Hotărâre CEDO în Cauza S.C. „Raisa M. Shipping“ – S.R.L. împotriva României din 8.01.2013

ÎN FAPT

I.Circumstanțele cauzei

6. Societatea reclamantă, S.C. "Raisa M. Shipping“ - S.R.L., este o agenție de transport maritim. Aceasta este reprezentată în fața Curții de unicul său acționar și administrator, doamna Raisa Mocanu.

7. În ianuarie 2000, societatea reclamantă a sesizat Judecătoria Tulcea cu o acțiune împotriva Administrației Fluviale a Dunării de Jos Galați (Administrația fluvială) pentru obligarea acesteia din urmă să respecte Instrucțiunile consiliului de administrație al Administrației fluviale din 25 mai 1998. Conform acestor instrucțiuni, agențiilor de transport maritim le era acordată o reducere cu 50 % a tarifelor de navigație datorate pentru navele acceptate în regim de linie care navighează între porturile Dunării Maritime. Societatea reclamantă, care beneficiase de această reducere, s-a plâns că Administrația fluvială a facturat în mod necorespunzător și retroactiv tarifele de navigație în valoare totală de 102.596,30 dolari americani (USD), fără a ține cont de reducerea de 50% de care aceasta beneficia.

8. Prin Decizia din 5 iulie 2000, Judecătoria Tulcea a admis cererea societății reclamante.

9. La începutul anului 2000, Administrația fluvială a chemat societatea reclamantă în fața Curții de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Galați (Arbitrajul Camerei de Comerț și Industrie Galați), solicitând plata tarifelor de navigație datorate de către societatea reclamantă, fără aplicarea reducerii de 50 % prevăzute în Instrucțiunile din 25 mai 1998.

La 9 martie 2000, curtea de arbitraj s-a declarat necompetentă pentru a soluționa litigiul. Sentința arbitrală a fost confirmată prin Hotărârea din 15 martie 2001 a Judecătoriei Tulcea, prin Hotărârea din 18 septembrie 2001 a Curții de Apel Galați și printr-o hotărâre a ICCJ din 2003.

10. La 11 august 2000, Administrația fluvială a citat societatea reclamantă în fața Curții de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț Galați, solicitând din nou plata tarifelor de navigație datorate de societatea reclamantă fără aplicarea reducerii de 50 %.

La 14 decembrie 2000, Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț Galați a considerat că societatea reclamantă trebuie să achite totalitatea tarifelor de navigație datorate pentru toate navele folosite, deoarece aceasta nu îndeplinea condițiile pentru a beneficia de o reducere de 50 % din aceste tarife.

Prin urmare, a obligat societatea reclamantă să plătească Administrației fluviale 68.777,57 USD cu titlu de tarife de navigație, 3.921,36 lei românești noi (RON) cu titlu de penalități de întârziere, precum și 28.592.624 lei românești vechi (ROL) cheltuieli de judecată.

11. Societatea reclamantă a atacat hotărârea arbitrală menționată în fața Curții de Apel Galați.

Prin Hotărârea din 6 septembrie 2001, Curtea de Apel Galați a anulat Hotărârea arbitrală a curții de arbitraj din 14 decembrie 2000, cu motivarea că aceasta din urmă nu era competentă să soluționeze litigiul dintre Administrația fluvială Galați și societatea reclamantă cu privire la valoarea tarifelor de navigație în litigiu. În fapt, nici numele arbitrilor, nici procedura desemnării acestora nu fuseseră determinate înainte de sesizarea curții de arbitraj, în timp ce codul de procedură civilă le impunea în scopul recunoașterii competenței unui tribunal arbitral. Pe fond, curtea de apel a constatat că societatea reclamantă sesizase instanțele de drept comun înainte de sesizarea curții de arbitraj, iar hotărârile judecătorești fuseseră deja pronunțate în litigiul din fața Curții de Arbitraj și aveau chiar autoritate de lucru judecat înaintea pronunțării hotărârii arbitrale.

12. Administrația fluvială a formulat recurs împotriva acestei hotărâri. Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit termenul la 27 mai 2003 și a citat societatea reclamantă prin afișare pe ușa imobilului sediului său social, efectuată de un executor judecătoresc la 17 aprilie 2003. Societatea reclamantă susține că nu a primit niciodată citația ÎCCJ.

13. Prin înscrisul autentic din 16 mai 2003, societatea reclamantă a schimbat adresa sediului său social. Aceasta a informat imediat instanțele.

14. La termenul din 27 mai 2003, la sfârșitul unui proces la care societatea reclamantă nu a participat, ÎCCJ a casat Hotărârea din 6 septembrie 2001 a Curții de Apel Galați și a considerat că, în speță, curtea de arbitraj era competentă să soluționeze litigiul dedus judecății, deoarece, conform contractului încheiat între societatea reclamantă și administrația fluvială, aceasta din urmă trebuia să aleagă instanța competentă să soluționeze litigiul. Prin urmare, alegerea făcută de aceasta din urmă cu privire la curtea de arbitraj nu încălca dispozițiile Codului de procedură civilă. Pe fond, ÎCCJ a confirmat Sentința arbitrală din 14 decembrie 2000.

15. La 5 februarie 2004, societatea reclamantă a luat cunoștință de faptul că ÎCCJ se pronunțase la 27 mai 2003.

Aceasta a formulat contestație în anulare pe motiv de nelegalitate a citării în fața Înaltei Curți și s-a plâns că a fost privată de dreptul său la apărare. Societatea reclamantă a susținut că nu luase cunoștință de termenul din 27 mai 2003, deoarece nu primise niciodată citația care îi fusese comunicată prin afișare la 17 aprilie 2003. În plus, ea a subliniat că, după cum reieșea din copia citației care se afla în dosarul instanței, adresa sediului social care figura pe citație era incompletă. În fapt, imobilul în cauză avea mai multe intrări, fiecare identificată printr-o literă, iar sediul său social se afla la intrarea "A“; or, citația nu oferea niciun indiciu care să identifice intrarea unde aceasta fusese afișată.

16. Prin Hotărârea din 26 ianuarie 2005, ÎCCJ a respins contestația în anulare cu motivarea că citația prin afișare reprezenta o modalitate de citare prevăzută de lege și că, în prezenta cauză, aceasta era legal îndeplinită în măsura în care numele și numărul străzii, precum și numărul apartamentului figurau pe citația din 17 aprilie 2003.

17. La 8 aprilie 2005, hotărârea ÎCCJ a fost trimisă prin poștă la noul sediu al societății reclamante și primită de aceasta din urmă la 11 aprilie 2005.

II.Dreptul intern relevant

18. Dispozițiile relevante ale Codului de procedură civilă în vigoare începând cu 2 octombrie 2000, aplicabile în speță, prevăd următoarele:

Art. 86

"Comunicarea cererilor și a tuturor actelor de procedură se va face, din oficiu, prin agenții procedurali ai instanței sau prin orice alt salariat al acesteia [_].

În cazul în care comunicarea potrivit alin. 1 nu este posibilă, aceasta se va face prin poștă, cu scrisoare recomandată cu dovada de primire sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului și confirmarea primirii acestuia.“

Art. 92

"Înmânarea citației se va face personal celui citat, care va semna adeverința de primire, agentului însărcinat cu înmânarea certificând identitatea și semnătura acestuia.

[_]

Dacă cel citat nu se găsește la domiciliu [_], agentul va înmâna citația [_] unei persoane din familie sau, în lipsă, oricărei alte persoane care locuiește cu dânsul sau care, în mod obișnuit, primește corespondența [_]; persoana care primește citația va semna adeverința de primire, agentul certificându-i identitatea și semnătura și încheind proces-verbal despre cele urmate.

Dacă persoanele arătate în aliniatul precedent nu voiesc ori nu pot să semneze adeverința de primire, agentul va încheia proces-verbal, lăsând citația în mâna lor; dacă cei arătați nu voiesc să primească citația sau sunt lipsă, agentul va afișa citația, fie pe ușa locuinței celui citat, fie, dacă nu are indicația apartamentului sau camerei locuite, pe ușa principală a clădirii, încheind de asemenea proces-verbal despre toate acestea.

[_]

Dispozițiile prezentului articol se aplică și la comunicarea sau notificarea oricărui alt act de procedură.“

Art. 317

"Hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare, pentru motivele arătate mai jos, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului:

1. când procedura de chemare a părții, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii;

[_]

Cu toate acestea, contestația poate fi primită pentru motivele mai sus arătate, în cazul când aceste motive au fost invocate prin cererea de recurs, dar instanța le-a respins pentru că aveau nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins fără ca el sa fi fost judecat în fond.“

Art. 319

[_]

"Contestația se poate face oricând înainte de începutul executării silite, iar în timpul ei, până la împlinirea termenului stabilit la art. 401 alin. 1 lit. b) sau c). Împotriva hotărârilor irevocabile care nu se aduc la îndeplinire pe cale de executare silită, contestația poate fi introdusă în termen de 15 zile de la data când contestatorul a luat cunoștință de hotărâre, dar nu mai târziu de un an de la data când hotărârea a rămas irevocabilă.“

ÎN DREPT

I.Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 §1 din Convenție

19. Societatea reclamantă pretinde încălcarea dreptului său la un proces echitabil, astfel cum este prevăzut de art. 6 §1 din Convenție, redactat după cum urmează:

"Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [_] a cauzei sale, de către o instanță [_], care va hotărî [_] asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil [_]“.

20. Guvernul respinge această teză.

A.Cu privire la admisibilitate

21. În primul rând, Guvernul invocă nerespectarea termenului de 6 luni. Acesta subliniază că cererea a fost introdusă la 11 octombrie 2005, adică la mai mult de 8 luni după pronunțarea hotărârii definitive în speță, și anume Hotărârea Înaltei Curți de Casație și Justiție din 26 ianuarie 2005.

22. Societatea reclamantă susține că Hotărârea din 26 ianuarie 2005 pronunțată de ÎCCJ i-a fost trimisă la 8 aprilie 2005 și că a primit-o la 11 aprilie 2005. În sprijinul afirmației sale, aceasta prezintă plicul în care se găsea hotărârea menționată purtând ștampila Poștei Române. Prin urmare, cererea introdusă la 11 octombrie 2005 nu este tardivă.

23. Curtea amintește că, în cazul în care comunicarea hotărârii nu este prevăzută în dreptul intern, ca în prezenta cauză, este necesar să se ia în considerare data la care părțile pot lua cunoștință în mod efectiv de conținutul hotărârii interne definitive [a se vedea, printre altele, Papachelas împotriva Greciei (MC), nr. 31.423/96, pct. 30, CEDO 1999-II, Iordache împotriva României (dec.), nr. 55.092/00, Elmaliotis și Konstantinidis împotriva Greciei, nr. 28.819/04, pct. 26, 25 ianuarie 2007). În speță, Curtea constată că părțile sunt de acord asupra faptului că Decizia din 26 ianuarie 2005 a ÎCCJ a fost trimisă prin poștă societății reclamante la data de 8 aprilie 2005 (vineri) și că aceasta din urmă a primit-o la 11 aprilie 2005 (luni).

Prin urmare, Cererea introdusă la 11 octombrie 2005 nu este tardivă. Așadar, este necesar să se respingă această excepție.

24. Guvernul susține, în plus, că societatea reclamantă nu a exercitat toate căile de atac pe care le avea la dispoziție pentru a-și susține plângerea cu privire la citarea nelegală. În special, aceasta ar fi putut depune o plângere penală pentru fals în înscrisuri împotriva agentului însărcinat cu notificarea, care emisese să indice în citație anumite elemente ale adresei societății reclamante.

25. Curtea constată că, în speță, nu se contestă faptul că contestația în anulare pe motiv de nelegalitate a citării, de care reclamanta s-a folosit, era o cale de atac efectivă atât în teorie, cât și în practică și susceptibilă de a oferi un remediu efectiv. Astfel, având în vedere jurisprudența sa constantă, potrivit căreia un reclamant care dispune eventual de mai multe căi de atac efective este obligat să folosească doar una dintre ele [Moreira Barbosa împotriva Portugaliei (dec.), nr. 65.681/01, CEDO 2004-V (extrase), Aquilina împotriva Maltei (MC), nr. 25.642/94, pct. 39, CEDO 1999-III], Curtea nu va examina, în plus față de analiza de mai sus, dacă o plângere penală ar fi constituit în speță o cale de atac efectivă. Prin urmare, este necesar să se respingă excepția de inadmisibilitate prezentată de Guvern cu privire la acest aspect.

26. În fine, Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 (a) din Convenție. De altfel, subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.

B.Cu privire la fond

27. Guvernul consideră că dreptul de acces la o instanță nu este absolut, putând să dea naștere la limitări implicit admise. Statul beneficiază de o marjă de apreciere în elaborarea legislației cu privire la accesul la o instanță.

În speță, autoritățile nu au făcut decât să aplice în mod strict și corect legislația internă, ceea ce este în mod vădit compatibil cu Convenția și cu jurisprudența Curții.

În plus, conform Guvernului, citarea prin afișaj era datorată neglijenței societății reclamante, care a omis să informeze instanța în legătură cu schimbarea adresei sediului său social.

28. Societatea reclamantă subliniază, în primul rând, că nu și-a schimbat sediul social până la 16 mai 2003, adică după citarea prin afișare din data de 17 aprilie 2003, și că a informat ÎCCJ în legătură cu acest aspect.

Aceasta mai susține că nu a primit niciodată citația pentru a se prezenta la ședința din 27 mai 2003 în fața Înaltei Curți, și că, prin urmare, ea nu a putut să se apere și să își susțină drepturile într-o procedură decisivă pentru drepturile sale cu caracter patrimonial.

Or, procesul în fața ÎCCJ a dus la anularea unei hotărâri care îi era favorabilă, și anume, Hotărârea din 6 septembrie 2001 a Curții de Apel Galați.

29. Curtea amintește că a avut deja ocazia să examineze problema comunicării actelor de procedură. Astfel, aceasta a considerat că "dreptul la o instanță“ cuprinde mai multe aspecte, printre care dreptul de acces și egalitatea armelor, care impune un echilibru just între părți. Aceste principii se aplică în aceeași măsură în domeniul specific al comunicării actelor juridice către părți (Miholapa împotriva Letoniei, nr. 61.655/00, pct. 23, 31 mai 2007). În plus, reglementările referitoare la formalitățile pentru a introduce o acțiune nu ar trebui să împiedice justițiabilii să folosească o cale de atac disponibilă (Tricard împotriva Franței, nr. 40.472/98, pct. 29, 10 iulie 2001, și Gruais și Bousquet împotriva Franței, nr. 67.881/01, pct. 27,10 ianuarie 2006).

Deși este adevărat că autorităților naționale le revine, în primul rând, sarcina de a interpreta și de a aplica normele de natură procedurală, un formalism excesiv în aplicarea acestora se poate dovedi contrar art. 6 § 1 din Convenție atunci când acesta se face în detrimentul uneia dintre părți (a se vedea, mutatis mutandis, Sovtransavto Holding împotriva Ucrainei, nr. 48.553/99, pct. 81, CEDO 2002-VII). Efectivitatea dreptului de acces impune ca un individ să beneficieze de o posibilitate clară și concretă de a contesta un act ce constituie o ingerință în drepturile sale (Bellet împotriva Franței, Hotărârea din 4 decembrie 1995, seria A nr. 333-B, pct. 42, 36; a se vedea, de asemenea, Canete de Goni împotriva Spaniei, nr. 55.782/00, pct. 34, CEDO 2002-VIII).

30. Instanțele trebuie să facă tot ce se poate aștepta în mod rezonabil de la acestea pentru a cita reclamanții și să se asigure că aceștia din urmă au cunoștință de procedurile din care fac parte (Miholapa împotriva Letoniei citată anterior, pct. 31, și Övuș împotriva Turciei, nr. 42.981/04, pct. 48, 13 octombrie 2009).

În fine, dreptul la acțiune sau de recurs trebuie să se exercite din momentul în care părțile interesate pot cunoaște efectiv hotărârile judecătorești care le impun o obligație sau care ar putea aduce atingere drepturilor sau intereselor lor legitime; notificarea, în calitate de act de comunicare între organul jurisdicțional și părți, servește la luarea la cunoștință a deciziei instanței, precum și a notificării sale, după caz, pentru a permite părților de a o recura (Miragall Escolano și alții împotriva Spaniei, nr. 38.366/97, 38.688/97, 40.777/98, 40.843/98, 41.015/98, 41.400/98, 41.446/98, 41.484/98, 41.487/98 și 41.509/98, pct. 37, CEDO 2000-I, și Diaz Ochoa împotriva Spaniei, nr. 423/03, pct. 48, 22 iunie 2006).

31. În speță, fiind vorba de un proces ce are consecințe directe asupra drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, societatea reclamantă avea dreptul la un acces efectiv la ansamblul de proceduri și trebuia să beneficieze de toate garanțiile ce decurg din principiul contradictorialității.

32. Curtea constată că art. 86 alin. 3 din Codul de procedură civilă impune, în general, în ceea ce privește comunicarea actelor de procedură, ca instanța să se asigure de transmiterea actului și de primirea acestuia.

Printre diferitele modalități de comunicare, art. 92 alin. 4 din același cod reglementează citarea prin afișarea pe ușa locuinței sau a sediului social, după caz, permisă în cazul lipsei persoanei interesate în momentul venirii agentului însărcinat cu înmânarea actelor sub semnătură de primire.

33. Societatea reclamantă a fost notificată în ceea ce privește recursul introdus de către partea adversă și asupra termenului în fața ÎCCJ, prin afișare la sediul său social. Aceasta pretinde că nu a primit citația și, prin urmare, a fost imposibil să ia parte la procedura recursului, în urma căreia hotărârea pe fond care îi dădea câștig de cauză a fost modificată.

Înalta Curte de Casație și Justiție, sesizată cu o contestație în anulare pentru atingerea adusă dreptului la apărare în urma nelegalității citării, a respins această cale de atac cu motivarea că citarea prin afișare era o modalitate de citare prevăzută de lege.

34. Or, Curtea subliniază că Guvernul nu a furnizat niciun element care să indice că ÎCCJ a dat dovadă de suficientă diligență pentru a se asigura de transmiterea citației și primirea acesteia de către societatea reclamantă.

De asemenea, Guvernul nu a demonstrat că ÎCCJ a îndeplinit demersuri în același scop cu ocazia examinării contestației în anulare pentru nelegalitatea citării, aceasta din urmă mulțumindu-se să constate că citarea prin afișare avea un temei legal în dreptul intern.

35. Curtea apreciază că, aplicând astfel dispozițiile legale relevante, instanțele naționale au dat dovadă de un formalism incompatibil cu litera și spiritul art. 6 § 1 din Convenție și au adus atingere nejustificată dreptului societății reclamante de acces la o instanță pentru determinarea "drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil“ [a se vedea, mutatis mutandis, Brumărescu împotriva României (MC), nr. 28.342/95, pct. 62, CEDO 1999-VII].

Prin urmare, a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenție.

II.Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție

36. Societatea reclamantă susține că hotărârea ÎCCJ din 27 mai 2003 a încălcat, de asemenea, dreptul la respectarea bunurilor sale, luându-se în considerare consecințele pe care aceasta le-a avut asupra situației sale financiare, în special obligația de a plăti Administrației Fluviale a Dunării de Jos Galați peste 100.000 USD.

37. Guvernul contestă acest argument.

38. Având în vedere constatarea cu privire la art. 6 §1 din Convenție (pct. 35, supra), Curtea consideră că acest capăt de cerere trebuie declarat admisibil, dar că nu este necesar să se examineze dacă a avut loc o încălcare, în speță, a acestei dispoziții (a se vedea, printre altele, Iorga împotriva României, nr. 4.227/02, pct. 60, 25 ianuarie 2007).

III.Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenție

39.Art. 41 din Convenție prevede:

"Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă.“

A.Prejudiciu

1.Prejudiciu material

40. Societatea reclamantă solicită 102.596,30 USD cu titlu de prejudiciu material suferit în urma obligației de a plăti tarifele de navigație pe care aceasta le consideră nedatorate, în urma neaplicării unei reduceri de 50 %.

41. Guvernul consideră că nicio sumă nu poate fi acordată societății reclamante în lipsa legăturii de cauzalitate între acuzația de încălcare a Convenției și prejudiciul material pretins suferit.

42. Curtea nu poate face speculații cu privire la rezultatul la care procedura litigioasă ar fi ajuns dacă nu ar fi avut loc încălcarea Convenției.

Totuși, aceasta amintește jurisprudența sa consacrată conform căreia o hotărâre de constatare a unei încălcări implică pentru statul pârât obligația juridică, conform Convenției, de a pune capăt încălcării și de a elimina consecințele astfel încât să se restabilească, pe cât posibil, situația anterioară acesteia.

Dacă natura încălcării permite restitutio în integrum, este obligația statului să o realizeze. Dacă, pe de altă parte, dreptul intern nu permite sau nu permite decât parțial înlăturarea consecințelor încălcării, art. 41 abilitează Curtea să acorde părții vătămate, dacă este cazul, despăgubirile pe care le consideră necesare [Piersack împotriva Belgiei (art. 50), Hotărârea din 26 octombrie 1984, seria A nr. 85, p. 16, pct. 12, și Brumărescu împotriva României (reparație echitabilă) (MC), nr. 28.342/95, pct. 21, CEDO 2001-I].

43. În prezenta cauză, Curtea reamintește că a constatat încălcarea art. 6 din Convenție ca urmare a atingerii dreptului societății reclamante de acces la o instanță.

44. Curtea observă că art. 322 pct. 9 din Codul de procedură civilă permite revizuirea unei hotărâri pe plan intern în cazul în care Curtea a constatat încălcarea drepturilor unui reclamant. Astfel, întrucât în urma unei hotărâri a Curții europene dreptul intern permite restitutio în integrum, și anume restabilirea situației existente înainte ca încălcarea constatată a art. 6 § 1 să survină, având în vedere rolul său subsidiar, Curtea consideră că societatea reclamantă trebuie mai întâi să sesizeze instanțele naționale conform dispozițiilor de drept intern menționate anterior.

45. Prin urmare, nu este necesar să acorde societății reclamante o sumă cu titlu de prejudiciu material.

2.Prejudiciu moral

46. Societatea reclamantă solicită 100.000 USD cu titlu de prejudiciu moral.

47. Guvernul consideră că o constatare a încălcării ar constitui, în sine, o reparație echitabilă suficientă. Cu titlu subsidiar, acesta solicită Curții să acorde reclamantei o sumă care se înscrie în jurisprudența sa în materie.

48. Curtea consideră că societatea reclamantă a suferit o reală pierdere a șanselor și un prejudiciu moral cert (Pélissier și Sassi împotriva Franței, nr. 25.444/94, pct. 80, CEDO 1999-II, și Leoni împotriva Italiei, nr. 43.269/98, Hotărârea din 26 octombrie 2000, pct. 32). Având în vedere circumstanțele cauzei și pronunțându-se în echitate, în conformitate cu art. 41 din Convenție, aceasta hotărăște să îi acorde 4.500 EUR.

B.Cheltuieli de judecată

49. Societatea reclamantă solicită, în baza documentelor justificative, 3.550 RON, adică 788 EUR pentru cheltuielile de judecată efectuate în fața instanțelor interne.

50. Guvernul consideră că societatea reclamantă nu a demonstrat necesitatea și realitatea cheltuielilor suportate și refuză acordarea unei sume cu acest titlu.

51. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care se stabilesc caracterul real, necesitatea și caracterul rezonabil al cuantumului lor (a se vedea, printre altele, Hotărârea Éditions Plon împotriva Franței, nr. 58.148/00, pct. 64, CEDO 2004-IV).

În speță, ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile sus-menționate, Curtea consideră rezonabilă acordarea sumei de 500 EUR cu titlu de cheltuieli de judecată suportate în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție.

C.Dobânzi moratorii

52. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu 3 procente.