțiuni pentru care s-au pronunțat hotărâri definitive de condamnare înainte de data intrării în vigoare a legii noi. Procedând astfel se încalcă dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituție care prevăd că legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale mai favorabile.

7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

8. Avocatul Poporului apreciază că dispozițiile criticate sunt constituționale.

9. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susținerile părții prezente, notele scrise depuse, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

10. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

11. Obiectul excepției de neconstituționalitate, astfel cum a fost formulat, îl constituie dispozițiile art. 6 din Codul penal referitor la Aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei. Însă, analizând criticile formulate rezultă că acestea vizează numai alin. (1) al art. 6 din Codul penal. De aceea, obiectul excepției urmează a fi restrâns în consecință, sens în care Curtea urmează a analiza excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal care au următorul conținut: "Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară, sancțiunea aplicată, dacă depășește maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, se reduce la acest maxim."

12. Autorul excepției de neconstituționalitate susține că dispozițiile legale criticate încalcă prevederile constituționale ale art. 15 alin. (2) referitor la retroactivitatea legii penale sau contravenționale mai favorabile.

13. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că prin Decizia nr. 379 din 26 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 590 din 7 august 2014, Curtea Constituțională a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal, prilej cu care a statuat că dispozițiile legale criticate trebuie privite în coroborare cu cele ale art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal potrivit cărora "Pedeapsa aplicată pentru o infracțiune printr-o hotărâre ce a rămas definitivă sub imperiul Codului penal din 1969, care nu depășește maximul special prevăzut de Codul penal, nu poate fi redusă în urma intrării în vigoare a acestei legi". Totodată prin Decizia nr. 365 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 587 din 6 august 2014, Curtea Constituțională a analizat o serie de critici identice aduse dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, iar cele statuate cu acel prilej se aplică mutatis mutandis și cauzei de față.

14. Astfel, Curtea a reținut că principiul activității legii penale presupune, ca regulă generală, aplicarea legii tuturor infracțiunilor săvârșite în timpul cât aceasta se află în vigoare. Acest principiu este indisolubil legat de cel al legalității, care reprezintă o caracteristică specifică statului de drept.

15. De la principiul legalității s-a impus o excepție, aceea a aplicării retroactive a legii penale mai favorabile, cunoscută sub denumirea de principiul mitior lex, principiu potrivit căruia în cazul situațiilor determinate de succesiunea legilor penale se va aplica legea penală mai favorabilă. Acest principiu a fost consacrat la nivel constituțional în anul 1991, când legiuitorul constituant a statuat prin art. 15 alin. (2) că "Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale (...) mai favorabile".

16. Totodată, Curtea a observat că dispozițiile art. 6 alin. (1) din Codul penal reglementează doar aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei, aceasta realizându-se atunci când, "după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii, a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară, sancțiunea aplicată, dacă depășește maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, se reduce la acest maxim".

17. În ceea ce privește principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile, cu referire la dispozițiile Codului penal, Curtea a observat că, fiind o construcție teoretică, principiul constituie un element fundamental sau primordial pe care se întemeiază o idee sau lege de bază, o axiomă. Aceasta din urmă este însă valabilă în anumite limite și, prin ea însăși, constituie cadrul și măsura aplicabilității sale (Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 2 decembrie 2011).

18. În cazul unei succesiuni de legi, în cursul procesului penal, anterior rămânerii definitive a hotărârii, instanța trebuie să opereze, în concret, o stabilire a sancțiunii în raport cu limitele de pedeapsă prevăzute de fiecare dintre aceste legi și să aplice aceste criterii în limitele legii identificate ca fiind mai favorabilă, luând în considerare și analizând faptele și situația particulară a fiecărui caz în parte (a se vedea mutatis mutandis Decizia nr. 101 din 28 februarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 290 din 22 mai 2013). Referitor la pedepsele definitive, prin aplicarea legii penale mai favorabile, legiuitorul nu a înțeles să repună în discuție criteriile de stabilire și individualizare a sancțiunii, ci numai să înlăture de la executare acea parte din sancțiune care excedează maximului prevăzut de legea nouă, respectiv acea sancțiune mai grea care nu mai este prevăzută de legea nouă (a se vedea Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 1 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 349 din 13 mai 2014).

19. Aceeași deosebire în aplicarea retroactivă a legii penale mai favorabile a fost relevată de Curte prin Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, mai sus menționată, când a reținut că nu ar putea fi admisă o teză contrară, întrucât s-ar aduce atingere stabilității raporturilor juridice, în absența căreia nu se poate vorbi de o ordine de drept.

20. Așa fiind, Curtea a constatat că legiuitorul a limitat aplicarea legii penale mai favorabile în cazul hotărârilor definitive numai la acele cazuri în care sancțiunea aplicată depășește maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, fără ca în acest mod să fie încălcat art. 15 alin. (2) din Constituție.

21. Deoarece până în prezent nu au intervenit elemente noi de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, soluția și considerentele deciziilor mai sus menționate își păstrează valabilitatea și în cauza de față.

22. Distinct de argumentele arătate anterior, Curtea constată că autorul excepției critică dispozițiile referitoare la aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei în situația concursului de infracțiuni. Astfel, deși potrivit actualului Cod penal, pedepsele au fost semnificativ diminuate, în cazul unei pedepse finale aplicate pentru fapte concurente săvârșite sub imperiul legii vechi, ar trebui ca pedeapsa rezultantă să fie mai întâi descontopită iar ulterior pedepsele să fie micșorate în acord cu dispozițiile art. 6 din Codul penal. Drept urmare, în măsura în care, după aceste analize, se va face aplicarea regulilor concursului de infracțiuni potrivit actualului Cod penal, atunci, în opinia autorului excepției de neconstituționalitate, noua lege este mai aspră, fapt care contravine dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Constituție.

23. Având în vedere aceste aspecte, Curtea constată că o critică formulată din această perspectivă pune în realitate probleme de interpretare și aplicare a legii, care excedează controlului instanței de contencios constituțional. Cu toate acestea, ținând seama de jurisprudența în materie, se poate constata că, în ce privește legea penală mai favorabilă, Curtea a statuat cu valoare de principiu că o normă din Codul penal (în speță raportarea se făcea la art. 5 din Codul penal) este compatibilă cu Legea fundamentală câtă vreme nu permite combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea și aplicarea legii penale mai favorabile (a se vedea Decizia nr. 265 din 6 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014). Cu acel prilej s-a arătat că legea penală mai favorabilă se determină prin compararea legilor succesive, stabilirea în concret a legii mai favorabile și, în final, aplicarea acesteia în ansamblu, sens în care legile se compară, dar nu se combină. O combinare a dispozițiilor mai favorabile dintre două legi succesive este hibridă și duce la crearea, pe cale judecătorească, a unei a treia legi (lex tertia), consecință inadmisibilă, deoarece ar însemna ca organele judiciare să exercite un atribut care nu le revine, intrând în sfera de competență constituțională a legiuitorului (paragrafele 24 și 25). O atare concluzie nu neagă principiul aplicării legii penale mai favorabile care urmează a fi incident, însă nu prin combinarea dispozițiilor din legile penale succesive, pentru că, în caz contrar, s-ar anula voința legiuitorului care are în vedere ansamblul de norme ce au fost integrate organic într-un nou cod și nicidecum dispoziții ori instituții autonome. Altfel spus, în caz de tranziție, judecătorul este ținut de aplicarea legii penale mai favorabile, în ansamblu, fapt justificat prin aceea că nu trebuie să ignore viziunea fie preponderent represivă, așa cum este cazul Codului penal din 1969, fie preponderent preventivă, așa cum este cazul actualului Cod penal. Soluția se impune pentru că nu poate fi încălcată finalitatea urmărită de legiuitor cu ocazia adoptării fiecărui cod în parte, deoarece nu întâmplător cele două coduri, deși fiecare cu o concepție unitară proprie, au viziuni diferite asupra modului în care sunt apărate valorile sociale de către legea penală (paragraful 37). În concluzie, Curtea Constituțională constată că, în raport de criticile formulate, excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată.