Hotărâre CEDO în Cauza Manolachi împotriva României 5.03.2013

ÎN FAPT

I. Circumstanțele cauzei

6. Reclamantul s-a născut în anul 1979 și locuiește în Valea Lupului.

A. Procedura penală pentru tâlhărie

7. La 27 aprilie 2002, reclamantul, acuzat de complicitate la tâlhărie săvârșită în data de 18 aprilie 2002, a fost interpelat de poliție. Inițial, a fost interogat în prezența avocatului său, între orele 7 și 16, și a negat faptele care i se imputau. Ulterior, a fost condus la sediul Poliției Municipiului Iași, unde ofițerii de poliție i-au cerut insistent, în absența avocatului său, să recunoască participarea sa la săvârșirea infracțiunii respective. Acesta a fost condus apoi în mai multe săli ale sediului poliției. Într-una dintre ele, o femeie în vârstă a arătat cu degetul în direcția lui, într-un gest de recunoaștere. Potrivit reclamantului, din cauza refuzului său de a recunoaște participarea la faptele pe care i le imputau ofițerii de poliție, aceștia din urmă au început să îl lovească. Guvernul neagă că reclamantul ar fi fost lovit

8. La 28 aprilie 2002, un procuror a dispus arestarea preventivă a reclamantului pe o durată de 30 de zile. În declarația dată în ziua respectivă în fața procurorului, reclamantul s-a plâns că a fost lovit în ziua precedentă de un ofițer de poliție pe care îl putea identifica și a solicitat să fie examinat de un medic. Reclamantul a negat orice participare la săvârșirea infracțiunii imputate și a solicitat audierea a 6 martori care puteau confirma că l-au văzut în data de 18 aprilie 2002.

9. Procurorul însărcinat cu efectuarea cercetării nu a luat nicio măsură pentru ca reclamantul să fie examinat medical. Printr-o ordonanță din 20 mai 2002 acesta a dispus audierea a 2 dintre martorii în apărare indicați de reclamant și a respins celelalte capete de cerere, considerând că acestea nu constituiau probe pertinente.

10. Din depozițiile celor 2 martori, care erau tatăl și partenera reclamantului, reiese că, la data la care a avut loc tâlhăria pentru care reclamantul era urmărit penal, acesta se afla la domiciliul său.

11. La o dată neprecizată, poliția a organizat o reconstituire a faptelor. Reclamantul nu a fost prezent. În opinia sa, poliția și parchetul încercau să ascundă urmele de violentă de pe corpul lui, care ar fi putut fi remarcate de martorii prezenți la reconstituire.

12. Prin rechizitoriul din 22 mai 2002, G. și D. au fost trimiși în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, iar reclamantul a fost trimis în judecată pentru complicitate.

13. La 13 iunie 2002, în cadrul primei ședințe publice în fața Tribunalului Iași (tribunalul), G. și D. și-au retras declarațiile inițiale făcute la poliție, în care precizaseră că reclamantul participase la faptele care le erau imputate. Aceștia au recunoscut că au fost autorii faptelor, dar au negat orice implicare din partea reclamantului. G. și D. și-au explicat schimbarea de atitudine prin presiunile și constrângerile fizice exercitate asupra lor de către ofițerii de poliție în timpul primelor interogatorii, care avuseseră loc la o oră târzie din noapte, într-un moment în care erau stresați, înfometați și neasistați de niciun avocat. Aceștia au declarat că depozițiile lor inițiale erau justificate de faptul că polițiștii îi informaseră că victima îl recunoscuse pe reclamant.

14. În timpul aceleiași ședințe publice din 13 iunie 2002, reclamantul a reiterat că nu săvârșise faptele care îi erau imputate; acesta a declarat că îi cunoștea pe inculpații G. și D., care erau foști prieteni și pe care în ultimul timp nu îi vedea decât foarte rar.

15. Prin Hotărârea din 19 decembrie 2002, Tribunalul Iași l-a achitat pe reclamant și a dispus punerea sa în libertate. Tribunalul a arătat că afirmațiile reclamantului potrivit cărora acesta nu fusese prezent la locul săvârșirii infracțiunii erau credibile. Tribunalul și-a întemeiat hotărârea pe declarațiile martorilor în apărare audiați în fața sa, pe declarațiile martorilor prezenți la reconstituirea faptelor, pe declarațiile celorlalți inculpați, G. și D., date tot în fața instanței, precum și pe declarațiile victimei și ale fiului acesteia, prezentate de organele de cercetare penală. Tribunalul a reținut în special că reconstituirea nu a avut loc în prezența reclamantului; instanța a subliniat că singurul aspect ce rămânea de clarificat în speță era acela dacă reclamantul fusese sau nu prezent la locul săvârșirii infracțiunii, dat fiind că ceilalți 2 inculpați recunoscuseră faptele care le erau imputate. Reamintind că sarcina probei vinovăției învinuitului le revenea organelor de urmărire penală și instanței, tribunalul a concluzionat că răspunderea reclamantului nu fusese stabilită fără echivoc prin probele depuse la dosar. Instanța l-a achitat pe reclamant făcând trimitere la principiul in dubio pro reo.

16. În motivarea Hotărârii din 19 decembrie 2002, tribunalul a reținut, în urma unei erori de dactilografiere, data de 17 aprilie 2002 ca fiind data la care martorii în apărare au declarat că l-au văzut pe reclamant, deși aceștia indicaseră data de 18 aprilie 2002 în depozițiile lor. Reclamantul a solicitat instanței îndreptarea acelei erori materiale (a se vedea procedura de la pct. 22 infra).

17. Parchetul a declarat apel împotriva Hotărârii din 19 decembrie 2002. În motivarea apelului, parchetul sublinia că era inexplicabil cum tribunalul, pentru a fundamenta hotărârea de achitare, a luat în considerare declarațiile martorilor care l-ar fi văzut pe reclamant la 17 aprilie 2002, pe când infracțiunea care i se imputa avusese loc la 18 aprilie 2002.

18. Apelul a fost înregistrat la Curtea de Apel lași (curtea de apei). Reclamantul s-a înfățișat la toate ședințele și a fost asistat de avocați aleși. În ședința din 30 octombrie 2003, curtea de apel a ascultat pledoariile avocatului, dar nu l-a audiat și pe reclamant. Conform normelor de procedură, acestuia din urmă i s-a acordat ultimul cuvânt și a avut posibilitatea să-și susțină nevinovăția. Curtea de apel nu i-a audiat pe martori care dăduseră declarații în fața parchetului și în primă instanță.

19. Prin Hotărârea din 4 noiembrie 2003, Curtea de Apel lași a admis apelul parchetului, a desființat hotărârea primei instanțe și l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă de 5 ani de închisoare pentru complicitate la tâlhărie. Fără să administreze noi mijloace de probă și bazându-se exclusiv pe cele depuse la dosar de către organele de cercetare penală și de către tribunal, curtea de apel a considerat că prima instanță dăduse o interpretare eronată mijloacelor de probă depuse la dosar. Curtea de apel a respins în special declarațiile tatălui și ale concubinei reclamantului, motivând că aceștia au dorit să îi asigure un alibi reclamantului și că nu au dovedit cum își amintiseră cu exactitate data incidentului din 18 aprilie 2002.

20. Reclamantul a declarat recurs împotriva hotărârii, susținând că nu a săvârșit faptele care îi erau imputate.

21. Printr-o hotărâre definitivă din 18 mai 2004, Înalta Curte de Casație și Justiție (Înalta Curte) a respins recursul și a confirmat hotărârea pronunțată în apel, fără să administreze alte mijloace de probă. În fața acestei instanțe, reclamantul a fost prezent și a fost reprezentat de un avocat. În ședința publică din 18 mai 2004, avocatul reclamantului a pledat pentru menținerea hotărârii de achitare, considerând-o corectă și conformă cu probele aflate la dosar. Înalta Curte nu a adresat întrebări reclamantului și nu a procedat la o nouă audiere a martorilor. Reclamantul a avut ultimul cuvânt și s-a declarat nevinovat.

B. Cererea de îndreptare a erorii materiale

22. Prin Hotărârea din 27 octombrie 2004, instanța a respins cererea reclamantului de îndreptare a erorii materiale care se strecurase în motivarea Hotărârii din 19 decembrie 2002 a Tribunalului Iași, care reținuse data de 17 aprilie 2002, în loc de

18 aprilie 2002, ca fiind data la care martorii în apărare l-ar fi văzut pe reclamant la domiciliul său.

23. Hotărârea respectivă a fost infirmată prin Hotărârea din 23 noiembrie 2004 a Curții de Apel lași, care a admis cererea reclamantului.

24. Reclamantul a declarat recurs, solicitând anularea cererii de apel formulate de parchet împotriva Hotărârii din

19 decembrie 2002 a Tribunalului Iași. Acesta susținea că, dacă nu ar fi existat eroarea materială strecurată în Hotărârea din 19 decembrie 2002, parchetul nu ar fi avut niciun argument pentru a declara apel împotriva hotărârii respective.

25. Părțile nu au precizat care a fost urmarea acestei proceduri.

C. Ancheta privind acuzațiile de rele tratamente

26. La 5 august 2002, părinții reclamantului au sesizat Parchetul Militar lași cu o plângere împotriva a 4 ofițeri de poliție din cadrul Poliției Municipiului Iași, pe care îi acuzau că l-ar fi lovit pe reclamant în data de 27 aprilie 2002.

27. Parchetul Militar lași a procedat la audierea reclamantului și a părinților săi, precum și a ofițerilor de poliție. Procesul-verbal din 28 aprilie 2002, care a fost întocmit în momentul arestării reclamantului și nu menționa nicio urmă de violență pe corpul acestuia, a fost de asemenea depus la dosarul parchetului militar.

28. Prin Ordonanța din 4 septembrie 2002, confirmată la 11 septembrie 2002, Parchetul Militar lași a dispus neînceperea urmăririi penale, motivând că mijloacele de probă depuse la dosar nu dovedeau că ofițerii de poliție l-ar fi lovit pe reclamant.

29. Nici reclamantul, nici părinții săi nu au contestat ordonanța de neîncepere a urmăririi penale.

D. Plângerea penală împotriva procurorului

30. La o dată neprecizată din 2005, reclamantul a sesizat Parchetul de pe lângă Curtea de Apel cu o plângere penală împotriva lui M., procurorul din cadrul parchetului de pe lângă tribunal care redactase pentru parchet motivele de apel împotriva hotărârii de achitare. Reclamantul l-a acuzat de abuz și neglijență, deoarece apelul se baza, în principal, pe eroarea materială conținută în hotărâre. Prin ordonanțele din 25 martie și 3 iunie 2005, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție i-a respins plângerea, motivând că M își îndeplinise îndatoririle profesionale și a formulat mai multe motive de apel în afara celui indicat de reclamant.

II. Dreptul intern relevant

31. La data faptelor, Codul de procedură penală prevedea la art. 341 că instanța dă ultimul cuvânt inculpatului în cadrul a ceea ce constituie ultima fază a cercetării judecătorești. Art. 341 alin. 2 prevedea mai exact următoarele:

"În timpul în care inculpatul are ultimul cuvânt, nu i se pot pune întrebări. Dacă inculpatul relevă fapte sau împrejurări noi, esențiale pentru soluționarea cauzei, instanța dispune reluarea cercetării judecătorești."

32. Dispozițiile relevante din Codul de procedură penală referitoare la competențele instanței de apel prevedeau următoarele la momentul faptelor:

Art. 378

"Instanța, judecând apelul, verifică hotărârea atacată pe baza lucrărilor și materialului din dosarul cauzei și a oricăror înscrisuri noi, prezentate la instanța de apel.

În vederea soluționării apelului, instanța poate da o nouă apreciere probelor din dosarul cauzei și poate administra orice noi probe pe care le consideră necesare. [...]"

Art. 379

"Instanța, judecând apelul, pronunță una dintre următoarele soluții: [...]

2. admite apelul și:

a) desființează sentința primei instanțe, pronunțând o nouă hotărâre și procedează potrivit art. 345 și urm. privind judecata în fond; [...]."

33. Dispozițiile relevante din Codul de procedură penală, în

vigoare ia momentul faptelor, referitoare la competențele

instanțelor de recurs, precum și modificările care au fost făcute în septembrie 2006 sunt descrise în Cauza Găitănaru împotriva României (nr. 26.082/05, pct. 17-18, 26 iunie 2012).

ÎN DREPT

I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 din Convenție

34. Reclamantul se plânge de caracterul inechitabil al procedurii penale, la finalul căreia a fost condamnat, după ce fusese achitat în primă instanță, fără ca instanțele de apel și de recurs să îi audieze personal nici pe el, nici pe martori. Acesta invocă art. 6 § 1 din Convenție, redactat după cum urmează:

"Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] a cauzei sale, de către o instanță [...], care va hotărî [...] asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa."

A. Cu privire la admisibilitate

35. Guvernul invocă neepuizarea căilor de atac interne, motivând că reclamantul nu a solicitat expres instanțelor de apel și de recurs să îl audieze personal ori să îi audieze din nou pe martori.

36. Reclamantul combate acest argument. Acesta susține că a epuizat căile de atac disponibile în dreptul intern ș că îi revenea Înaltei Curți de Casație și Justiție sarcina de a verifica din nou probele din dosarul cauzei.

37. Curtea consideră că excepția ridicată de Guvern implică două probleme strâns legate de cele din capătul de cerere formulat de reclamant în temeiul art. 6 § 1 din Convenție. Astfel, aceasta consideră necesar să unească excepția cu fondul (infra, pct. 52).

38. În continuare, Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 a) din Convenție și nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Este necesar, așadar, să fie declarat admisibil.

B. Cu privire la fond

39. Reclamantul susține că instanțele care l-au condamnat aveau obligația legală de a-l audia personal și că, mai mult, acestea nu i-au audiat pe martori și nici nu au administrat noi mijloace de probă. Acesta afirmă că instanțele au exploatat în mod formalist eroarea materială survenită în hotărârea primei instanțe pentru a exclude depozițiile anumitor martori, deși ar fi trebuit să îi audieze personal.

40. Guvernul consideră că reclamantul a beneficiat, în ansamblu, de un proces echitabil, deoarece a fost audiat de prima instanța și a putut prezenta în fața acesteia toate mijloacele de probă pe care le-a considerat utile pentru apărarea sa. Referitor la procedurile apelului și recursului, Guvernul subliniază că reclamantul nu a solicitat nici audierea sa în persoană, nici pe cea a martorilor, deși beneficiase de consilierea unui avocat. În cadrul acestor proceduri, reclamantul a putut să își susțină punctul de vedere din moment ce a avut ultimul cuvânt. În cele din urmă, Guvernul susține că temeiul condamnării reclamantului nu a fost reprezentat numai de declarația acestuia sau de declarațiile martorilor, ci de ansamblul probelor.

41. Curtea reamintește că modalitățile de aplicare a art. 6 în cazul procedurii apelului depind de caracteristicile procedurii în cauză; este necesar să se țină seama de ansamblul procedurii interne și de rolul care revine instanței de apel în ordinea juridică națională. Atunci când o ședință publică a avut loc în primă instanță, absența dezbaterilor publice în apel se poate justifica prin particularitățile procedurii în cauză, ținând seama de natura sistemului de apel intern, de întinderea competențelor instanței de apel, de modul în care au fost realmente prezentate și protejate interesele reclamantului în fața acesteia și, mai ales, de natura chestiunilor pe care trebuia să le soluționeze (Lacadena Calero împotriva Spaniei, nr. 23.002/07, pct. 36, 22 noiembrie 2011).

42. În plus, Curtea a hotărât că, atunci când o instanță de control judiciar este competentă să analizeze atât situația de fapt, cât și chestiunile de drept și să studieze în ansamblu problema vinovăției, ea nu poate, din motive ce țin de echitatea procedurii, să tranșeze asupra chestiunilor respective fără o apreciere nemijlocită a declarațiilor persoanei care susține că nu a comis actul considerat ca infracțiune (Ekbatani împotriva Suediei, 26 mai 1988, pct. 32, seria A nr. 134, și Constantinescu împotriva României, nr. 28.871/95, pct. 55, CEDO 2000-VIII).

43. Curtea reamintește că a subliniat deja că, deși dreptul acuzatului de a avea ultimul cuvânt are o importanță semnificativă, acesta nu poate fi confundat cu dreptul de a fi audiat în timpul dezbaterilor de către o instanță (Constantinescu, citată anterior, pct. 58). Revenind la faptele cauzei, Curtea reține, în primul rând, că, deși reclamantul a putut avea ultimul cuvânt în fața Curții de Apel Iași și a Înaltei Curți de Casație și Justiție, acesta nu a fost audiat oficial de către aceste instanțe.

44. Astfel, reiese din dosar că reclamantul a fost condamnat fără ca acesta sau martorii să fie audiați personal de către Curtea de Apel Iași și Înalta Curte de Casație și Justiție. Prin urmare, pentru a stabili dacă a avut loc o încălcare a art. 6, este necesar să se examineze rolul celor două instanțe și natura problemelor pe care acestea trebuiau să le judece (Popa și Tănăsescu împotriva României, nr. 19.946/04, pct. 47, 10 aprilie 2012).

45. Potrivit dispozițiilor Codului de procedură penală în vigoare la data faptelor, instanța sesizată cu apelul nu era obligată să pronunțe o nouă hotărâre pe fond, ci doar avea această posibilitate (supra, pct. 32). În speță, Curtea de Apel Iași s-a prevalat de această posibilitate și a desființat hotărârea de achitare a reclamantului. Aspectele pe care această instanță a trebuit să le analizeze pentru a se pronunța asupra vinovăției reclamantului aveau, în speță, un caracter faptic predominant, ceea ce ar fi justificat audierea inculpatului, cu atât mai mult cu cât a fost prima instanță care l-a condamnat. Din documentele aflate la dosar reiese că reclamantul nu a fost audiat personal în apel. Reiese, de asemenea, că instanța de apel nu i-a audiat din nou pe martori și a folosit declarațiile date de aceștia din urmă în fața poliției și parchetului, cu toate că unii dintre aceștia își retrăseseră declarațiile în fața tribunalului.

46. Referitor la rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție ca instanță de recurs într-o procedură penală, precum cea din speță, Curtea a avut deja ocazia să se pronunțe în această privință. În cauzele Dănilă împotriva României (nr. 53.897/00, pct. 38, 8 martie 2007) și Găitănaru (citată anterior, pct. 30), Curtea a constatat că procedura în fața jurisdicției de recurs era o procedură completă care urma aceleași reguli ca o procedură pe fond și că Înalta Curte putea să decidă fie confirmarea achitării reclamantului, fie să îl declare vinovat, după ce a realizat o apreciere completă a chestiunii vinovăției sau nevinovăției părții interesate, administrând, după caz, noi mijloace probatorii.

47. Aceste constatări se impun și în prezenta cauză, în măsura în care aspectele pe care curtea de apel și Înalta Curte au trebuit să le analizeze pentru a se pronunța cu privire la vinovăția reclamantului aveau un caracter pur faptic. Mai precis, era necesar să se pronunțe cu privire la prezența reală a reclamantului la locul infracțiunii în data de 18 aprilie 2002. Mai mult, acest element faptic era decisiv pentru a stabili vinovăția reclamantului (mutatis mutandis, Igual Coll împotriva Spaniei, nr. 37.496/04, pct. 35,10 martie 2009).

48. Reclamantul a fost găsit vinovat pe baza unor mărturii care, ele însele, fuseseră suficiente să determine tribunalul să se îndoiască de temeinicia acuzației formulate împotriva sa pentru a motiva achitarea sa (Găitănaru, citată anterior, pct. 34). În aceste condiții, omisiunea curții de apel și a Înaltei Curți de a-i audia pe reclamant și pe martori înainte de a-l declara vinovat pe reclamant a limitat semnificativ dreptul la apărare, cu atât mai mult cu cât apelul parchetului era motivat de diferența dintre data reținută în transcrierile declarațiilor martorilor apărării și data incidentului. Reclamantul subliniase că această diferență era o eroare materială, după cum Curtea de Apel Iași a recunoscut de altfel în Hotărârea din 23 noiembrie 2004 (supra, pct. 23).

49. Curtea observă că, atunci când curtea de apel și Înalta Curte au înlocuit cu o hotărâre de condamnare hotărârea inițială de achitare, acestea nu dispuneau de nicio probă nouă. Jurisprudența Curții subliniază în acest sens că posibilitatea unui acuzat de a se confrunta cu un martor în fața instanței care se pronunță în ultimul grad cu privire la acuzație constituie o garanție a unui proces echitabil, în măsura în care observațiile instanței cu privire la comportamentul și credibilitatea unui martor pot avea consecințe pentru acuzat [a se vedea P.K. împotriva Finlandei (dec.), nr. 37.442/97, 9 iulie 2002, și, mutatis mutandis, Pittkänen împotriva Finlandei, nr. 30.508/96, pct. 62-65, 9 martie 2004, precum și Milan împotriva Italiei (dec.), nr. 32.219/02, 4 decembrie 2003].

50. În măsura în care Guvernul subliniază faptul că reclamantul nu a cerut audierea sa și a martorilor, Curtea consideră că jurisdicția de recurs era obligată să ia din oficiu măsuri pozitive în acest scop, chiar dacă reclamantul nu o solicitase în mod expres (Dănilă, citată anterior, pct. 41, precum și Găitănaru, citată anterior, pct. 34). În orice caz, Curtea reține că reclamantului nu i se poate imputa vreo lipsă de interes față de procesul său (a contrario, Bragadireanu împotriva României, nr. 22.088/04, pct. 110, 6 decembrie 2007).

51. Aceste elemente îi sunt suficiente Curții pentru a constata că hotărârea de condamnare a reclamantului, pronunțată fără audierea sa în persoană de către instanțele de apel și de recurs și fără audierea martorilor, cu toate că reclamantul fusese achitat în primă instanță, nu se conformează cerințelor unui proces echitabil.

52. Prin urmare, Curtea respinge excepția ridicată de Guvern (supra, pct. 37) și hotărăște că a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenție.

II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 3 din Convenție

53. Reclamantul denunță o încălcare a art. 3 din Convenție ca urmare a faptului că nu s-a luat nicio măsură față de acuzațiile de rele tratamente pe care le-a formulat în fața parchetului, unde a solicitat să fie examinat de către un medic. Acesta susține, de asemenea, că a sesizat Parchetul Militar lași, care i-a solicitat să prezinte un certificat medico-legal în susținerea acuzațiilor pe care le formulase, deși acesta precizase că ofițerii de poliție i-au refuzat examinarea medicală.

54. Guvernul ridică o excepție de neepuizare a căilor de atac interne, motivând că reclamantul nu a făcut plângere penală împotriva ofițerilor de poliție, și susține că reclamantul nu a fost oficial parte ia plângerea formulată de părinții săi. În subsidiar, Guvernul susține că acest capăt de cerere este tardiv, deoarece reclamantul nu a sesizat Curtea în termen de 6 luni de la Ordonanța din 11 septembrie 2002 a Parchetului Militar lași.

55. Pe fond, Guvernul susține că părinții reclamantului au depus plângerea penală cu întârziere și că totuși autoritățile au reacționat procedând la audierea reclamantului, a părinților săi și a ofițerilor de poliție, precum și la examinarea altor probe și consideră că ancheta a fost efectivă.

56. Curtea observă că reclamantul nu a făcut plângere penală împotriva ofițerilor de poliție pe care îi acuza că l-au lovit în noaptea de 27 aprilie 2002 și că nu a prezentat nicio justificare pentru lipsa sa de diligență. Curtea reține că în timpul interogatoriului inițial, din 27 aprilie 2002, și ulterior în cadrul procedurii judiciare reclamantul a avut acces la consilierea mai multor avocați aleși. De asemenea, acesta a putut face plângere penală împotriva procurorului care redactase motivele de apel împotriva hotărârii de achitare.

57. Chiar și în ipoteza în care reclamantul ar fi sesizat indirect autoritățile prin intermediul plângerii penale depuse de părinții săi, Curtea reține că acest capăt de cerere este inadmisibil din motivele specificate mai jos.

58. Curtea subliniază că Parchetul Militar lași a emis, la 11 septembrie 2002, o ordonanță de neîncepere a urmăririi penale și că, din data de 1 ianuarie 2004, Codul de procedură penală prevedea o nouă cale de atac împotriva actelor procurorului, mai precis cea introdusă prin art. 278¹. În temeiul acestor modificări legislative, reclamantul dispunea de un termen de un an de la data de 1 ianuarie 2004 pentru a contesta în fața instanței Ordonanța de neîncepere a urmăririi penale din 11 septembrie 2002, Curtea reamintește că a stabilit deja caracterul efectiv al acestei căi de atac, în ciuda faptului că ea a devenit disponibilă după introducerea cererii în fața sa (Stoica împotriva României, nr. 42.722/02, pct. 105-109, 4 martie 2008, și Chiriță împotriva României, nr. 37.147/02, pct. 99, 29 septembrie 2009).

59. În speță, reclamantul nu a afirmat că nu avusese cunoștință de decizia Parchetului Militar lași sau că el ori părinții săi fuseseră împiedicați din motive obiective să depună plângere în fața instanței (a contrario, Chiriță, citată anterior, pct. 100).

60. De asemenea, Curtea reține că noua cale de atac a devenit disponibilă, precum în cauzele Stoica și Chiriță, citate anterior, la mai puțin de 3 ani de la data incidentelor; această perioadă nu este suficient de lungă ca să afecteze serios capacitatea martorilor și a persoanelor implicate în incidente de a-și aminti evenimentele în cauză [a contrario, Dumitru Popescu împotriva României (nr. 1), nr. 49.234/99, pct. 56, 26 aprilie 2007].

61. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că acest capăt de cerere trebuie declarat inadmisibil în temeiul art. 35 § 3 și § 4 din Convenție,

III. Cu privire la celelalte pretinse încălcări

62. Reclamantul se plânge, de asemenea, că a fost maltratat de poliție și invocă art. 3 din Convenție. Din perspectiva art. 5 § 1 și § 3 din Convenție, acesta se plânge că arestarea sa preventivă a fost dispusă de un procuror, nu de un judecător. Acesta invocă totodată încălcarea art. 7 § 1 din Convenție ca urmare a faptului că a fost condamnat pentru o infracțiune la săvârșirea căreia, conform afirmațiilor sale, nu a participat. Citând art. 7, 8 și 14 din Convenție, acesta se plânge că prin condamnarea sa prezumtiv injustă s-a adus atingere onoarei și demnității sale, precum și celei a familiei sale.

63. Ținând cont de ansamblul elementelor de care dispune și în măsura în care este competentă să se pronunțe cu privire la pretențiile formulate, Curtea nu identifică nicio încălcare aparentă a drepturilor și a libertăților garantate de Convenție. Prin urmare, Curtea consideră că aceste capete de cerere sunt în mod vădit nefondate și trebuie respinse în temeiul art. 35 § 3 lit. a) și art. 35 § 4 din Convenție.

IV. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenție

64. Art. 41 din Convenție prevede:

"Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă."

A. Prejudiciu

65. Reclamantul solicită 1.400.000 euro (EUR) pentru prejudiciul material pe care l-ar fi suferit ca urmare a imposibilității de a-și termina studiile, de a avea un contract de muncă în bună și cuvenită formă și de a-și întreține copilul minor, precum și a torturilor și tratamentelor inumane și degradante cărora le-a căzut victimă. Acesta solicită, de asemenea, 1.500.000 euro (EUR) pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit el și familia sa.

66. Guvernul consideră exorbitante aceste sume. În ceea ce privește suma solicitată cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material, Guvernul susține că nu există o legătură de cauzalitate între prejudiciul invocat și obiectul prezentei cauze. În ceea ce privește suma solicitată cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral, Guvernul consideră că o eventuală hotărâre de condamnare ar putea constitui, în sine, o reparație satisfăcătoare și că, în orice caz, sumele cerute nu concordă cu jurisprudența Curții în materie.

67. Curtea subliniază că unicul temei de reținut pentru acordarea unei reparații echitabile rezidă, în speță, în faptul că reclamantul nu a beneficiat de un proces echitabil la Curtea de Apel Iași și la Înalta Curte de Casație și Justiție. Prin urmare, nu observă nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins de reclamant.

68. În schimb, Curtea consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu moral incontestabil și, pronunțându-se în echitate, conform art. 41 din Convenție, îi acordă reclamantului suma de 3.000 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral.

69. De asemenea, Curtea reamintește că, atunci când o persoană particulară, precum în speță, a fost condamnată în urma unei proceduri viciate de încălcări ale cerințelor art. 6 din Convenție, un nou proces sau o redeschidere a procedurii la solicitarea persoanei în cauză reprezintă în principiu un mijloc adecvat de reparare a încălcării constatate (a se vedea Gençel împotriva Turciei, nr. 53.431/99, pct. 27, 23 octombrie 2003, și Tahir Duran împotriva Turciei, nr. 40.997/98, pct. 23, 29 ianuarie 2004). În această privință, se constată că art. 408¹ din Codul de procedură penală permite revizuirea unei hotărâri pronunțate în plan intern în cazul în care Curtea a constatat încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale ale unui reclamant (a se vedea, de asemenea, Mircea împotriva României, nr. 41.250/02, pct. 98, 29 martie 2007).

B. Cheltuieli de judecată

70. Reclamantul nu solicită rambursarea cheltuielilor de judecată suportate în fața instanțelor interne și a Curții.

71. În lipsa cererii reclamantului, Curtea decide să nu își acorde nicio sumă cu acest titlu.

C. Dobânzi moratorii

72. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu 3 puncte procentuale.