Decizia CCR nr. 49 din 17.02.2015 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 127 din C. pr. civ.

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Simona Ricu.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 127 din Codul de procedură civilă, excepție ridicată de Ionelia Ceciu în Dosarul nr. 801/230/2014 al Judecătoriei Filiași.

2. Excepția de neconstituționalitate formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.021D/2014.

3. La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

4. Magistratul-asistent-șef referă asupra cauzei și arată că, la dosar, autoarea excepției a depus note scrise prin care solicită admiterea criticii de neconstituționalitate.

5. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate, deoarece dispozițiile de lege criticate nu contravin prevederilor constituționale privind egalitatea în drepturi și celor referitoare la accesul liber la justiție, și nici principiului imparțialității justiției.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

6. Prin Încheierea din 14 octombrie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 801/230/2014, Judecătoria Filiași a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 127 din Codul de procedură civilă.

7. Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată de reclamanta Ionelia Ceciu, grefier în cadrul Judecătoriei Filiași, într-o cauză civilă având ca obiect un "litigiu funciar", în contradictoriu cu pârâții Ion Ceciu, Comisia locală de fond funciar Filiași și Comisia județeană de fond funciar Dolj.

8. În motivarea excepției de neconstituționalitate, autoarea excepției susține, în esență, că textul de lege criticat este neconstituțional, deoarece pornește, în mod nefiresc, de la o prezumție de lipsă de imparțialitate a judecătorului, ceea ce contravine art. 124 alin. (2) din Constituție, creând, astfel, un cadru procesual discriminatoriu judecătorilor, procurorilor, asistenților judiciari și grefierilor, care sunt părți într-un litigiu, în sensul că aceștia sunt obligați să sesizeze o altă instanță în afara celei la care ar recurge oricare alt justițiabil. Acest fapt produce prejudicii, cheltuieli suplimentare, pierdere de timp și chiar o limitare a accesului la actul de justiție.

9. În continuare, autoarea criticii arată că imparțialitatea judecătorului este prezumată, iar în situația în care aceasta este pusă la îndoială, există, reglementate de lege, instituțiile recuzării și abținerii. În acest sens, invocă jurisprudența în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului, concretizată în Cauza Le Compte ș.a. versus Belgia și în Cauza Hauschildt versus Danemarca.

10. Judecătoria Filiași opinează că excepția de neconstituționalitate este întemeiată, deoarece textul de lege criticat este discriminatoriu și limitează accesul liber la justiție, înțelegând prin aceasta cheltuieli suplimentare necesare pentru susținerea procesului.

11. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

12. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise ale autoarei excepției, concluziile procurorului, dispozițiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

13. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

14. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 127 - Competența facultativă - din codul de procedură civilă (Legea nr. 134/2010), republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 545 din 3 august 2012, intrat în vigoare la 15 februarie 2013, dispoziții care au următorul cuprins: "(1) Dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competența instanței la care își desfășoară activitatea, va sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea.

(2) În cazul în care cererea se introduce împotriva unui judecător care își desfășoară activitatea la instanța competentă să judece cauza, reclamantul poate sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța care ar fi fost competentă, potrivit legii.

(3) Dispozițiile alin. (1) și (2) se aplică în mod corespunzător și în cazul procurorilor, asistenților judiciari și grefierilor."

15. În opinia autoarei excepției de neconstituționalitate, aceste dispoziții legale contravin prevederilor constituționale cuprinse în art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi, art. 21 alin. (1) și (2) privind accesul liber la justiție, precum și art. 124 alin. (2) care consacră principiul imparțialității justiției.

16. Examinând critica de neconstituționalitate, Curtea constată că dispozițiile art. 127 din Codul de procedură civilă nu au mai fost supuse controlului de constituționalitate.

17. Curtea reține, însă, Decizia nr. 558 din 16 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 897 din 10 decembrie 2014, prin care s-a pronunțat asupra constituționalității dispozițiilor art. 142 alin. (1) teza întâi, art. 143 alin. (1) și art. 145 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură civilă.

18. Cu acel prilej, Curtea a observat că, "pentru ipoteza în care un judecător este parte într-un proces, Codul de procedură civilă reglementează situația particulară a acestor cauze și pune la dispoziția acestuia o normă procedurală alternativă, dând posibilitatea reclamantului judecător de a alege între instanțe deopotrivă competente. Astfel, norma cuprinsă în art. 127 alin. (1) din Codul de procedură civilă [...] este un mijloc procedural care urmărește înlăturarea oricărei suspiciuni de soluționare părtinitoare a cauzei datorate calității părții. De asemenea, dispoziția legală menționată la alin. (2), reglementează și situația pârâtului judecător. Astfel, în cazul în care cererea se introduce împotriva unui judecător care își desfășoară activitatea la instanța competentă să judece cauza, reclamantul poate sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța care ar fi fost competentă, potrivit legii. Art. 127 din Codul de procedură civilă apare astfel ca fiind alternativa la instituția strămutării, în ipoteza aplicării sale nemaifiind necesară sesizarea curții de apel sau a instanței supreme, după caz, pentru a se pronunța asupra cererii de strămutare a procesului civil pe motiv de bănuială legitimă cu privire la lipsa de imparțialitate a judecătorilor din cauza calității părților."

19. În legătură cu aceste aspecte, Curtea a reținut jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, concretizată în Hotărârea din 1 octombrie 1982 pronunțată în Cauza Piersack împotriva Belgiei, paragrafele 28-32, Hotărârea din 26 octombrie 1984 pronunțată în Cauza De Cubber împotriva Belgiei, paragrafele 25-30, sau Hotărârea din 24 mai 1989 pronunțată în Cauza Hauschildt împotriva Danemarcei, paragrafele 46-52, potrivit căreia, în aprecierea imparțialității obiective, aparențele au un rol deosebit, deoarece într-o societate democratică tribunalele trebuie să inspire deplină încredere justițiabililor.

20. Analizând dispozițiile art. 127 din Codul de procedură civilă, Curtea reține că acestea, instituind o prezumție legală de lipsă de aparență a imparțialității judecătorului, corespund exigențelor art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale referitoare la dreptul părții la "o instanță independentă și imparțială".

21. Prin aceste dispoziții de lege se introduce noțiunea de competență facultativă, care se referă la categorii speciale de cereri.

22. Astfel, pentru o cerere în care un judecător, procuror, asistent judiciar sau grefier are calitatea de reclamant, cerere de competența instanței la care își desfășoară activitatea, este obligatorie sesizarea unei alte instanțe judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea, având alegerea între oricare dintre instanțele de același grad prevăzute anterior.

23. Pentru cererea introdusă împotriva unui judecător, procuror, asistent judiciar sau grefier care își desfășoară activitatea la instanța competentă să judece cauza, reclamantul poate sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța care ar fi fost competentă, potrivit legii. Caracterul facultativ rezultă din folosirea verbului "poate", ceea ce duce la concluzia că reclamantul decide dacă să se prevaleze sau nu de această posibilitate, putând renunța la beneficiul acordat de lege.

24. Deoarece dispozițiile alin. (1) al art. 127 din Codul de procedură civilă folosesc imperativul "va sesiza", în timp ce dispozițiile alin. (2) al aceluiași articol arată că "poate sesiza", se consideră că legiuitorul a avut în vedere o obligație a reclamantului în ipoteza de la alin. (1) și o facultate a acestuia în ipoteza de la alin. (2).

25. Este evident că rațiunea acestor dispoziții de lege este aceea de a oferi părții adverse pârghiile necesare pentru înlăturarea oricăror suspiciuni care ar plana asupra imparțialității instanței la care își desfășoară activitatea judecătorul, procurorul, asistentul judiciar sau grefierul.

26. Având în vedere cele de mai sus, Curtea constată că dispozițiile de lege criticate nu aduc atingere prevederilor constituționale ale art. 16 alin. (1), deoarece categoriile de persoane din ipoteza normei (calitatea lor) se deosebesc de altele, ceea ce dă dreptul legiuitorului să instituie un tratament diferit pentru aceste situații, nu contravin art. 21 alin. (1) și (2) din Constituție, întrucât este subînțeles că accesul liber la justiție permite depunerea oricărei cereri a cărei soluționare este de competența instanțelor judecătorești, și sunt în concordanță cu prevederile constituționale ale art. 124 alin. (2) care consacră principiul imparțialității justiției.