Decizia CCR nr. 26 din 21.01.2014 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 200 alin. (2) şi (3) din C. pr. civ.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 200 din Codul de procedură civilă, excepție ridicată de Societatea Comercială "Zorlihu“ - S.R.L. din comuna Berlești, județul Gorj, în Dosarul nr. 3.169/317/2013 al Judecătoriei Târgu Cărbunești și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 589D/2013.

La apelul nominal se constată lipsa părților.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

Prin Încheierea din 10 septembrie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 3.169/317/2013, Judecătoria Târgu Cărbunești a sesizat Curtea Constituțională cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 200 din Codul de procedură civilă.

Excepția a fost invocată de Societatea Comercială "Zorlihu“ - S.R.L. din comuna Berlești, județul Gorj, într-un dosar având ca obiect soluționarea unei cereri de reexaminare împotriva unei încheieri prin care s-a dispus anularea unei cereri formulate împotriva unui proces-verbal de constatare a unei contravenții.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autoarea arată că dispozițiile legale criticate sunt neconstituționale, întrucât îl favorizează pe pârât într-un proces, reclamantul ieșind din termenul legal în care poate formula și introduce acțiune în instanță, ceea ce conduce la afectarea unui drept al său.

Judecătoria Târgu Cărbunești și-a exprimat opinia potrivit căreia excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Instanța arată că stabilirea unor condiții privind exercitarea unor drepturi prevăzute de lege nu contravine principiului liberului acces la justiție și nu reprezintă îngrădirea accesului la justiție, câtă vreme este vorba de condiții de natură să împiedice abuzul de drept și, în același timp, să asigure celeritatea procedurii.

Instanța mai apreciază că, dimpotrivă, principiul liberului acces la justiție consacrat prin textul art. 21 din Constituție implică, între altele, adoptarea de către legiuitor a unor reguli de procedură clare, în care să se prescrie cu precizie condițiile și termenele în care justițiabilii își pot exercita drepturile lor procesuale, în acest mod legea întrunind condițiile calitative de previzibilitate și accesibilitate.

Instanța mai menționează, în sprijinul opiniei sale, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 25 februarie 1975, pronunțată în Cauza Golder împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 28 mai 1985, pronunțată în Cauza Ashingdane împotriva Regatului Unit, și Hotărârea din 24 aprilie 2008, pronunțată în Cauza Kemp și alții împotriva Luxemburg).

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate, astfel cum a fost formulată în fața instanței de judecată, îl constituie dispozițiile art. 200 din Codul de procedură civilă. Din analiza excepției de neconstituționalitate reiese că, în realitate, obiectul acesteia îl constituie dispozițiile art. 200 alin. (2) și (3) din Codul de procedură civilă, dispoziții ce au următoarea redactare: "(2) Când cererea nu îndeplinește aceste cerințe, reclamantului i se vor comunica în scris lipsurile, cu mențiunea că, în termen de cel mult 10 zile de la primirea comunicării, trebuie să facă completările sau modificările dispuse, sub sancțiunea anulării cererii. Se exceptează de la această sancțiune obligația de a se desemna un reprezentant comun, caz în care sunt aplicabile dispozițiile art. 202 alin. (3).

(3) Dacă obligațiile privind completarea sau modificarea cererii nu sunt îndeplinite în termenul prevăzut la alin. (2), prin încheiere, dată în camera de consiliu, se dispune anularea cererii.“

În opinia autoarei excepției de neconstituționalitate, prevederile legale criticate contravin dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 21 alin. (1)-(3) privind accesul liber la justiție.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că s-a mai pronunțat asupra dispozițiilor legale criticate, prin raportare la critici asemănătoare, în sensul constituționalității acestora.

Astfel, prin Decizia nr. 479 din 21 noiembrie 2013, nepublicată la data pronunțării prezentei decizii, Curtea a statuat că procedura prevăzută de dispozițiile legale criticate reprezintă opțiunea legiuitorului și are drept scop remedierea unor lipsuri ale acțiunii introductive, astfel încât, la momentul demarării procedurii de fixare a primului termen de judecată, aceasta să cuprindă toate elementele prevăzute de art. 194 din Codul de procedură civilă. Legiuitorul a dorit disciplinarea părților dintr-un proces și, în acest fel, respectarea principiului celerității și a dreptului la un proces echitabil.

O astfel de procedură nu este de natură să afecteze însăși esența dreptului protejat, având în vedere că este însoțită și de garanția conferită de dreptul de a formula o cerere de reexaminare prevăzută de art. 200 alin. (4) din Codul de procedură civilă.

Mai mult, instanța de judecată se pronunță asupra unei probleme care privește exclusiv buna administrare a justiției. Or, așa cum a stabilit în repetate rânduri instanța de contencios european a drepturilor omului, cea mai mare parte a drepturilor procedurale, prin natura lor, nu constituie, în sensul Convenției, "drepturi civile“ și, deci, nu intră în câmpul de aplicare al art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (pentru același raționament, a se vedea și Decizia Curții Constituționale nr. 142 din 7 martie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 206 din 11 aprilie 2013). În acest sens sunt citate ca exemple: refuzul autorizării introducerii apelului pronunțat de o curte supremă - Decizia din 9 mai 1989, pronunțată de Comisia Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Helmers împotriva Suediei (cererea nr. 11.826/85); examinarea cererii de revizuire a unui proces civil - Decizia din 8 octombrie 1976, pronunțată de Comisia Europeană a Drepturilor Omului în Cauza X, Y și Z împotriva Elveției (Cererea nr. 6.916/75).

Așadar, cât timp procedura criticată nu privește însăși judecarea pe fond a cererii introductive, dispozițiile criticate nu înfrâng prevederile referitoare la dreptul la un proces echitabil, întrucât procedura specială vizată nu se referă la fondul cauzelor, respectiv la drepturile civile, cum cere art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ci numai la aspectele de ordin pur legal, a căror examinare nu face cu nimic necesară o dezbatere, cu citarea părților.

De altfel, mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește justiția presupun și instituirea regulilor de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, legiuitorul, în virtutea rolului său constituțional consacrat de art. 126 alin. (2) și art. 129 din Legea fundamentală, putând stabili prin lege procedura de judecată. Aceste prevederi constituționale dau expresie principiului consacrat și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care, de exemplu, prin Hotărârea din 16 decembrie 1992, pronunțată în Cauza Hadjianastassiou împotriva Greciei, paragraful 33, a stabilit că "statele contractante se bucură de o mare libertate în alegerea mijloacelor proprii care să permită sistemului judiciar să respecte imperativele articolului 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale“.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să ducă la reconsiderarea jurisprudenței Curții, atât soluția, cât și considerentele deciziei menționate își păstrează valabilitatea și în cauza de față.