Decizia CCR nr. 24 din 3.02.2015 privind excepţia de neconstituţionalitate a art. 4 alin. 2 şi art. 10 alin. 1 din Legea nr. 255/2013 pt. punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 - Codul de procedură penală şi pt. modificarea şi completarea unor...

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 4 alin. (2) și art. 10 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, excepție ridicată de Teodor Filipov Filev, Pavel Dimitrov Nikolov, Adina Raluca Pantea și Gianina Gabriela Pantea în Dosarul nr. 10.026/111/2011 al Curții de Apel Oradea - Secția penală și pentru cauze cu minori și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 567 D/2014.

2. La apelul nominal se constată lipsa părților, procedura de citare fiind legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate, ca neîntemeiată. Se susține că autorii excepției deduc neconstituționalitatea dispozițiilor art. 4 alin. (2) și ale art. 10 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 dintr-o comparație între situația juridică a părților ale căror cauze penale erau în curs de soluționare în apel la data intrării în vigoare a Codului de procedură penală și cea a persoanelor ale căror cauze se aflau în curs de judecată la instanța de fond. Această comparație este apreciată ca subiectivă de către reprezentantul Ministerului Public, care arată că, dimpotrivă, textele criticate asigură un tratament juridic egal al celor două categorii de justițiabili. Se susține că persoanele ale căror cauze erau în curs de judecată în apel la data intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală au avut în fața instanței de fond posibilitatea să invoce nulități și să obțină trimiterea dosarului înapoi la procuror pentru refacerea sau completarea urmăririi penale și că asigurarea acestor drepturi procesuale și în faza apelului ar fi de natură să le creeze acestora o situație juridică mai favorabilă decât cea a persoanelor ale căror cauze penale se aflau în curs de soluționare la instanța de fond, la data anterior menționată. Se arată că, pentru aceste motive, dispozițiile legale criticate au o justificare obiectivă și rezonabilă, răspunzând cerințelor criteriului proporționalității. Se face trimitere, în acest sens, la Hotărârea din 16 aprilie 1996 a Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată în Cauza Martelli împotriva Italiei.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin încheierea din 2 iunie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 10.026/111/2011, Curtea de Apel Oradea - Secția penală și pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 4 alin. (2) și art. 10 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, excepție ridicată de Teodor Filipov Filev, Pavel Dimitrov Nikolov, Adina Raluca Pantea și Gianina Gabriela Pantea într-o cauză având ca obiect soluționarea apelului formulat împotriva unei sentințe penale prin care autorii excepției au fost condamnați pentru săvârșirea în concurs a infracțiunilor de asociere pentru săvârșirea de infracțiuni și de înșelăciune, prevăzute la art. 323 și art. 214 din Codul penal din 1969.

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate autorii susțin că prevederile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 255/2013 încalcă principiul egalității în drepturi, prevăzut la art. 16 alin. (1) și (2) din Constituție, inculpații care au fost trimiși în judecată, potrivit dispozițiilor Codului de procedură penală din 1969, și cu privire la care nu a fost depășită faza procesuală a camerei preliminare la data intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală, beneficiind de dreptul de a invoca nulități absolute și nulități relative intervenite în cursul urmăririi penale, care pot conduce la restituirea cauzelor la parchet, în timp ce inculpații trimiși în judecată conform prevederilor aceluiași cod, dar ale căror cauze se aflau în faza apelului la data anterior arătată, sunt privați de beneficiile conferite de procedura în cameră preliminară și nu mai pot invoca încălcările anterior menționate, fiind ținuți de interdicțiile prevăzute de Codul de procedură penală. Se arată că, întrucât verificarea legalității administrării probelor se face numai de către judecătorul de cameră preliminară, se înfăptuiește o justiție inegală față de persoanele aflate în curs de judecată în faza apelului la momentul intrării în vigoare a Codului de procedură penală, în raport de cele aflate la acel moment în procedura de cameră preliminară, cu toate că aceste persoane au fost urmărite penal sub imperiul aceluiași cod.

6. Referitor la pretinsa încălcare prin dispozițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 255/2013 a prevederilor art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală, se subliniază că o componentă a garanțiilor unui proces echitabil este principiul egalității armelor, ce semnifică aplicarea unui tratament egal părților pe toată durata desfășurării procedurii în fața unei instanțe de judecată, fără ca una să fie dezavantajată în raport cu cealaltă. Se susține, totodată, că principiul contradictorialității, care este o altă componentă a dreptului la un proces echitabil, presupune, în esență, posibilitatea pentru părțile unui proces de a lua cunoștință de toate probele și observațiile prezentate judecătorului, de natură să îi influențeze decizia, făcându-se trimitere la Decizia Curții Constituționale nr. 1.456 din 4 noiembrie 2011. Se arată că, în condițiile în care etapa procedurii în cameră preliminară nu există în cazul inculpaților care erau judecați în apel la data intrării in vigoare a Codului de procedură penală, acestora le este încălcat dreptul de a formula cereri și de a invoca excepții referitoare la legalitatea actelor de urmărire penală, fapt ce arată caracterul inechitabil față de aceste persoane al procesului penal derulat.

7. Se susține, de asemenea, că dispozițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 255/2013 contravin normei constituționale prevăzute la art. 24 alin. (1), referitor la dreptul la apărare, întrucât limitează dreptul la apărare al inculpaților trimiși în judecată sub imperiul Codului de procedură penală din 1969 și judecați în faza procesuală a apelului la intrarea în vigoare a actualului Cod de procedură penală, fără a le oferi remediile procesuale necesare sub aspectul posibilității invocării de încălcări ale dispozițiilor legale săvârșite pe parcursul efectuării activității de urmărire penală.

8. Cu privire la pretinsa încălcare prin prevederile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 255/2013 a dispozițiilor art. 53 din Constituție, se subliniază că restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți trebuie să aibă caracter excepțional și temporar și nu trebuie să afecteze substanța respectivelor drepturi sau libertăți. Se face trimitere, în acest sens, la Decizia Curții Constituționale nr. 1.414 din 4 noiembrie 2009, precum și la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și la Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice. Se arată că în situația unor astfel de restrângeri se impune aplicarea de către legiuitor a principiului est modus in rebus, măsurile instituite trebuind să fie suficient de rezonabile pentru a nu pune în pericol însăși existența dreptului.

9. Se subliniază faptul că principiul egalității în drepturi este reglementat la art. 14 din Convenție și în cuprinsul Protocolului nr. 12 la aceasta, la art. 20-21 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, că dreptul la un proces echitabil se regăsește la art. 6 din Convenție și la art. 47 din aceeași Cartă, că dreptul la apărare este prevăzut la art. 6 paragraful 3 din Convenție și art. 48 alin. (2) din Carta anterior invocată și că România a ratificat actele europene arătate, condiții în care încălcarea prin prevederile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 255/2013 a normelor de drept european la care autorii fac referire contravine dispozițiilor art. 20 din Constituție.

10. Referitor la pretinsa neconstituționalitate a dispozițiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 255/2013, se arată că prin reglementarea situațiilor tranzitorii generate de intrarea în vigoare a Codului de procedură penală, din perspectiva criticată, nu s-a asigurat proporționalitatea între scopul urmărit, acela de accelerare a soluționării cauzelor, și nevoia de garantare a drepturilor fundamentale ale persoanelor cercetate penal. Se susține, astfel, că prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 nu așază pe poziții de egalitate procesuală persoanele supuse instrucției penale în momentul intrării în vigoare a actualului Cod de procedură penală, în raport cu persoanele ale căror cauze vor începe să fie judecate sub imperiul noii reglementări, doar acestea din urmă având pe deplin garantate drepturile constituționale în desfășurarea anchetei penale. Se arată că și dispozițiile ari. 10 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 contravin prevederilor constituționale ale art. 16 alin. (1) și (2), art. 20,art. 21 alin. (3), art. 24 alin. (1), art. 53 și art. 124 alin. (2), argumentele invocate în susținerea neconstituționalității dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 255/2013 fiind aplicabile mutatis mutandis și în susținerea excepției de neconstituționalitate a art. 10 alin. (1) din Legea nr. 255/2013.

11. Curtea de Apel Oradea - Secția penală și pentru cauze cu minori opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Se arată că principiul egalității cetățenilor în fața legii nu înseamnă uniformitate și că la situații juridice diferite nu poate fi aplicat decât un tratament diferit. Se mai susține că introducerea în Codul de procedură penală a procedurii camerei preliminare are ca scop soluționarea cu celeritate a cauzelor și evitarea dificultăților generate de formularea de cereri și excepții care tergiversau începerea cercetării judecătorești sau determinau restituirea cauzelor la procuror pentru refacerea urmăririi penale, uneori după perioade lungi de timp de la data sesizării instanței. Este subliniat faptul că, spre deosebire de normele de drept penal material, normele procesual penale sunt de imediată aplicare, principiu recunoscut și de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, precum și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. În acest sens, se arată că prin Hotărârea din 22 mai 2012 pronunțată în Cauza Scoppola împotriva Italiei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că prevederile art. 7 din Convenție se aplică numai în cazul dispozițiilor care definesc infracțiuni și sancțiuni și că, în privința normelor de procedură, se aplică principiului tempus regit actum. Totodată, se observă că principiul previzibilității nu se aplică normelor procesual penale. Se concluzionează că, având în vedere că inculpații se află în faza apelului, nu se poate susține că acestora le-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil sau dreptul la apărare, cu atât mai mult cu cât ei au avut posibilitatea să invoce eventuale nulități în fața primei instanței, înaintea datei intrării în vigoare a Codului de procedură penală. Se susține că faptul că în cauzele aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a Codului de procedură penală, respectiv în primă instanță după începerea cercetării judecătorești sau în apel, nu mai este posibilă restituirea cauzelor la procuror nu contravine principiului egalității.

12. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

13. Avocatul Poporului susține că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Se arată că prevederile de lege criticate îndeplinesc criteriile de claritate, precizie și previzibilitate, astfel încât inculpații față de care s-a pronunțat o decizie într-un proces penal, în faza apelului, să își poată conforma conduita la noile norme procedurale. Se susține că, în acest caz, legiuitorul a ales ca aplicarea căilor de atac prevăzute de legea nouă să fie făcută în funcție de un anume moment procesual, în speță încheierea fazei procesuale a apelului prin pronunțarea unei decizii. Astfel, legea nouă urmează a se aplica tuturor persoanelor față de care au fost pronunțate hotărâri judecătorești în faza apelului, înainte de intrarea în vigoare a legii procesual-penale noi. Criteriul ales este unul obiectiv și rezonabil, constituind o garanție în privința previzibilității normelor procedural penale, aplicabil în cazul proceselor penale pendinte. Persoanele aflate în situația descrisă în ipoteza normei au avut posibilitatea să își facă apărările atât cu ocazia judecății în primă instanță, cât și în calea ordinară de atac a apelului, astfel că nu se poate vorbi de o suprimare a dreptului la un recurs efectiv. Sub imperiul legii procesuale vechi, recursul constituia o cale ordinară de atac care putea fi exercitată doar pentru anumite cazuri prevăzute de lege, reprezentând un al treilea grad de jurisdicție. Se arată că, prin urmare, textele de lege criticate nu încalcă prevederile constituționale referitoare la dreptul la un proces echitabil, ca urmare a lipsei de claritate și previzibilitate a normei și trebuie analizate în corelație cu prevederile procedurale referitoare la recursul în casație. Astfel, potrivit art. 434 alin. (1) din Codul de procedură penală, deciziile pronunțate de curțile de apel, ca instanțe de apel, pot fi atacate cu recurs în casație. În aceste condiții, nu poate fi reținută critica potrivit căreia inculpații aflați în situația descrisă în ipoteza normei nu ar putea beneficia de un proces echitabil, cu atât mai mult cu cât este asigurat și dreptul la două grade de jurisdicție (judecata în primă instanță și judecata în apel) în materie penală, reglementat de art. 2 paragraful 1 din Protocolul nr. 7 adițional la Convenție.

14. Se susține că, prin urmare, câtă vreme sunt respectate aceste limite, legiuitorul național poate introduce sau elimina, în funcție de nevoile sociale care impun o anumită politică penală, gradele de jurisdicție pe care le consideră necesare. Altfel spus, reglementările internaționale nu impun un număr maxim al gradelor de jurisdicție sau al căilor de atac, ci numai un număr minim, care este deplin respectat. Reglementarea unei singure căi ordinare de atac nu este de natură să îngrădească dreptul de acces liber la justiție. Persoanele interesate se pot adresa atât primei instanțe, cât și celei de apel, cu orice cerere procedurală prevăzută de lege. Se arată că, în acest sens, s-a pronunțat Curtea Constituțională prin Decizia nr. 724 din 5 iulie 2012.

15. Mai mult, se arată că reglementările criticate au fost adoptate de legiuitor în cadrul competenței sale, astfel cum este consacrată prin prevederile constituționale ale art. 126 alin. (2) și art. 129, potrivit cărora "Competența instanțelor judecătorești ș[ procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege", iar "Împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii."

16. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, și punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

17. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

18. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 4 alin. (2) și art. 10 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013, care au următorul cuprins:

- Art. 4 alin. (2): "Nulitatea oricărui act sau oricărei lucrări efectuate înainte de intrarea în vigoare a legii noi poate fi invocată numai în condițiile Codului de procedură penală."

- Art. 10 alin. (1): "Apelurile aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a Codului de procedură penală se soluționează de către aceeași instanță, potrivit dispozițiilor din legea nouă privitoare la apel."

19. Se susține că textele criticate încalcă prevederile constituționale ale art. 16 alin. (1) și (2) privind egalitatea în drepturi, art. 20 referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului, art. 21 alin. (3) cu privire la dreptul la un proces echitabil, art. 24 alin. (1) referitor la dreptul la apărare, art. 53 privind restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți și art. 124 alin. (2) referitor la înfăptuirea justiției, precum și dispozițiile art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ale Protocolului nr. 12 la aceasta și ale art. 20-21 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, referitoare la egalitatea în fața legii și la interzicerea discriminării, art. 6 din Convenție și art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, cu privire la dreptul la un proces echitabil și art. 48 alin. (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, cu privire la dreptul la apărare.

20. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că reglementarea în Codul de procedură penală a procedurii camerei preliminare are ca scop soluționarea cu celeritate a cauzelor penale, având în vedere că, potrivit Codului de procedură penală din 1969, începerea cercetării judecătorești era tergiversată de cererile și excepțiile formulate de părți, care aveau ca efect restituirea cauzelor la procuror, de multe ori, după perioade lungi de timp de la data sesizării instanței. De aceea, art. 281 alin. (4) lit. a) și art. 282 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală prevăd că nulitatea absolută reglementată la art. 281 alin. (1) lit. e) și f) și cea relativă prevăzută la art. 282 alin. (1) vizând încălcări ale drepturilor părților în faza de urmărire penală pot fi invocate până la încheierea procedurii de cameră preliminară.

21. Potrivit noii reglementări, apelul este singura cale de atac integral devolutivă împotriva hotărârilor pronunțate în primă instanță, fiind reglementată la art. 408-425 din Codul de procedură penală. Hotărârea instanței de apel rămâne definitivă de la data pronunțării acesteia atunci când apelul a fost admis și procesul a luat sfârșit în fața instanței de apel, conform art. 552 alin. (1) din Codul de procedură penală, aceasta fiind totodată executorie, potrivit art. 550 alin. (1) din același cod. De asemenea, potrivit Codului de procedură penală în vigoare, recursul a devenit o cale extraordinară de atac, denumită recurs în casație, fiind reglementat la art. 433-451 și putând fi exercitat numai pentru motivele strict și limitativ prevăzute de lege. Efectul devolutiv al recursului și limitele sale sunt prevăzute la art. 442 din Codul de procedură penală. Totodată, recursul în casație nu este, de drept, suspensiv de executare, conform art. 441 din Codul de procedură penală.

22. Spre deosebire de actuala reglementare, potrivit art. 197 alin. 4 din Codul de procedură penală din 1969, nulitatea relativă a actului putea interveni numai dacă încălcările dispozițiilor legale erau invocate în cursul efectuării actului, când partea este prezentă, sau la primul termen de judecată cu procedura completă, când partea lipsea la efectuarea actului, iar instanța lua în considerare din oficiu încălcările, în orice stare a procesului, dacă anularea actului era necesară pentru aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei. De asemenea, apelul și recursul, reglementate la art. 361-385 și, respectiv, la art. 385¹-385¹⁹ din acest cod, erau căi ordinare de atac. Cu apel puteau fi atacate toate sentințele, cu excepția celor prevăzute la art. 361 alin. 1 lit. a)-f) din Codul de procedură penală din 1969, și anume: a) sentințele pronunțate de judecătorii, b) sentințele pronunțate de tribunalele militare, c) sentințele pronunțate de curțile de apel și Curtea Militară de Apel, d) sentințele pronunțate de secția penală a Curții Supreme de Justiție, e) sentințele de dezînvestire și f) sentințele pronunțate în materia executării hotărârilor penale, precum și cele privind reabilitarea. Acestea, cu excepția celei prevăzute la art. 361 alin. 1 lit. e) din Codul de procedură penală din 1969, puteau fi atacate cu recurs, conform art. 385¹ alin. 1 din același cod.

23. Situația tranzitorie a recursurilor aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a noului Codul de procedură penală a fost reglementată prin art. 10 alin. (2) din Legea nr. 255/2013.

24. Curtea a reținut în jurisprudența sa că normele procesual penale sunt guvernate de principiul aplicării imediate, acestea vizând atât cauzele în curs de urmărire penală, cât și cele aflate în etapa judecății. De altfel, acest aspect a fost statuat și de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunțată în cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2), paragraful 110, prin care instanța europeană a arătat că dispozițiile art. 7 - Nicio pedeapsă fără lege din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale sunt aplicabile doar în privința normelor penale de incriminare și a celor care prevăd pedepse, în domeniul procesual fiind aplicabil principiul tempus regit actum.

25. Curtea a reținut că, în materie penală, în exercitarea legitimării sale constituționale de a adopta norme de procedură, conferită de art. 126 alin. (2) din Constituție, legiuitorul a înțeles să reconfigureze modalitatea de reglementare a exercitării căilor de atac, instituind doar posibilitatea atacării cu apel a hotărârii primei instanțe. Totodată, legiuitorul, prin dispozițiile de lege tranzitorii, a prevăzut aplicarea acestei noi viziuni și asupra proceselor începute înainte de intrarea în vigoare a Codului de procedură penală aflate în faza judecății în primă instanță sau în apel. În această împrejurare, Curtea a observat că stabilirea competenței instanțelor judecătorești și instituirea regulilor de desfășurare a procesului, deci și reglementarea căilor de atac, constituie atributul exclusiv al legiuitorului. Astfel, Curtea a reținut, cu mai multe prilejuri, că acesta este sensul art. 129 din Constituție, text care face referire la "condițiile legii" atunci când reglementează exercitarea căilor de atac, ca, de altfel, și al art. 126 alin. (2) din Constituție, care, referindu-se la competența instanțelor judecătorești și la procedura de judecată, stabilește că acestea "sunt prevăzute numai de lege" (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 460 din 28 octombrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.153 din 7 decembrie 2004).

26. Având în vedere diferențele de reglementare anterior arătate, faptul că normele procesual penale sunt de imediată aplicare, precum și necesitatea asigurării continuității în aplicarea normelor procesual penale prevăzute în cele două coduri succesive, a fost adoptată Legea nr. 255/2013, care, printre alte norme tranzitorii, conține și dispozițiile criticate de autorii excepției de neconstituționalitate.

27. Curtea constată că aplicarea în cadrul proceselor în curs a normei procesuale criticate reprezintă o concretizare a principiului aplicării imediate a legii noi, potrivit căruia legea nouă se aplică de îndată tuturor situațiilor care se vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge după intrarea ei în vigoare, precum și efectelor viitoare ale unor situații juridice anterior născute, dar neconsumate la data intrării în vigoare a legii noi.

28. De asemenea, pentru argumentele anterior invocate, Curtea reține că aplicarea textelor criticate proceselor aflate în curs de desfășurare la data intrării în vigoare a Codului de procedură penală nu este de natură a crea discriminare între persoanele care cad sub incidența art. 6 din Legea nr. 255/2013, ale căror cauze sunt în curs de judecată în primă instanță, în care la data anterior arătată nu începuse cercetarea judecătorească, persoane care pot formula excepții și invoca nulități referitoare la actele de urmărire penală, până la încheierea procedurii de judecată în camera preliminară, pe de o parte, și persoanele ale căror cauze se aflau în faza apelului la acea dată și care nu se pot prevala de aceste drepturi procesuale, pe de altă parte. Curtea constată că ipotezele procesuale în care aceste părți se află sunt diferite, în sensul că, prin acceptarea principiului aplicării imediate a legii procesual penale, remediile juridice de care persoanele aflate în diverse stadii procesuale beneficiază nu pot fi decât diferite. O atare abordare nu poate fi contrară art. 16 din Constituție, din moment ce mecanismele procedurale puse la dispoziția părților sunt capabile să surmonteze problemele de fapt și de drept cu care acestea se confruntă. În acest sens, Curtea are în vedere faptul că, în privința persoanelor ale căror cauze erau în faza apelului la data intrării în vigoare a Codului de procedură penală, posibilitatea de a invoca și solicita constatarea nulității a subzistat în condițiile art. 197 din Codul de procedură penală din 1969, această posibilitate putând fi exercitată în orice fază a procesului penal. Faptul că legiuitorul, începând cu data de 1 februarie 2014, a eliminat această posibilitate în cauzele aflate în apel nu echivalează cu crearea unei situații juridice mai grele acestor persoane în raport cu cele care nu au depășit procedura de cameră preliminară. Din contră, legiuitorul a optat pentru o egalizare a situațiilor celor două categorii de persoane, punând capăt posibilității instanței sau părților de a invoca nulități, în condițiile art. 197 din Codul de procedură penală din 1969, în cauzele pendinte la data intrării în vigoare a Codului de procedură penală actual. Așadar, legiuitorul a recurs la stabilirea unui moment procesual fix, determinat până la care nulitățile pot fi invocate de părți sau din oficiu. Pentru atingerea acestui scop legitim, soluția legislativă prevăzută prin textul criticat prevede o măsură adecvată, necesară și care păstrează un just echilibru între interesul colectiv și cel individual, subiectiv. În lipsa unei asemenea norme tranzitorii, s-ar fi ajuns ca prin supraviețuirea legii vechi de procedură penală, cauzelor aflate în apel pe rolul instanțelor de judecată la 1 februarie 2014 să li se aplice art. 197 din Codul de procedură penală din 1969, situație ce ar fi creat, ea însăși, un privilegiu în favoarea părților implicate în aceste cauze, față de persoanele ale căror cauze nu au depășit faza camerei preliminare, conform Codului de procedură penală în vigoare, care pot invoca nulitățile actelor și lucrărilor efectuate doar până la sfârșitul acestei faze.

29. Prin urmare, prevederile art. 4 alin. (2) și art. 10 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 nu contravin dispozițiilor art. 16 alin. (1) și (2) din Constituție, prevederilor art. 14 din Convenție, art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenție și art. 20-21 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene referitoare la egalitatea în fața legii și la nediscriminare.

30. Referitor la pretinsa încălcare prin textele criticate a dreptului la un proces echitabil și a dreptului la apărare, având în vedere cele arătate la paragrafele 20-22, Curtea constată că părțile ale căror cauze erau în curs de judecată în apel la data intrării în vigoare a actualului Cod de procedură penală au avut posibilitatea să invoce excepții referitoare la efectuarea actelor de urmărire penală, respectiv să invoce nulități, în fața primei instanțe, înaintea datei intrării în vigoare a codului anterior referit.

31. De altfel, Curtea reține că dispozițiile art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenție obligă la asigurarea dublului grad de jurisdicție în materie penală, standard ce nu este afectat prin normele tranzitorii supuse controlului de constituționalitate.

32. Pentru aceste motive, Curtea constată că dispozițiile art. 4 alin. (2) și art. 10 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 nu încalcă dreptul la un proces echitabil și dreptul la apărare, reglementate la art. 21 alin. (3) și art. 24 din Constituție, la art. 6 din Convenție și la art. 48 álin. (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

33. Pentru aceleași considerente, arătate la paragrafele 20-25, Curtea nu poate reține încălcarea prin textele criticate a dispozițiilor art. 124 alin. (2) din Constituție.

34. Având în vedere că prevederile art. 4 alin. (2) și art. 10 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 nu sunt de natură a aduce atingere drepturilor fundamentale prevăzute la art. 16 alin. (1) și (2), art. 21 alin. (3) și art. 24 alin. (1) din Constituție, Curtea nu poate reține incidența în cauză a dispozițiilor art. 53 din Legea fundamentală.