Decizia CCR nr. 497/2024 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 21 alin. (1) din Codul penal, ale art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală, cu referire la sintagma „în totalitate”...

Comentarii

0

DECIZIA Nr. 497

din 17 octombrie 2024

referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 21 alin. (1) din Codul penal, ale art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală, cu referire la sintagma „în totalitate”,

precum și ale art. 34 alin. (2) din Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003 în interpretarea dată prin Decizia nr. 19 din 4 iunie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 21 din Codul penal, ale art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală, precum și ale art. 34 din Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003, excepție ridicată de Florică Guțu, în ceea ce privește dispozițiile art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală, respectiv de Ghenadie Bucătaru, în ceea ce privește dispozițiile art. 21 din Codul penal și ale art. 34 din Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003, în Dosarul nr. 1.572/103/2019 al Tribunalului Neamț — Secția penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.755D/2020.

2. La apelul nominal lipsesc părțile. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală, invocând, în acest sens, deciziile Curții Constituționale nr. 220 din 17 aprilie 2018 și nr. 198 din 9 aprilie 2019. Totodată, apreciază că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 21 alin. (1) din Codul penal, precum și ale art. 34 alin. (2) din Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003 în interpretarea dată prin Decizia nr. 19 din 4 iunie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, nu este motivată.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin Încheierea din 21 septembrie 2020, pronunțată în Dosarul nr. 1.572/103/2019, Tribunalul Neamț — Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 21 din Codul penal, ale art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală, precum și ale art. 34 din Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003. Excepția a fost ridicată de Florică Guțu, în ceea ce privește

dispozițiile art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală, respectiv de Ghenadie Bucătaru, în ceea ce privește dispozițiile art. 21 din Codul penal și ale art. 34 din Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003, într-o cauză în care aceștia au fost trimiși în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită.

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală, autorul acesteia susține, în esență, că sintagma „în totalitate”, din cuprinsul acestor prevederi legale, restrânge în mod nepermis dreptul de a recurge la procedura simplificată, contrar dispozițiilor art. 21 alin. (3) și ale art. 24 din Constituție. Susține că este obligat să recunoască toate faptele reținute în sarcina sa prin rechizitoriu, chiar dacă nu a avut nicio contribuție la săvârșirea unora dintre ele. Astfel, se ajunge la situația în care o persoană trimisă în judecată și care a săvârșit una sau mai multe fapte penale să fie obligată să recunoască și alte fapte, pe care nu le-a săvârșit, pentru a beneficia de o reducere legală a limitelor de pedeapsă, ceea ce determină încălcarea dreptului inculpatului la un proces echitabil, precum și a dreptului acestuia la apărare. Cât privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 21 alin. (1) din Codul penal și ale art. 34 alin. (2) din Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003, autorul acesteia susține, în esență, că, prin Decizia nr. 19 din 4 iunie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, au fost abrogate dispozițiile art. 34 alin. (2) din Legea nr. 46/2003, contrar principiului separației puterilor în stat și dreptului la o lege previzibilă și accesibilă.

6. Tribunalul Neamț — Secția penală apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. În acest sens, cât privește dispozițiile art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală, invocă deciziile Curții Constituționale nr. 484 din 23 iunie 2015, nr. 726 din 29 octombrie 2015 și nr. 220 din 17 aprilie 2018. În ceea ce privește dispozițiile art. 21 din Codul penal și ale art. 34 din Legea nr. 46/2003, apreciază că excepția de neconstituționalitate nu este motivată, fiind formulate, în principal, critici cu privire la Decizia nr. 19 din 4 iunie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.

7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

8. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au transmis punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

9. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

10. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispozițiile art. 21 din Codul penal, ale art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală, precum și ale art. 34 din Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003. Având în vedere notele scrise ale autorilor, Curtea reține că obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 21 alin. (1) din Codul penal, ale art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală, cu referire la sintagma „în totalitate”, precum și ale art. 34 alin. (2) din Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 51 din 29 ianuarie 2003, în interpretarea dată prin Decizia nr. 19 din 4 iunie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 590 din 5 august 2015. Textele legale criticate au următorul cuprins:

— Art. 21 alin. (1) din Codul penal: „(1) Este justificată fapta prevăzută de legea penală constând în exercitarea unui drept recunoscut de lege sau în îndeplinirea unei obligații impuse de lege, cu respectarea condițiilor și limitelor prevăzute de aceasta.”;

— Art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală: „(4) În cazurile în care acțiunea penală nu vizează o infracțiune care se pedepsește cu detențiune pe viață, președintele pune în vedere inculpatului că poate solicita ca judecata să aibă loc numai pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale și a înscrisurilor prezentate de părți și de persoana vătămată, dacă recunoaște în totalitate faptele reținute în sarcina sa, aducându-i la cunoștință dispozițiile art. 396 alin. (10).”;

— Art. 34 alin. (2) din Legea nr. 46/2003: „(2) Pacientul poate oferi angajaților sau unității unde a fost îngrijit plăți suplimentare sau donații, cu respectarea legii.”

11. Prin Decizia nr. 19 din 4 iunie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a stabilit că „fapta medicului angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate, care are calitatea de funcționar public, în accepțiunea dispozițiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal, de a primi plăți suplimentare sau donații de la pacienți, în condițiile art. 34 alin. (2) din Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003, nu constituie o exercitare a unui drept recunoscut de lege având ca urmare incidența dispozițiilor art. 21 alin. (1) teza I din Codul penal.”

12. În opinia autorilor excepției de neconstituționalitate, prevederile art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală sunt contrare dispozițiilor constituționale ale art. 21 alin. (3) privind dreptul părților la un proces echitabil și ale art. 24 referitor la dreptul la apărare. În ceea ce privește prevederile art. 21 alin. (1) din Codul penal și ale art. 34 alin. (2) din Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003, în interpretarea dată prin Decizia nr. 19 din 4 iunie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală,sunt invocate dispozițiile constituționale ale art. 1 alin. (4) și (5) care consacră principiul separației și echilibrului puterilor, respectiv principiul legalității.

13. Examinând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală Curtea reține că s-a mai pronunțat asupra constituționalității acestora, dintr-o perspectivă identică, de exemplu, prin Decizia nr. 775 din 18 noiembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 271 din 21 martie 2022, Decizia nr. 622 din 22 septembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 5 din 5 ianuarie 2021, Decizia nr. 220 din 17 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României Partea I, nr. 523 din 26 iunie 2018, Decizia nr. 484 din 23 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 603 din 10 august 2015, Decizia nr. 726 din 29 octombrie 2015 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 26 noiembrie 2015,Decizia nr. 753 din 13 decembrie 2016 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 95 din 2 februarie 2017, și Decizia nr. 723 din 6 decembrie 2016 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 263 din 13 aprilie 2017.

14. Cu acele prilejuri, Curtea a reținut că procedura simplificată de judecată în cazul recunoașterii învinuirii nu constituie o noutate în materie procesual penală, fiind reglementată pentru prima dată de dispozițiile art. 320¹ din vechiul Cod de procedură penală — introduse prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 714 din 26 octombrie 2010 —, cu titlul de derogare de la dreptul comun, ce presupune soluționarea cu celeritate a unor cauze penale pentru care cercetarea judecătorească propriu-zisă devine redundantă, întrucât în faza de urmărire penală au fost dezlegate toate aspectele legate de existența infracțiunii și de vinovăția inculpatului.

15. Curtea a statuat că reducerea limitelor speciale de pedeapsă ca urmare a recunoașterii învinuirii nu poate fi convertită într-un drept fundamental, ci reprezintă un beneficiu acordat de legiuitor, potrivit politicii sale penale, în anumite condiții, printre care se numără și recunoașterea în totalitate a faptelor reținute în sarcina inculpatului, tocmai caracterul integral al recunoașterii învinuirii fiind cel care face inutilă efectuarea cercetării judecătorești, așa cum este reglementată aceasta de dispozițiile art. 374 alin. (5)-(10) din actualul Cod de procedură penală. Având în vedere efectele procedurii de judecată simplificate, instanța poate respinge, în baza unor criterii obiective și rezonabile, cererea formulată de inculpat, întrucât indiferent că recunoașterea învinuirii este totală sau parțială ceea ce prevalează este existența unui proces echitabil, despre care nu se poate vorbi în măsura în care se neagă principiul aflării adevărului. Prin urmare, nu simpla recunoaștere a învinuirii, chiar și integrală, este determinantă pentru a se da eficiență unui proces echitabil desfășurat în limitele legalității și imparțialității, aceasta constituind doar o condiție procedurală, ci stabilirea vinovăției inculpatului cu privire la faptele reținute în sarcina sa.

16. De altfel, având în vedere tocmai riscul exercitării de presiuni asupra inculpatului spre a-și recunoaște vinovăția și cu privire la fapte pe care nu le-a săvârșit, posibilitatea instanței de a respinge cererea de judecare a cauzei potrivit procedurii simplificate constituie o garanție a dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 21 alin. (3) din Constituție și de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Judecătorul nu este obligat, în absența convingerii cu privire la sinceritatea inculpatului — chiar dacă acesta recunoaște în totalitate faptele reținute în sarcina sa — să admită cererea formulată de inculpat, ceea ce reprezintă o materializare a principiului constituțional al înfăptuirii justiției de

către instanțele judecătorești, consacrat de art. 124 din Legea fundamentală. Prin urmare, instanța are posibilitatea să respingă cererea inculpatului, chiar și în condițiile unei recunoașteri totale a faptelor reținute în sarcina sa, atunci când nu este lămurită asupra împrejurărilor de fapt ale cauzei și consideră că judecata nu poate avea loc numai în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, ci trebuie să se facă potrivit dreptului comun.

17. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să modifice această jurisprudență, atât soluția, cât și considerentele deciziilor mai sus invocate își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

18. În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 21 alin. (1) din Codul penal, precum și ale art. 34 alin. (2) din Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003 în interpretarea dată prin Decizia nr. 19 din 4 iunie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Curtea reține că autorul acesteia invocă încălcarea principiului separației puterilor în stat, precum și principiul legalității. Așa încât Curtea constată că, astfel cum au fost formulate de autor, motivele de neconstituționalitate privesc, mai degrabă, competența Înaltei Curți de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală de a pronunța o hotărâre prealabilă pentru dezlegarea unei chestiuni de drept.

19. În acord cu art. 1 alin. (4) din Legea fundamentală, „Statul se organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor — legislativă, executivă și judecătorească — În cadrul democrației constituționale”, iar, potrivit art. 61 alin. (1) din Constituție, „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării”. Raportat la aceste dispoziții constituționale, în jurisprudența sa, Curtea a statuat că prevederile legale care guvernează activitatea instanțelor judecătorești și fixează poziția lor față de lege acceptă în mod unanim că „atribuțiile judecătorului implică identificarea normei aplicabile, analiza conținutului său și o necesară adaptare a acesteia la faptele juridice pe care le-a stabilit, astfel încât legiuitorul aflat în imposibilitate de a prevedea toate situațiile juridice lasă judecătorului, învestit cu puterea de a spune dreptul, o parte din inițiativă. Astfel, în activitatea de interpretare a legii, judecătorul trebuie să realizeze un echilibru între spiritul și litera legii, între exigențele de redactare și scopul urmărit de legiuitor, fără a avea competența de a legifera, prin substituirea autorității competente în acest domeniu” (a se vedea Decizia Curții Constituționale nr. 838 din 27 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 3 iulie 2009).

20. Puterea judecătorească, prin Înalta Curte de Casație și Justiție, are rolul constituțional de a da unui text de lege anumite interpretări, în scopul aplicării unitare de către instanțele judecătorești. Acest fapt nu presupune însă că instanța supremă se poate substitui Parlamentului, unica putere legiuitoare în stat, dar implică anumite exigențe constituționale ce țin de modalitatea concretă în care se realizează interpretarea.

21. În considerarea acestui rol constituțional, instanța supremă a pronunțat, în temeiul art. 475 și 477 din Codul de procedură penală, Decizia nr. 19 din 4 iunie 2015 referitoare la pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept: „dacă fapta medicului, care are calitatea de funcționar public, de a primi plăți suplimentare sau donații de la pacienți, în condițiile art. 34 alin. (2) din Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003, constituie sau nu o exercitare a unui drept recunoscut de lege, având ca urmare incidența

dispozițiilor art. 21 alin. (1) teza I din Codul penal”, prin care a stabilit că fapta medicului angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate, ce are calitatea de funcționar public, în accepțiunea dispozițiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal, de a primi plăți suplimentare sau donații de la pacienți, în condițiile art. 34 alin. (2) din Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003, nu constituie o exercitare a unui drept recunoscut de lege având ca urmare incidența dispozițiilor art. 21 alin. (1) teza întâi din Codul penal.

22. Pentru a pronunța această soluție, Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a reținut că „o concluzie contrară ar fi de natură, pe de o parte, să aducă atingere celor statuate prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 26/HP din data de 3 decembrie 2014, iar, pe de altă parte, să instituie o excepție de la obligațiile impuse prin lege oricărui funcționar public, indiferent de semnificația/înțelesul noțiunii de «funcționar public» din dreptul administrativ sau din dreptul penal, astfel cum s-a statuat prin Decizia nr. 2/2014 a Curții Constituționale a României”. Prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 26/HP din data de 3 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 24 din 13 ianuarie 2015, s-a statuat că „medicul angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate are calitatea de funcționar public în accepțiunea dispozițiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal”, consecința juridică fiind aceea că medicul care are calitatea de funcționar public (angajat al unei unități spitalicești din sistemul public de sănătate) nu poate primi plăți suplimentare sau donații de la pacienți, în condițiile art. 34 alin. (2) din Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003. Totodată, potrivit Deciziei Curții Constituționale nr. 2 din 15 ianuarie 2014, „statutul juridic distinct, privilegiat, sub aspectul răspunderii penale, contravine principiului egalității în drepturi a cetățenilor consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție, potrivit căruia «cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări». Mai mult, dispozițiile art. I pct. 5 și ale art. II pct. 3 din Legea pentru modificarea și completarea unor acte normative contravin și prevederilor art. 16 alin. (2) din Constituție. Într-adevăr, în măsura în care anumite subiecte de drept sunt excluse, prin efectul unei dispoziții legale adoptate în considerarea lor și aplicabile numai în ceea ce le privește, incidenței unei reglementări legale constituind dreptul comun în materie, dispozițiile legale în cauză nesocotesc principiul constituțional potrivit căruia «nimeni nu este mai presus de lege»”.

23. Așa încât instanța supremă a reținut că, „chiar dacă se admite existența unui drept al medicului de a primi plăți suplimentare sau donații, corelativ dreptului pacientului de a oferi angajaților sau unității unde a fost îngrijit plăți suplimentare ori donații, cu respectarea legii, este evident că «respectarea legii» se referă atât la respectarea legii de către «pacient», cât și la respectarea legii de către «angajații unității», atunci când, pe de o parte, pacientul oferă plăți suplimentare sau donații, iar, pe de altă parte, «angajații» unității medicale primesc aceste plăți suplimentare sau donații. Este posibil ca pacientul să ofere plăți suplimentare sau donații, cu respectarea legii (împrejurare care poate fi de natură să excludă orice răspundere penală), însă primirea acestora să nu se facă de către «angajați» cu respectarea legii, deoarece chiar legea interzice primirea unor plăți suplimentare sau donații de către aceștia din urmă.”

24. În aceste condiții, Curtea nu poate reține că, pronunțând Decizia nr. 19 din 4 iunie 2015, precitată, Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de

drept în materie penală s-a subrogat Parlamentului și, contrar dispozițiilor constituționale invocate, a abrogat prevederi din legea drepturilor pacientului, în sensul restrângerii dreptului pacienților de a oferi cadouri și semne de mulțumire personalului

medical, în condițiile în care posibilitatea medicului de a primi plăți suplimentare sau donații de la pacienți, potrivit dispozițiilor art. 34 alin. (2) din Legea nr. 46/2003, nu constituie un drept fundamental.

ORDIN privind modificarea Normelor metodologice pentru aplicarea... →

Publicate în același Monitor Oficial:

ORDIN privind modificarea Normelor metodologice pentru aplicarea de către Fondul de Garantare a Creditului Rural IFN — S.A. a procedurilor privind monitorizarea și stoparea/ recuperarea ajutorului de stat... ORDIN privind autorizarea domeniului de doctorat „Economie” în cadrul Școlii doctorale de Științe economice, organizatăla Universitatea „Constantin Brâncuși” din Târgu Jiu HOTĂRÂRE privind aprobarea Normelor pentru desemnarea reprezentanților auditorilor financiari la Conferința Camerei Auditorilor Financiari din România, organizată în format fizic în data de 26 aprilie 2025 DECIZIE privind tarifele orientative de acces la unele infrastructuri fizice rutiere