Hotărâre CEDO în Cauza Ion Tudor împotriva României din 17.12.2013

ÎN FAPT

I. Circumstanțele cauzei

5. Reclamantul s-a născut în 1973 și locuiește în Târgu Jiu.

6. La 15 noiembrie 2002, reclamantul și M.P. au fost trimiși în judecată pentru tâlhărie și omor deosebit de grav. Pe parcursul procedurii, reclamantul a pledat nevinovat.

În declarațiile date poliției și procuraturii, coinculpatul reclamantului a declarat că săvârșiseră faptele împreună. Acesta și-a schimbat poziția în fața instanței, declarând că a acționat pe cont propriu și că reclamantul nu participase la respectivele infracțiuni.

7. La 16 decembrie 2003, Tribunalul Gorj l-a condamnat pe reclamant la 23 de ani de închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de omor. Instanța și-a bazat sentința pe probele aflate la dosar, inclusiv declarațiile date de ambii inculpați în timpul anchetei și în fața instanței, precum și pe declarațiile martorilor și probele medico-legale. Instanța a concluzionat că ambii inculpați săvârșiseră infracțiunile.

8. La 28 iunie 2004, Curtea de Apel Craiova a casat hotărârea respectivă și a retrimis dosarul cauzei la tribunal spre reexaminare.

9. La 13 iulie 2004, Tribunalul Gorj a ascultat declarațiile reclamantului și ale celuilalt inculpat. La 20 decembrie 2004, instanța l-a condamnat pe reclamant la 23 de ani de închisoare.

10. Ambii inculpați au declarat apel. Curtea de Apel Craiova a reexaminat fondul cauzei. Instanța a examinat probele administrate deja, a ascultat declarațiile inculpaților, a suplimentat probatoriul și a ascultat pledoariile avocatului apărării și ale procurorului.

11. La 22 septembrie 2005, instanța l-a achitat pe reclamant, considerând că probele aflate la dosar nu dovedeau într-un mod convingător legătura reclamantului cu tâlhăria.

12. Procurorul a declarat recurs, motivând că, în speță, curtea de apel a evaluat în mod eronat probele și s-a bazat exclusiv pe probele administrate direct în fața acesteia, ignorând probele prezentate în cursul anchetei penale și în fața instanțelor inferioare. Înalta Curte de Casație și Justiție a ascultat pledoariile avocatului apărării și ale procurorului. Înainte de a încheia dezbaterile, instanța a dat ultimul cuvânt inculpaților.

13. Prin hotărârea definitivă din 8 februarie 2006, Înalta Curte de Casație și Justiție a casat decizia curții de apel, a reexaminat probele aflate la dosar și a menținut decizia tribunalului din 20 decembrie 2004. Înalta Curte a constatat că, în speță, curtea de apel nu evaluase probele corespunzător și ignorase informații importante din dosar, în special declarațiile date de coinculpat imediat după săvârșirea infracțiunilor, declarații care îl incriminau pe reclamant. Instanța a reevaluat probele și a constatat că primele declarații date de coinculpat se coroborează cu celelalte probe.

II. Dreptul intern relevant

14. Dispozițiile relevante din Codul de procedură penală, în vigoare la data faptelor aflate la originea prezentei cereri, sunt descrise în Constantinescu împotriva României (nr. 28.871/95, pct. 37, CED0 2000-VIII).

ÎN DREPT

I Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 din Convenție

15. Reclamantul se plânge că procesul penal declanșat împotriva sa nu a fost echitabil. Acesta s-a plâns, în special, de modul diferit de interpretare a probelor de către instanțele naționale și a subliniat că, în urma analizei probelor, curtea de apel a pronunțat o hotărâre de achitare, în timp ce înalta Curte de Casație și Justiție l-a condamnat din nou în baza probelor aflate la dosar. Acesta a invocat art. 5 § 1 și art. 6 § 1 din Convenție.

Curtea consideră că plângerea trebuie examinată numai în temeiul art. 6 § 1 din Convenție, ale cărui dispoziții relevante sunt redactate după cum urmează:

"Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] a cauzei sale, de către o instanță [...], care va hotărî [...] asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa."

A. Cu privire la admisibilitate

16. Curtea constată că prezenta cerere nu este în mod vădit nefondată în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenție. În continuare, constată că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarată admisibilă.

B. Cu privire la fond

1. Argumentele părților

17. Reclamantul a reiterat că procesul penal declanșat împotriva sa a fost inechitabil.

18. Guvernul a afirmat că procesul penal a fost echitabil. Reclamantul a luat parte la proces, a propus probe în apărarea sa și a luat cunoștință de probele în acuzare în ședință publică. Acesta a dat declarații atât în fața tribunalului, cât și în fața curții de apel. Reclamantul nu a solicitat o nouă administrare a probelor de către înalta Curte de Casație și Justiție.

19. De asemenea, Guvernul a afirmat că prezenta cauză nu prezintă nicio circumstanță specială care să necesite o nouă administrare a probelor, dat fiind faptul că martorii și-au menținut declarațiile pe parcursul procedurii. Singura persoană care și-a schimbat declarația a fost coinculpatul, însă Înalta Curte de Casație și Justiție a motivat de ce a acordat precădere declarațiilor sale inițiale în detrimentul celor făcute ulterior în cursul procesului.

2. Motivarea Curții

a) Principii generale

20. Curtea reiterează că modul în care se aplică art. 6 în cazul proceselor înaintea instanțelor de control judiciar depinde de trăsăturile specifice proceselor respective; este necesar să se ia în considerare ansamblul procedurii interne și rolul instanței ce judecă cauza în calea de atac.

21. Cu toate acestea, atunci când o instanță de control judiciar este competentă să analizeze atât situația de fapt cât și chestiunile de drept și să studieze în ansamblu problema vinovăției, ea nu poate, din motive ce țin de echitatea procedurii, să tranșeze asupra chestiunilor respective fără o apreciere nemijlocită a declarațiilor persoanei care susține că nu a comis actul considerat ca infracțiune (a se vedea, printre multe alte hotărâri, Ekbatani împotriva Suediei, 26 mai 1988, pct. 32, seria A nr. 134; Constantinescu, citată anterior, pct. 55; Sándor Lajos Kiss împotriva Ungariei, nr. 26.958/05, pct. 22, 29 septembrie 2009; Sinichkin împotriva Rusiei, nr. 20.508/03, pct. 32, 8 aprilie 2010; Lacadena Calero împotriva Spaniei, nr. 23.002/07, pct. 36 și 38, 22 noiembrie 2011; Hanu împotriva României, nr. 10.890/04, pct. 32, 4 iunie 2013).

22. În plus, Curtea consideră că, pentru stabilirea temeiniciei acuzațiilor în materie penală, ascultarea inculpatului în persoană ar trebui să fie regula generală. Orice derogare de la acest principiu ar trebui să fie excepțională și supusă unei interpretări restrictive (a se vedea, în special, Popa și Tănăsescu împotriva României, nr. 19.946/04, pct. 46, 10 aprilie 2012).

b) Aplicarea acestor principii în prezenta cauză

23. Revenind la prezenta cauză, Curtea observă că nu se contestă faptul că reclamantul a fost mai întâi condamnat de tribunal, apoi a fost achitat de curtea de apel, iar apoi a fost condamnat din nou de Înalta Curte de Casație și Justiție. Tribunalul și curtea de apel au procedat la audierea directă a reclamantului, însă Înalta Curte nu l-a audiat și nici nu a administrat direct alte probe.

24. Curtea reamintește că, deși dreptul inculpatului de a avea ultimul cuvânt în fața instanței este desigur important, acesta nu poate echivala cu dreptul său de a fi audiat de către instanță în timpul dezbaterilor (a se vedea Constantinescu, citată anterior, pct. 58). Mai mult, în vederea unui proces echitabil, o instanță nu poate să caseze o hotărâre precedentă și să reevalueze probe fără să informeze în mod corespunzător părțile interesate și să le acorde posibilitatea de a-și prezenta apărările (a se vedea Popa și Tănăsescu, citată anterior, pct. 51). În ultimul rând, în practică, Curtea nu vede niciun motiv pentru care reclamantul, care a avut câștig de cauză în fața curții de apel și căruia nu i s-a dat de înțeles de către Înalta Curte de Casație și Justiție că decizia ar putea fi răsturnată, ar fi avut vreun interes să solicite Înaltei Curți readministrarea probelor.

25. Prin urmare, pentru a stabili dacă a avut loc o încălcare a art. 6 în prezenta cauză trebuie să se examineze rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție și natura problemelor pe care a fost solicitată să le soluționeze (a se vedea Popa și Tănăsescu, citată anterior, pct. 47, și Hanu împotriva României, nr. 10.890/04, pct. 34,4 iunie 2013).

26. În cauzele Popa și Tănăsescu (citată anterior, pct. 47) și Găitănaru împotriva României (nr. 26.082/05, pct. 30, 26 iunie 2012), Curtea a avut posibilitatea să examineze domeniul de aplicare al competenței Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca instanță de recurs, atunci când examinează un recurs precum cel din prezenta cauză, respectiv după ce prima cale de atac a fost soluționată deja de o instanță de grad inferior Curtea a constatat că procesele de la Înalta Curte de Casație și Justiție au fost procese complete guvernate de aceleași norme ca în cazul unui proces pe fond, instanța examinând atât faptele, cât și problemele de drept. înalta Cutie de Casație și Justiție putea să decidă fie să mențină achitarea reclamantului, fie să îl condamne după o evaluare minuțioasă a chestiunii vinovăției sau nevinovăției lui. Dacă necesitatea administrării directe a probelor rezulta din circumstanțele cauzei, Înalta Curte de Casație și Justiție putea retrimite cauza la o instanță de grad inferior, în conformitate cu prevederile Codului de procedură penală în vigoare la acea dată (a se vedea supra, pct. 14).

27. În prezenta cauză, procurorul și-a motivat recursul pe erorile grave de fapt survenite în hotărârile instanțelor de grad inferior (a se vedea supra, pct. 12). Înalta Curte de Casație și Justiție a examinat recursul în acest cadru legal. Instanța trebuia să decidă ce importanță acordă declarațiilor inițiale ale coinculpatului și schimbării ulterioare a poziției acestuia. Astfel, instanța trebuia să facă o evaluare completă a vinovăției sau nevinovăției reclamantului în raport cu acuzațiile formulate împotriva acestuia din moment ce aceleași probe apreciate direct de către instanțele de grad inferior au condus atât la condamnarea, cât și la achitarea acestuia (a se vedea supra, pct. 7 și 9, precum și pct. 11). Instanța a rejudecat cauza, a reexaminat probele și le-a dat o interpretare nouă (a se vedea supra, pct. 13).

28. Cu toate acestea, problemele ridicate pot fi considerate ca prezentând o oarecare complexitate în fapt și în drept și nu puteau fi evaluate corespunzător fără audierea nemijlocită, de către instanță, a reclamantului și a martorilor (a se vedea Sinichkin, citată anterior, pct. 38, și Hanu, citată anterior, pct. 40, precum și, mutatis mutandis, Spînu împotriva României, nr. 32.030/02, pct. 58, 29 aprilie 2008, Moreira Ferreira împotriva Portugaliei, nr. 19.808/08, pct. 34, 5 iulie 2011, și Mihai Moldoveanu împotriva României, nr. 4.238/03, pct. 63, 19 iunie 2012).

29. Considerentele precedente sunt suficiente pentru a-i permite Curții să concluzioneze că, în prezenta cauză, Înalta Curte de Casație și Justiție nu a respectat cerințele unui proces echitabil.

Prin urmare, a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenție.

II. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenție

30. Art. 41 din Convenție prevede:

"Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă."

A. Prejudiciu și cheltuieli de Judecată

31. Reclamantul a solicitat 700.000 euro (EUR) pentru prejudiciul material și moral, precum și pentru cheltuielile de judecată.

32. Guvernul a susținut că această cerere este nejustificată și excesivă. De asemenea, Guvernul a solicitat Curții să declare că recunoașterea încălcării dreptului reclamantului la un proces echitabil reprezintă în sine o reparație echitabilă.

33. Curtea îi acordă reclamantului 3.000 EUR pentru prejudiciul moral.

34. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant are dreptul la rambursarea cheltuielilor de judecată numai în măsura în care s-a stabilit caracterul real, necesar și rezonabil al acestora. În prezenta cauză, având în vedere absența unor documente care să justifice cheltuielile pretinse, Curtea respinge cererea reclamantului.

35. În ultimul rând, Curtea reamintește că atunci când o persoană, precum în cazul de față, a fost condamnată în cadrul unei proceduri interne care nu a respectat cerințele unui proces echitabil, un nou proces sau redeschiderea procedurii interne la cererea persoanei interesate reprezintă o metodă corespunzătoare de reparație a încălcării constatate. În această privință, Curtea reține că art. 408¹ din Codul de procedură penală prevede posibilitatea de revizuire a hotărârii pronunțate în cadrul unui proces intern în cauzele în care Curtea a constatat o încălcare a drepturilor și libertăților fundamentale ale unui reclamant (a se vedea Hanu, citată anterior, pct. 50).

B. Dobânzi moratorii

36. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal, practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu 3 puncte procentuale.