Decizia ICCJ nr. 4 din 4.03.2015 Completul pt. dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penalăCompletul pt. dezlegarea unor chestiuni de drept

Dosar nr. 97/1/2015

Mirela Sorina Popescu - președintele Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, președintele completului

Aurel Gheorghe Ilie - judecător la Secția penală

Lavinia Valeria Lefterache - judecător la Secția penală

Francisca Maria Vasile - judecător la Secția penală

Simona Daniela Encean - judecător la Secția penală - judecător-raportor

Silvia Cerbu - judecător la Secția penală

Ilie Iulian Dragomir - judecător la Secția penală

Leontina Șerban - judecător la Secția penală

Marius Dan Foitoș - judecător la Secția penală

Diana Gabriela Vlădaia - magistrat-asistent

S-a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul București - Secția I penală - prin care solicită pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept în sensul de a se stabili dacă infracțiunea de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 184 alin. 2 teza I (fapta a avut vreuna din urmările prevăzute de art. 182 alin. 1) și alin. 4 din Codul penal din 1969 își găsește corespondentul în infracțiunea de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 196 alin. (2) și (3) din actualul Cod penal sau dacă, dimpotrivă, este dezincriminată.

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală și art. 27⁴ din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu modificările și completările ulterioare.

_ Ședința a fost prezidată de către președintele Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, doamna judecător Mirela Sorina Popescu.

La ședința de judecată a participat doamna Diana Gabriela Vlădaia, magistrat-asistent în cadrul Secției penale, desemnat în conformitate cu dispozițiile art. 276 dm Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu modificările și completările ulterioare.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a fost reprezentat de doamna procuror Marinela Mincă din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, arătând că s-au transmis puncte de vedere asupra chestiunii de drept din partea unor curți de apel, tribunale și judecătorii. În acest context a arătat că la nivelul instanțelor naționale s-au conturat următoarele opinii:

Cu privire la problema de drept supusă dezlegării, într-o opinie majoritară, dezvoltată la fila 7 din raportul întocmit în cauză, s-a susținut că fapta este dezincriminată în situația în care, în concret, a produs leziuni care au necesitat pentru vindecare cel mult 90 de zile de îngrijiri medicale câtă vreme subiectul activ al infracțiunii nu se află în vreuna dintre situațiile prevăzute de lege, respectiv nu se află sub influența băuturilor alcoolice ori a unei substanțe psihoactive sau în desfășurarea unei activități ce constituie ea însăși infracțiune.

Într-o opinie nuanțată s-a apreciat că dispozițiile art. 196 alin. (2) din Codul penal nu au operat o dezincriminare a infracțiunii prevăzute de art. 184 alin. 2 teza I din Codul penal anterior, ci o modificare a condițiilor de incriminare prin restrângerea sferei actelor materiale ce intră în conținutul infracțiunii.

În continuare a arătat că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor care a fost comunicat părților, potrivit dispozițiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală.

A mai precizat că la data de 9 februarie 2015 Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a depus Adresa nr. 2.725/C/3402/II 1-5/2014 prin care s-a adus la cunoștință că în cadrul Secției judiciare - Serviciul judiciar penal al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii vizând problema de drept supusă dezlegării în prezenta cauză, fiind depuse și concluzii scrise.

Președintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a acordat cuvântul asupra eventualelor cereri sau chestiuni prealabile și, constatând că nu sunt alte cereri de formulat ori excepții de invocat, a solicitat procurorului să susțină punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la problema de drept supusă dezlegării.

Reprezentantul Ministerului Public a apreciat că este neîntemeiată concluzia de respingere a sesizării ca inadmisibilă reținută în raportul întocmit de judecătorul-raportor și a considerat că completul învestit cu dezlegarea problemei de drept sesizată, potrivit art. 475 din Codul de procedură penală, trebuie să se pronunțe pe fondul cauzei.

A arătat că în raport judecătorul-raportor menționează că sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție poate avea loc, exclusiv, în ipoteza în care într-un litigiu aflat în curs de soluționare se pune problema aplicării unei dispoziții legale neclare, echivoce, susceptibile de mai multe soluții, iar nu și în situația în care aplicarea corectă a dreptului rezultă fără niciun dubiu, dincolo de orice îndoială rezonabilă, din interpretarea dispozițiilor legale.

În ceea ce privește opinia judecătorului-raportor în sensul că pentru a fi admisibilă o astfel de sesizare, o dispoziție legală trebuie să fie neclară, echivocă ori să existe îndoieli cu privire la interpretarea sa, a arătat că este neîntemeiată, întrucât s-ar adăuga la lege, iar o asemenea apreciere ține mai degrabă de condițiile de admisibilitate ale recursului în interesul legii și nu de cele ale instituției privind pronunțarea unei hotărâri prealabile.

A mai făcut trimitere la faptul că legiuitorul a prevăzut în mod expres și limitativ în art. 475 din Codul de procedură penală condițiile care trebuie îndeplinite în această procedură, respectiv sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție de către o instanță învestită cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, problema de drept a cărei dezlegare se solicită să nu mai fi fost supusă examenului instanței supreme, nestatuându-se asupra ei printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii, iar de lămurirea respectivei chestiuni de drept să depindă soluționarea pe fond a cauzei în care a fost invocată.

Prin urmare, a apreciat că singurul examen pe care îl poate efectua completul învestit cu o întrebare prealabilă este de a stabili legătura între problema de drept ce se solicită a fi lămurită cu fondul contestației cu care a fost învestit Tribunalul București, legătură care în speță rezultă dincolo de orice dubiu, și că nu este în măsură să facă aprecieri cu privire la caracterul echivoc sau cu privire la modalitatea de interpretare a unor dispoziții legale, care poate fi unitară sau nu în ceea ce privește problema de drept.

Chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită vizează existența sau neexistența continuității de incriminare în concret a infracțiunii prevăzute de art. 184 alin. 2 teza I și alin. 4 din Codul penal anterior în raport cu reglementarea actuală a infracțiunilor contra integrității corporale sau sănătății și că ceea ce a generat necesitatea rezolvării acestei chestiuni este fapta comisă printr-un accident rutier care a produs o vătămare ce a necesitat pentru vindecare îngrijiri medicale cuprinse între 80 și 90 de zile.

În susținerea acestui punct de vedere a precizat că aprecierea intervenției legii de dezincriminare se realizează în concret și că există dezincriminare, atât atunci când legea nouă suprimă o incriminare, aceasta nemaiavând niciun corespondent în legea nouă, cât și atunci când legea nouă restrânge sfera de incidență a unei anumite dispoziții legale, astfel încât fapta concretă, astfel cum a fost săvârșită, nu mai întrunește condițiile prevăzute în legea nouă.

A relevat că la o examinare a celor două texte de lege este evidentă continuitatea incriminării infracțiunilor contra integrității corporale și sănătății săvârșite din culpă, asemenea incriminări nefiind suprimate, ci continuând, de principiu, să aibă corespondent și în legea nouă, respectiv în art. 196 din Codul penal. Prin urmare, se impune a se verifica în ce măsură legea nouă restrânge sau nu sfera de incidență a art. 184 alin. 2 teza I și alin. 4 din Codul penal anterior.

În urma efectuării unui examen comparativ al celor două texte de lege, art. 184 alin. 2 teza I și alin. 4 din Codul penal anterior cu dispozițiile art. 196 alin. 1 din Codul penal se observă că o faptă va primi încadrarea juridică în alin. (1) al art. 196 din Codul penal dacă sunt îndeplinite două condiții, respectiv vătămarea produsă să necesite pentru vindecare îngrijiri medicale de cel mult 90 de zile și, totodată, autorul acesteia să se fi aflat sub influența băuturilor alcoolice, a substanțelor psihoactive sau în desfășurarea unei activități care constituie prin ea însăși infracțiune. Prin urmare, a precizat că între art. 184 alin. 2 și 4 din Codul penal anterior și alin. (1) al art. 196 din Codul penal există o corespondență parțială doar în ceea ce privește urmarea imediată, iar nu și în ceea ce privește aspectele care caracterizează subiectul activ al infracțiunii.

De asemenea, prin compararea textelor din reglementarea anterioară, art. 184 alin. 2 teza I și alin. 4 din Codul penal anterior cu alin. (2) al art. 196 din Codul penal se observă că nu există corespondență sub aspectul condițiilor verificate, iar prin compararea art. 184 alin. 2 și 4 din Codul penal anterior cu alin. (3) al art. 196 din Codul penal se observă că există o corespondență parțială, doar sub aspectul circumstanței de agravare.

În concluzie, a arătat că intenția legiuitorului nu a fost aceea de a mai incrimina în noul text de lege faptele săvârșite din culpă ce au produs vătămări ce au necesitat îngrijiri medicale cuprinse între 10 și 90 de zile, acestea intrând în sfera ilicitului penal numai dacă sunt săvârșite de persoane aflate sub influența băuturilor alcoolice, a substanțelor psihoactive sau în desfășurarea unei activități care constituie prin ea însăși infracțiune.

În raport cu aceste precizări a solicitat admiterea sesizării și pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept a cărei lămurire s-a solicitat.

Doamna judecător Silvia Cerbu a solicitat reprezentantului Ministerului Public să precizeze dacă utilizarea raționamentului comparativ al textelor de lege este necesară, în general, în cadrul analizei incidenței dispozițiilor art. 4 și art. 5 din Codul penal, pentru toate infracțiunile care au fost modificate prin noul Cod penal sau analiza din această perspectivă a art. 196 din Codul penal implică o abordare diferită.

Reprezentantul Ministerului Public a precizat că raționamentul comparativ al textelor de lege, dezvoltat anterior, este un examen care trebuie avut în vedere atunci când se pune problema intervenției unei legi de dezincriminare, fără a putea exprima un punct de vedere în general, astfel că raționamentul expus este specific doar textului de la art. 196 din Codul penal.

Președintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, doamna judecător Mirela Sorina Popescu, constatând că membrii completului nu mai au de formulat întrebări pentru reprezentantul Ministerului Public, a declarat dezbaterile închise, reținându-se dosarul în pronunțare asupra sesizării formulate.

ÎNALTA CURTE,

deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:

I. Titularul și obiectul sesizării

Prin Încheierea de ședință din data de 2 decembrie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 14.993/302/2014, Tribunalul București - Secția I penală a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea dezlegării următoarei chestiuni de drept: dacă infracțiunea de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 184 alin. 2 teza I (fapta a avut vreuna din urmările prevăzute de art. 182 alin. 1) și alin. 4 din Codul penal din 1969 își găsește corespondent în infracțiunea de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 196 alin. (2) și (3) din actualul Cod penal sau dacă, dimpotrivă, este dezincriminată.

II. Expunerea succintă a cauzei ce formează obiectul Dosarului nr. 14.993/302/2014 al Tribunalului București - Secția I penală

Tribunalul București - Secția I penală a fost sesizat cu soluționarea contestației formulate de contestatorul RI împotriva Sentinței penale nr. 2.255 pronunțate în data de 17 septembrie 2014 de Judecătoria Sectorului 5 București, în Dosarul nr. 22.033/4/2014.

Prin Sentința penală nr. 2.255 din 17 septembrie 2014 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București în Dosarul nr. 14.993/302/2014, s-a dispus, în temeiul art. 595 din Codul de procedură penală raportat la art. 4 din Codul penal, respingerea ca neîntemeiată a contestației formulate de contestatorul RI și respingerea ca inadmisibilă a cererii de constatare a încetării anulării permisului de conducere a petentului cu obligarea acestuia la plata sumei de 150 lei reprezentând cheltuieli judiciare către stat.

Împotriva acestei hotărâri a exercitat calea de atac a contestației petentul RI.

Sub aspectul situației de fapt, în actul de sesizare a instanței s-a reținut, în esență, că la data de 19 mai 2010, în jurul orei 11,30, inculpatul RI, în timp ce conducea autoturismul proprietate personală marca Opel, circulând pe banda de lângă scuar, a accidentat-o pe partea vătămată care se angajase în traversarea străzii, de la dreapta spre stânga, pe marcajul pietonal. După producerea accidentului, victima a fost transportată la spital unde і s-au acordat primele îngrijiri medicale. Pentru leziunile provocate în accident, partea vătămată a avut nevoie de 80-90 de zile de îngrijiri medicale pentru vindecare, conform raportului de expertiză medico-legal.

Prin Sentința penală nr. 892 din 24 aprilie 2013, definitivă prin Decizia penală nr. 1.561 /R din 4 septembrie 2013 a Curții de Apel București, petentul RI a fost condamnat la pedeapsa de 3 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 184 alin. 2 și 4 din Codul penal anterior cu aplicarea art. 74 alin. 2 raportat la art. 76 alin. 1 lit. e) din Codul penal anterior.

În temeiul art. 71 din Codul penal anterior s-a aplicat pedeapsa accesorie a interzicerii exercițiului drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) teza a II-a, lit. b) din Codul penal anterior pe durata executării pedepsei principale.

În temeiul art. 81 și 82 din Codul penal anterior a fost suspendată condiționat executarea pedepsei principale și a pedepsei accesorii pe durata unui termen de încercare de 2 ani și 3 luni.

În temeiul art. 71 alin. 5 din Codul penal anterior, pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei închisorii a fost suspendată executarea pedepselor accesorii.

În temeiul art. 359 din Codul de procedură penală anterior s-a atras atenția petentului asupra consecințelor comiterii unei noi infracțiuni intenționate pe durata termenului de încercare.

La data de 11 noiembrie 2014, Tribunalul București - Secția I penală a dispus repunerea cauzei pe rol pentru a pune în discuția părților sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în sensul lămuririi chestiunilor ce formează obiectul prezentului dosar.

Prin Încheierea de ședință din data de 2 decembrie 2014 a fost pusă în discuția părților necesitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept, dacă: în situația în care, ca urmare a faptei comise din culpă, se produc leziuni de cel mult 90 de zile, fapta constituie infracțiune doar în ipoteza în care a fost comisă de o persoană aflată sub influența băuturilor alcoolice sau a unei substanțe psihoactive ori a fost comisă în desfășurarea unei activități ce constituie prin ea însăși infracțiune.

S-a menționat că este pedepsită, ca formă calificată a acestei infracțiuni, fapta care este săvârșită ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale sau măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activități; prin urmare, fapta este considerată mai gravă numai în anumite circumstanțe.

S-a mai arătat că a fost dezincriminată fapta de vătămare corporală din culpă în situația în care a avut ca urmare producerea de leziuni ce necesită pentru îngrijire cel mult 90 de zile (inclusiv 90 de zile), atâta vreme cât subiectul activ al infracțiunii nu se află în situațiile prevăzute de lege, respectiv nu se află sub influența băuturilor alcoolice, a substanțelor psihoactive sau dacă fapta nu a fost comisă în desfășurarea unei activități ce constituie prin ea însăși infracțiune.

Prin urmare, Tribunalul București a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea dezlegării chestiunii de drept, respectiv: dacă infracțiunea de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 184 alin. 2 teza I (fapta a avut vreuna din urmările prevăzute de art. 182 alin. 1) și alin. 4 din Codul penal din 1969 își găsește corespondentul în infracțiunea de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 196 alin. (2) și (3) din actualul Cod penal sau dacă, dimpotrivă, este dezincriminată și a dispus suspendarea cauzei până la pronunțarea hotărârii prealabile.

III. Dispoziții legale incidente

Art. 182 alin. 1 din Codul penal anterior - Vătămarea corporală gravă

"Fapta prin care s-a pricinuit integrității corporale sau sănătății o vătămare care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de 60 de zile, se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani."

Art. 184 alin. 2 și 4 din Codul penal anterior - Vătămarea corporală din culpă

"Dacă fapta a avut vreuna din urmările prevăzute la art. 182 alin. 1 sau 2, pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amenda.

________________________________

Fapta prevăzută în alin. 2 dacă este urmarea nerespectării dispozițiilor legale sau a măsurilor de prevedere arătate în alineatul precedent se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani."

Art. 193 alin. (2) din Codul penal - Lovirea sau alte violențe

"Fapta prin care se produc leziuni traumatice sau este afectată sănătatea unei persoane, a cărei gravitate este evaluată prin zile de îngrijiri medicale de cel mult 90 de zile, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 5 ani sau cu amendă."

Art. 194 alin. (1) din Codul penal - Vătămarea corporală "(1) Fapta prevăzută în art. 193, care a cauzat vreuna dintre următoarele consecințe:

a) o infirmitate;

b) leziuni traumatice sau afectarea sănătății unei persoane, care au necesitat, pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale;

c) un prejudiciu estetic grav și permanent;

d) avortul;

e) punerea în primejdie a vieții persoanei,

se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani."

Art. 196 alin. (1), (2) și (3) din Codul penal - Vătămarea corporală din culpă

"(1) Fapta prevăzută în art. 193 alin. (2) săvârșită din culpă de către o persoană aflată sub influența băuturilor alcoolice ori a unei substanțe psihoactive sau în desfășurarea unei activități ce constituie prin ea însăși infracțiune se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.

(2) Fapta prevăzută în art. 194 alin. (1) săvârșită din culpă se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă.

(3) Când fapta prevăzută în alin. (2) a fost săvârșită ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activități, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amenda."

Art. 4 din Codul penal - Aplicarea legii penale de dezincriminare

"Legea penală nu se aplică faptelor săvârșite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă. În acest caz, executarea pedepselor, a măsurilor educative și a măsurilor de siguranță, pronunțate în baza legii vechi, precum și toate consecințele penale ale hotărârilor judecătorești privitoare la aceste fapte încetează prin intrarea în vigoare a legii noi."

Art. 3 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal

"(1) Dispozițiile art. 4 din Codul penal privind legea penală de dezincriminare sunt aplicabile și în situațiile în care o faptă determinată, comisă sub imperiul legii vechi, nu mai constituie infracțiune potrivit legii noi datorită modificării elementelor constitutive ale infracțiunii, inclusiv a formei de vinovăție, cerută de legea nouă pentru existența infracțiunii.

(2) Dispozițiile art. 4 din Codul penal nu se aplică în situația în care fapta este incriminată de legea nouă sau de o altă lege în vigoare, chiar sub o altă denumire."

IV. Punctul de vedere al Tribunalului București - Secția I penală cu privire la chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită

Potrivit art. 4 din Codul penal, legea penală nu se aplică faptelor săvârșite sub legea veche dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă, caz în care executarea pedepselor, a măsurilor educative și a măsurilor de siguranță pronunțate în baza legii vechi, precum și toate consecințele penale ale hotărârilor judecătorești privitoare la aceste fapte încetează prin intrarea în vigoare a legii noi.

Nu există dezincriminare atunci când, deși norma de incriminare din legea veche nu se mai regăsește în legea nouă, conținutul ei a fost preluat de o altă normă din Codul penal sau din legislația specială ori este acoperit de o incriminare generală existentă; în acest sens sunt dispozițiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal.

Prin urmare, în contextul actualului Cod penal, aprecierea intervenției legii de dezincriminare se va face prin aprecierea in concreto, în sensul că suntem în prezența unei dezincriminări atunci când în raport de legea nouă fapta concretă comisă de inculpat nu mai atrage răspunderea penală. Așadar, dispozițiile legale privitoare la dezincriminare sunt incidente în două situații:

1. atunci când legea nouă suprimă o incriminare, aceasta nemaiavând corespondent in această lege (cu titlu de exemplu, în actualul Cod penal nu mai apare incriminată infracțiunea de prostituție, tulburare de posesie). Nu există însă dezincriminare atunci când, deși norma de incriminare din legea veche nu se mai regăsește în legea nouă, conținutul ei a fost preluat de o altă normă din Codul penal sau din legislația specială ori este acoperit de o incriminare generală existentă;

2. în ipoteza în care prin prevederile legii noi se restrânge sfera de incidență a unui anumit text, astfel încât fapta concretă comisă de inculpat nu mai întrunește condițiile impuse de acesta; astfel vor fi incidente dispozițiile referitoare la dezincriminare atunci când sub legea veche fapta se putea comite atât cu intenție, cât și din culpă, dar comiterea din culpă nu mai este prevăzută de legea nouă, situația fiind similară și în cazul reglementării tentativei și infracțiunii consumate.

Pornind de la considerațiile teoretice sus-menționate, s-a apreciat că, în prezenta cauză, se impune o analiză a conținutului constitutiv al infracțiunii prevăzute de art. 184 alin. 2 și 4 din Codul penal din 1969, dar și al infracțiunii prevăzute în art. 196 alin. (2) și (3) din actualul Cod penal, spre a verifica în ce măsură sunt incidente dispozițiile art. 4 din Codul penal raportat la art. 3 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal sau dacă textele de lege în discuție continuă să fie incriminate, fiind aplicabile prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal.

Potrivit prevederilor art. 184 din Codul penal anterior care incrimina "Vătămarea corporală din culpă", "Fapta prevăzută la art. 180 alin. 2 și 2¹ care a pricinuit o vătămare ce necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mari de 10 zile, precum și cea prevăzută de art. 181, săvârșite din culpă se pedepsesc__ (alin. 1). Dacă fapta a avut vreuna din urmările prevăzute la art. 182 alin. (1) sau (2) pedeapsa este__ (alin. 2). Când săvârșirea faptei prevăzute la alin. 1 este urmarea nerespectării dispozițiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii ori pentru îndeplinirea unei anume activități, pedeapsa este___ (alin. 3). Fapta prevăzută în alin. 2 dacă este urmarea nerespectării dispozițiilor legale sau măsurilor de prevedere arătate în alineatul precedent se pedepsește__ (alin. 4)."

Potrivit prevederilor art. 196 din actualul Cod penal care incriminează "Vătămarea corporală din culpă", "Fapta prevăzută în art. 193 alin. (2) săvârșită din culpă de către o persoană aflată sub influența băuturilor alcoolice ori a unei substanțe psihoactive sau în desfășurarea unei activități ce constituie ea însăși infracțiune se pedepsește__ [alin. (1)]; fapta prevăzută în art. 194 alin. (1) săvârșită din culpă se pedepsește___ [alin. (2)]; Când fapta prevăzută în alin. (2) a fost săvârșită ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activități...[alin. (3)]."

Ca și în cazul reglementării din Codul penal anterior, lovirea sau alte violențe săvârșite din culpă, potrivit prevederilor art. 193 alin. (1) din actualul Cod penal, fără producerea de leziuni, nu se pedepsește penal. În situația în care ca urmare a acestei fapte comise din culpă se produc leziuni de cel mult 90 de zile, fapta constituie infracțiune doar în ipoteza în care:

- a fost comisă de o persoană aflată sub influența băuturilor alcoolice sau a unei substanțe psihoactive;

- a fost comisă în desfășurarea unei activități ce constituie prin ea însăși infracțiune. Este pedepsită ca formă calificată a acestei infracțiuni fapta care este săvârșită ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale sau măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activități; prin urmare, fapta este considerată mai gravă numai în anumite circumstanțe.

Din analiza textului reiese că a fost dezincriminată fapta de vătămare corporală din culpă în situația în care a avut ca urmare producerea de leziuni ce necesită pentru îngrijire cel mult 90 de zile (inclusiv 90 de zile) atâta vreme cât subiectul activ al infracțiunii nu se află în situația prevăzută de lege, respectiv:

- nu se află sub influența băuturilor alcoolice;

- nu se află sub influența substanțelor psihoactive;

- sau dacă fapta nu a fost comisă în desfășurarea unei activități ce constituie prin ea însăși infracțiune.

Cât privește vătămarea corporală în forma prevăzută de noul Cod penal - art. 194 lit. b) - fapta a produs leziuni traumatice sau afectarea sănătății unei persoane, care au necesitat pentru vindecare mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale, aceasta este pedepsită în toate situațiile dacă este comisă din culpă, fiind pedepsită ca formă calificată a acestei infracțiuni fapta de vătămare corporală care este săvârșită ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activități.

V. Punctele de vedere ale procurorului și contestatorului-condamnat cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Reprezentantul Ministerului Public a apreciat că în cauză sunt întrunite condițiile de incriminare reglementate de art. 196 alin. (2) și (4) din Codul penal, pentru aceleași considerente avute în vedere de instanța de fond, iar contestatorul, prin apărător ales, a susținut că fapta este dezincriminată, pentru argumentele prezentate în susținerea contestației formulate.

VI. Punctele de vedere exprimate de către curțile de apel și instanțele de judecată arondate

În urma consultării instanțelor de judecată s-a delimitat o opinie majoritară, în sensul că fapta este dezincriminată în situația în care, în concret, a produs leziuni care au necesitat pentru vindecare cel mult 90 de zile de îngrijiri medicale câtă vreme subiectul activ al infracțiunii nu se află în vreuna din situațiile prevăzute de lege, respectiv nu se află sub influența băuturilor alcoolice ori a unei substanțe psihoactive sau în desfășurarea unei activități ce constituie ea însăși infracțiune, În acest sens au opinat curțile de apel: București, Constanța, Galați, Cluj, Craiova, Bacău, Oradea, Alba Iulia, Iași, Pitești, Timișoara, Tribunalele: Hunedoara, Cluj, Maramureș, Mehedinți, Gorj, Dolj, Bistrița-Năsăud, Bacău, Neamț, Arad, Timiș, Iași, Sibiu, judecătoriile: Sectorului 2 București, Sectorului 3 București, Sectorului 4 București, Sectorului 5 București, Sectorului 6 București, Balș, Corabia, Cornetu, Turnu Măgurele, Măcin, Focșani, Galați, Cluj-Napoca, Turda, Baia Mare, Bacău, Piatra-Neamț, Bicaz, Bistrița, Salonta, Oradea, Satu Mare, Hunedoara, Deva, Săliște, Balș, Corabia, Timișoara, Gheorgheni, Miercurea-Ciuc și Odorheiu Secuiesc.

O opinie nuanțată a exprimat Judecătoria Roman care a arătat că dispozițiile art. 196 alin. (2) din Codul penal nu au operat o dezincriminare a infracțiunii prevăzute de art. 184 alin. 2 teza I din Codul penal anterior, ci o modificare a condițiilor de incriminare prin restrângerea sferei actelor materiale ce intră în conținutul infracțiunii. S-a apreciat că este vorba de o continuitate a incriminării, dar în condiții mai restrictive, în corelație cu noua politică penală a legiuitorului, perspectivă ce atrage incidența principiului aplicării legii penale mai favorabile.

În cadrul Judecătoriei Onești s-au exprimat două opinii: prima, în sensul că infracțiunea de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 184 alin. 2 teza I din Codul penal anterior își găsește corespondentul în infracțiunea de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 196 alin. (2) și (3) din Codul penal, nefiind pronunțate hotărâri în acest sens. În cea de a doua opinie s-a apreciat că vătămarea corporală din culpă prin care au fost cauzate leziuni traumatice pentru a căror vindecare au fost necesare de la o zi până la 90 de zile de îngrijiri medicale nu este incriminată de noul Cod penal, existând practică judiciară în acest sens, transmisă Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Judecătoria Slatina a arătat că infracțiunea de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 184 alin. 2 teza I din Codul penal anterior își găsește corespondent în infracțiunea de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 196 alin. (2) și (3) din Codul penal, nefiind dezincriminată, neexistând jurisprudență cu privire la problema de drept.

Judecătoria Târnăveni a arătat că infracțiunea de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 184 alin. 2 teza I din Codul penal anterior își găsește corespondent în infracțiunea de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 196 alin. (2) și (3) din Codul penal, neexistând jurisprudență cu privire la problema de drept. În același sens a opinat și Judecătoria Toplița.

Tribunalul Caraș-Severin a arătat că nu este vorba de o dezincriminare, întrucât au fost modificate parțial condițiile de incriminare și de sancționare a faptei de vătămare corporală din culpă în raport cu legea veche. Practic, infracțiunea de vătămare corporală din culpă este în continuare incriminată, în condițiile prevăzute de art. 196 alin. (2) și (3) din Codul penal, în cauză fiind aplicabile dispozițiile legii penale mai favorabile.

Următoarele instanțe nu și-au precizat punctele de vedere, menționând doar că nu dețin jurisprudență în problema de drept solicitată: Tribunalul Sălaj și judecătoriile din raza sa de competență, judecătoriile Moinești, Buhuși și Podu Turcului, Tribunalul Bistrița-Năsăud, Judecătoria Năsăud și Judecătoria Beclean, Judecătoria Motru, Judecătoria Târgu Jiu, Judecătoria Caracal, Judecătoria Făget, Judecătoria Lugoj.

Judecătoria Târgu Mureș nu a exprimat expres un punct de vedere, însă a transmis mai multe hotărâri judecătorești în sensul dezincriminării infracțiunii de vătămare corporală din culpă.

VII. Opiniile specialiștilor consultați

În conformitate cu dispozițiile art. 476 alin. (1) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală a fost solicitată specialiștilor în drept penal opinia asupra chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării.

Dintre specialiști a comunicat punct de vedere prof. univ. dr. Mircea Duțu de la Academia Română - Institutul de Cercetări Juridice care a opinat că, potrivit art. 196 alin. (2) coroborat cu art. 194 alin. (1) lit. b) și art. 193 din Codul penal, se pedepsește fapta săvârșită din culpă care a cauzat leziuni traumatice sau afectarea sănătății unei persoane, ce au necesitat, pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale, în vreme ce art. 184 alin. 2 teza I din 1969 Codul penal are în vedere fapta săvârșită din culpă prin care s-a pricinuit integrității corporale sau sănătății o vătămare ce necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de 60 de zile. În cadrul ambelor incriminări, durata îngrijirilor medicale nu reprezintă un element constitutiv al laturii obiective care trebuie avut în vedere în cadrul examinării laturii subiective, ci o condiție obiectivă de incriminare, caracterizând gradul pericolului social abstract al acelor vătămări corporale grave care, deși săvârșite din culpă, atrag răspunderea penală. Astfel, din comparația textelor celor două reglementări rezultă că faptele săvârșite din culpă pentru a căror vindecare au fost necesare îngrijiri medicale pe o durată mai mare de 60 de zile, dar nedepășind 90 de zile, ies din sfera de incidență a legii penale noi, operând deci dezincriminarea.

Un al doilea punct de vedere a fost a comunicat de prof. univ. dr. Valerian Cioclei de la Universitatea din București - Facultatea de Drept - Departamentul Drept penal care a opinat în sensul că în privința faptei prin care au fost produse victimei leziuni ce au necesitat pentru vindecare 80-90 de zile de îngrijiri medicale, aceasta a fost dezincriminată prin intrarea în vigoare a Codului penal, în cauză fiind incidente dispozițiile art. 4 din Codul penal în coroborare cu prevederile art. 3 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal.

VIII. Jurisprudență națională în materie

Au fost identificate hotărâri judecătorești în această materie la Curtea de Apel București - Secția a II-a penală, Curtea de Apel Constanța, Curtea de Apel Cluj, Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel Oradea, Curtea de Apel Alba Iulia, Curtea de Apel Iași, Curtea de Apel Pitești, Curtea de Apel Craiova, Tribunalul Iași, Tribunalul Hunedoara. Judecătoria Sectorului 2 București, Judecătoria Sectorului 3 București, Judecătoria Sectorului 4 București, Judecătoria Sectorului 5 București, Judecătoria Sectorului 6 București, Judecătoria Cornetu, Judecătoria Hârlău, Judecătoria Iași, Judecătoria Turnu Măgurele, Judecătoria Măcin, Judecătoria Galați, Judecătoria Focșani, Judecătoria Cluj-Napoca, Judecătoria Turda, Judecătoria Onești, Judecătoria Piatra-Neamț, Judecătoria Bicaz, Judecătoria Salonta, Judecătoria Oradea, Judecătoria Satu Mare, Judecătoria Hunedoara, Judecătoria Deva, Judecătoria Săliște, Judecătoria Craiova, Judecătoria Corabia, Judecătoria Arad, Judecătoria Timișoara, Judecătoria Deta, Judecătoria Târgu Mureș.

IX. Jurisprudența Curții Constituționale

Curtea Constituțională s-a pronunțat cu privire la infracțiunea de vătămare corporală din culpă, prin Decizia nr. 683 din 19 noiembrie 2014, în motivarea acestei decizii reținându-se următoarele:

"Noile dispoziții penale care sancționează faptele de vătămare corporală din culpă se regăsesc în art. 196, sens în care alin. (1) are în vedere producerea unor vătămări corporale care au necesitat pentru vindecare cel mult 90 de zile, iar alin. (2) și (3) au în vedere producerea unor vătămări corporale care au necesitat pentru vindecare mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale. În ce privește infracțiunea prevăzută de art. 196 alin. (2) și (3) din Codul penal, legiuitorul a înțeles să o incrimineze, asemeni vechii reglementări, prin stabilirea în conținutul său a laturii subiective sub forma culpei, precum și a laturii obiective în ce privește urmarea imediată care constă în producerea unor vătămări corporale care au necesitat pentru vindecare mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale. Cu toate acestea, infracțiunea prevăzută de art. 196 alin. (1), deși a preluat aceleași elemente constitutive ale infracțiunii prevăzute în art. 184 alin. 1 și 3 din Codul penal din 1969 (adică existența culpei, precum și vătămări corporale care au necesitat pentru vindecare un număr maxim de îngrijiri medicale - în prezent 90 de zile), condiționează întrunirea lor de alte 3 elemente alternative și anume, subiectul activ al infracțiunii să se afle sub influența băuturilor alcoolice ori a unei substanțe psihoactive sau în desfășurarea unei activități ce constituie prin ea însăși infracțiune. Cu alte cuvinte, producerea unui accident de circulație soldat cu vătămări corporale care au necesitat pentru vindecare cel mult 90 de zile nu mai este infracțiune dacă conducătorul auto nu se afla sub influența băuturilor alcoolice sau a altor substanțe psihoactive."

X. Punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a propus următoarea soluție cu privire la chestiunile de drept ce fac obiectul sesizării:

"Infracțiunea de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 184 alin. (1), alin. (2) teza I [fapta a avut urmările prevăzute la art. 182 alin. (1)] și alin. (4) din Codul penal din 1969, în ipoteza în care fapta a produs o vătămare ce a necesitat între 11 și 90 de zile îngrijiri medicale și nu îndeplinește una dintre condițiile impuse de alin. (1) teza a II-a al art. 196 din Codul penal, a fost dezincriminată începând cu data de 1 februarie 2014."

XI. Raportul asupra chestiunii de drept supusă dezlegării

Referitor la chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită, opinia judecătorului-raportor a fost în sensul de respingere, ca inadmisibilă, a sesizării formulate de Tribunalul București - Secția I penală în Dosarul nr. 14.993/302/2014 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept.

În considerentele raportului s-a arătat că dispozițiile legale incidente, respectiv art. 184 alin. 2 teza I și alin. 4 cu referire la art. 182 alin. 1 din Codul penal anterior, art. 196 alin. (2) și (3) din Codul penal, precum și art. 4 din Codul penal, sunt redactate de legiuitor într-un mod clar și inteligibil, lipsit de ambiguități, neexistând nicio îndoială justificată cu privire la interpretarea acestora. În speță, aplicarea corectă a dreptului este evidentă, nelăsând loc niciunei îndoieli rezonabile. Actualul Cod penal, dincolo de pragul diferit al numărului de zile de îngrijiri medicale, nu aduce vreo tehnică legislativă inovatoare care să pună probleme reale, neexistând niciun dubiu asupra interpretării textelor de lege în privința infracțiunii de vătămare corporală din culpă, în realitate, nefiind vorba de o problemă de drept.

În concluzie, s-a apreciat de către judecătorul-raportor că, în cauză, nu se impune o rezolvare de principiu a chestiunii de drept invocate, rezolvare care rezultă din textele de lege incidente, fiind atributul exclusiv al instanței de judecată învestite cu soluționarea cauzei penale să aprecieze, în concret, asupra dispozițiilor legii penale mai favorabile.

XII. Înalta Curte de Casație și Justiție

Examinând sesizarea formulată de Tribunalul București - Secția I penală în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, reține următoarele:

Reglementând condițiile de admisibilitate a sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, legiuitorul a stabilit prin dispozițiile art. 475 din Codul de procedură penală posibilitatea unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, a Curții de Apel și a Tribunalului, învestite cu soluționarea unei cauze în ultimă instanță, care constată, în cursul judecății, existența unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei și asupra căreia instanța nu a statuat încă printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unui asemenea recurs, să sesizeze Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prin care să se dea rezolvare de principiu respectivei probleme de drept.

Astfel, sesizarea completului competent să pronunțe hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, pentru a fi admisibilă, trebuie să îndeplinească cumulativ mai multe cerințe, respectiv să fie solicitată într-o cauză aflată în curs de judecată în ultimă instanță pe rolul uneia dintre instanțele prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, obiectul acesteia să vizeze o chestiune de drept de care depinde soluționarea pe fond a cauzei, iar problema de drept să nu fi fost dezlegată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin mecanismele legale ce asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către instanțele judecătorești și nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii.

În cauză, Tribunalul București a fost învestit cu soluționarea unei pricini în ultimă instanță, respectiv contestația formulată de contestatorul RI împotriva Sentinței penale nr. 2.255 pronunțate în data de 17 septembrie 2014 de Judecătoria Sectorului 5 București, în Dosarul nr. 22.033/4/2014.

Obiectul sesizării vizează o chestiune de drept de care depinde soluționarea în contestație a cauzei, astfel că interpretarea textelor legale are efect direct cu privire la dezincriminarea sau continuitatea incriminării în Codul penal în vigoare de la 1 februarie 2014 a infracțiunii de vătămare corporală din culpă.

De asemenea, chestiunea de drept cu care a fost sesizată instanța supremă nu a primit o rezolvare printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și nici nu face, în prezent, obiectul unui recurs în interesul legii.

Pe fondul chestiunii de drept a cărei dezlegare se solicită, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că fapta este dezincriminată în situația în care, în concret, a produs leziuni care au necesitat pentru vindecare cel mult 90 de zile de îngrijiri medicale câtă vreme subiectul activ al infracțiunii nu se află în vreuna din situațiile prevăzute de lege, respectiv nu se află sub influența băuturilor alcoolice ori a unei substanțe psihoactive sau în desfășurarea unei activități ce constituie ea însăși infracțiune.

Această opinie se fundamentează pe următoarele argumente:

Principiul legalității incriminării și a pedepsei presupune că nicio faptă nu poate fi considerată ca infracțiune dacă nu există o lege care să prevadă acest lucru (nullum crimen sine lege) și nicio sancțiune penală nu poate fi aplicată dacă ea nu era prevăzută de lege pentru fapta comisă (nulla poena sine lege). Legalitatea incriminării și a pedepsei apare ca una dintre cele mai importante limitări ale lui ius puniendi, ea reprezentând principala garanție a securității juridice a cetățeanului în fața dreptului penal.

În dreptul român, principiul legalității a dobândit o forță constituțională.

Potrivit art. 23 alin. (12) din Constituție, "Nici o pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condițiile și în temeiul legii". Constituția României, după cum se observă, consacră, explicit, doar principiul legalității pedepsei, dar acest lucru nu trebuie să conducă la concluzia că legalitatea incriminării nu ar avea o bază constituțională. Acest din urmă principiu rezultă fără echivoc din coroborarea textului art. 73 alin. (3) lit. h), potrivit căruia doar legea organică poate stabili infracțiunile, pedepsele și regimul executării acestora, cu cel din art. 15 alin. (2), care arată că legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile.

La rândul său, Codul penal statuează în art. 1 că: "(1) Legea penală prevede faptele care constituie infracțiuni.

(2) Nicio persoană nu poate fi sancționată penal pentru o faptă care nu era prevăzută de legea penală la data când a fost săvârșită."

În activitatea jurisdicțională, principiul legalității impune judecătorului două obligații esențiale: interpretarea strictă a legii penale și interzicerea analogiei (lex stricta), respectiv interzicerea aplicării retroactive a legii (lex praevia).

Prin urmare, dacă principiul neretroactivității legii penale este un principiu constituțional, excepțiile trebuie să se înscrie în noțiunea de lege penală sau contravențională mai favorabilă în sensul art. 15 alin. (2) din Constituție. Astfel, se încadrează în categoria excepțiilor admise de textul constituțional legea de dezincriminare, legea de amnistie sau grațiere și legea penală mai favorabilă stricto sensu.

Anterior, retroactivitatea legii de dezincriminare era prevăzută expres în art. 12 alin. 1 din Codul penal din 1969, iar delimitarea incidenței acestui text de lege se realiza pe baza criteriului de apreciere in abstracto, potrivit căruia exista dezincriminare doar atunci când fapta prevăzută de legea veche nu se mai regăsea sub nicio formă în legea nouă. În această situație, așa cum s-a arătat în doctrină¹, aprecierea nu se raporta la fapta concretă săvârșită de inculpat, ci la specia în care aceasta se încadra. Astfel, restrângerea sferei de incidență a textului de incriminare nu se analiza ca o dezincriminare, ci ca o lege mai favorabilă stricto sensu.

Retroactivitatea legii de dezincriminare este prevăzută, în prezent, de art. 4 din Codul penal, potrivit căruia legea penală nu se aplică faptelor săvârșite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă.

Totodată, noul Cod penal a instituit sistemul aprecierii in concreto, ceea ce înseamnă că legea de dezincriminare se aplică atunci când, sub legea nouă, fapta concretă comisă de inculpat nu mai întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni.

Consacrarea modalității de apreciere in concreto s-a realizat prin dispozițiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, potrivit cărora dispozițiile art. 4 din Codul penal privind legea penală de dezincriminare sunt aplicabile și în situațiile în care o faptă determinată, comisă sub imperiul legii vechi, nu mai constituie infracțiune potrivit legii noi datorită modificării elementelor constitutive ale infracțiunii.

Prin urmare, în contextul actualului Cod penal, intervenția legii de dezincriminare se face prin aprecierea, în concret, a circumstanțelor de săvârșire a faptei, în sensul că suntem în prezența unei dezincriminări, nu doar în situația în care legea nouă suprimă o incriminare, aceasta nemaiavând corespondent în respectiva lege, ci și în situația în care, prin prevederile legii noi, se restrânge sfera de incidență a unui anumit text, astfel încât fapta concretă comisă de inculpat nu mai întrunește condițiile impuse de acesta.

Examinând prin comparare textele de lege succesive care incriminează infracțiunea de vătămare corporală din culpă, în varianta normativă ce face obiectul chestiunii de drept, se constată următoarele:

Vechea reglementare delimita infracțiunea de vătămare corporală din culpă în forma-tip, prevăzută de art. 184 alin. 1 din Codul penal anterior, de modalitatea agravată, prevăzută de art. 184 alin. 2 din Codul penal anterior, prin urmarea imediată ce caracteriza latura obiectivă, constând în vătămarea integrității corporale sau a sănătății ce necesita pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de 10 zile până la 60 de zile în varianta-tip și mai mult de 60 de zile pentru varianta agravată. Totodată, prevedea în alin. 3 și 4 ale aceluiași articol ca modalități agravate săvârșirea unei vătămări (simple sau grave) ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii ori pentru îndeplinirea unei anume activități.

Sub aspectul urmării imediate, potrivit legii vechi, incriminarea vătămării corporale din culpă viza numai acele fapte care produceau vătămări ce necesitau pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de 10 zile.

Spre deosebire de textul de lege menționat, pentru varianta-tip a infracțiunii de vătămare corporală din culpă, prevăzute de art. 196 alin. (1) din Codul penal, urmarea imediată constă în producerea unor leziuni traumatice sau afectarea sănătății unei persoane, a cărei gravitate este evaluată, în noua reglementare, prin zile de îngrijiri medicale de cel mult 90 de zile, legiuitorul impunând suplimentar noi circumstanțe de comitere a faptei, respectiv 3 condiții alternative ce caracterizează subiectul activ nemijlocit ca fiind o persoană aflată sub influența băuturilor alcoolice ori a unei substanțe psihoactive ori în desfășurarea unei activități ce constituie prin ea însăși o infracțiune. Cu referire la această formă-tip a infracțiunii, legiuitorul nu a mai prevăzut varianta agravată de săvârșire, ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activități.

Analiza chestiunii de drept puse în discuție pornește de la premisa că fapta de vătămare corporală din culpă este, în continuare, incriminată prin dispozițiile art. 196 din Codul penal.

Cu toate acestea, din examinarea comparativă a textelor de lege succesive mai sus menționate, prin raportare la modul concret de configurare a obiectului chestiunii de drept supuse analizei (faptă produsă printr-un accident rutier care a produs o vătămare care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de 80-90 de zile), se observă că prevederile legii noi restrâng sfera de incidență a textului din vechea reglementare, impunând condiții suplimentare privind pe autorul infracțiunii.

Pentru ca o faptă concretă să atragă răspunderea penală ea trebuie să poată fi încadrată în tiparul stabilit de norma nouă de incriminare, ceea ce presupune a se analiza dacă fapta concretă săvârșită de inculpat întrunește condițiile de tipicitate specifice noii incriminări.

Tipicitatea reprezintă corespondența dintre fapta concret săvârșită de o persoană și modelul abstract construit de legiuitor în norma de incriminare.

Așa cum s-a arătat în doctrină², tipicitatea ca primă trăsătură a infracțiunii se constituie într-o garanție a respectării unora dintre principiile fundamentale ale dreptului penal enunțate anterior. Astfel, tipicitatea asigură în primul rând respectarea principiului legalității incriminării, căci o faptă concretă poate fi sancționată numai dacă ea se regăsește în descrierea realizată de o normă penală. În același timp, tipicitatea poate contribui la respectarea principiului minimei intervenții, căci dintre diferitele acțiuni ce se dovedesc la un moment dat antijuridice (contrare ordinii de drept) legiuitorul trebuie să le aducă în sfera dreptului penal numai pe acelea care nu pot fi prevenite eficient prin mijloacele altor ramuri de drept.

Prin urmare, se va reține lipsa de tipicitate a faptei în ipoteza în care subiectul activ nemijlocit al vătămării corporale din culpă nu se afla, la momentul săvârșirii faptei, sub influența băuturilor alcoolice ori a unei substanțe psihoactive sau în desfășurarea unei activități ce constituie prin ea însăși o infracțiune, dacă vătămarea a necesitat între 11 și 90 de zile de îngrijiri medicale.

Neîndeplinirea condițiilor de tipicitate conduce la concluzia că fapta comisă sub imperiul legii vechi nu mai constituie infracțiune potrivit legii noi, datorită modificării elementelor constitutive ale infracțiunii, ceea ce face aplicabile dispozițiile art. 4 din Codul penal.

Pentru considerentele expuse se va admite sesizarea formulată de către Tribunalul București - Secția I penală în Dosarul nr. 14.993/302/2014 prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemelor de drept, respectiv:

"Dacă infracțiunea de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 184 alin. 2 teza I (fapta a avut vreuna din urmările prevăzute de art. 182 alin. 1) și 4 din Codul penal din 1969 își găsește corespondentul în infracțiunea de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 196 alin. (2) și (3) din actualul Cod penal sau dacă, dimpotrivă, este dezincriminată?"

Va stabili că infracțiunea de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 184 alin. 2 teza I (fapta a avut vreuna din urmările prevăzute de art. 182 alin. 1) și alin. 4 din Codul penal din 1969 în ipoteza în care fapta a produs o vătămare ce a necesitat între 11 și 90 de zile îngrijiri medicale și nu îndeplinește una dintre condițiile impuse de alin. (1) al art. 196 din Codul penal este dezincriminată începând cu data de 1 februarie 2014.