Decizia CCR nr. 506/2025 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 354 alin. (2) fraza a doua și ale art. 374 alin. (1) și (2) din Codul de procedură penală, precum și ale art. 11, ale art. 52 alin. (1) fraza a doua...

Comentarii

0

DECIZIA Nr. 506

din 17 octombrie 2024

referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 354 alin. (2) fraza a doua și ale art. 374 alin. (1) și (2) din Codul de procedură penală, precum și ale art. 11, ale art. 52 alin. (1) fraza a doua și ale art. 53 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 354 alin. (2) teza finală și ale art. 374 alin. (1) și alin. (2) teza întâi din Codul de procedură penală, precum și ale art. 11, ale art. 52 alin. (1) teza a doua și ale art. 53 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, excepție ridicată de Gabriel Florin Andrei, de Carmen Gabriela Barbu și de Ion Țincu în Dosarul nr. 47.645/3/2017 al T ribunalului București — Secția I penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 577D/2021.

2. La apelul nominal lipsesc părțile. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate, invocând, în acest sens, deciziile Curții Constituționale nr. 1.147 din 15 septembrie 2009, nr. 301 din 4 mai 2017 și nr. 129 din 2 martie 2021.

CURTEA, având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin încheierile din 3 februarie și 5 februarie 2021, pronunțate în Dosarul nr. 47.645/3/2017, Tribunalul București — Secția I penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 354 alin. (2) teza finală și ale art. 374 alin. (1) și alin. (2) teza întâi din Codul de procedură penală, precum și ale art. 11, ale art. 52 alin. (1) teza a doua și ale art. 53 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. Excepția a fost ridicată de Gabriel Florin Andrei, de Carmen Gabriela Barbu și de Ion Țincu într-o cauză în care a fost invocată excepția nelegalei compuneri a completului, apreciindu-se că este incident cazul de nulitate absolută prevăzut de art. 281 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, întrucât judecătorul care a preluat cauza nu a fost desemnat în mod legal, fiind încălcat principiul repartizării aleatorii.

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 354 alin. (2) fraza a doua din Codul de procedură penală, autorii acesteia susțin, în esență, că normele procesual penale criticate sunt contrare dreptului la un proces echitabil și la o justiție unică, întrucât unii justițiabili au dreptul la un complet repartizat aleatoriu și alții la un complet „dirijat”. Susțin că modalitatea de reglementare a schimbării completului de

judecată, fără a se stabili, prin lege, în ce condiții are loc schimbarea acestuia, atunci când participarea judecătorului inițial nu mai este posibilă, aduce atingere dispozițiilor constituționale ale art. 1 alin. (5), ale art. 21 alin. (2), ale art. 53 și ale art. 124 alin. (2), precum și prevederilor art. 6 și 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Așadar, susțin că reglementarea criticată nu conferă previzibilitate și precizie referitor la maniera în care are loc în concret schimbarea completului, cine o realizează, în ce condiții, conform cărei proceduri, astfel încât să se asigure obiectivitatea procesului penal, iar ingerința să fie minimă în asigurarea caracterului echitabil al unui proces.

6. În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 374 alin. (1) și (2) din Codul de procedură penală, autorii acesteia arată că, în cauză, citirea extrasului din rechizitoriu s-a făcut de către președintele instanței, iar nu de către grefier, iar, ulterior, președintele instanței a refuzat acordarea de explicații inculpaților. Așadar, se arată că, în cauză, instanța de judecată a apreciat că se impune unirea celor două etape procesuale, prevăzute de art. 374 alin. (1) și (2) din Codul de procedură penală, astfel ca, ulterior, să se aprecieze că nu mai este necesar să se dea explicații inculpaților și că acestea trebuie acordate de către avocați, invocându-se faptul că timpul nu permite instanței să dea explicații. Se arată, totodată, că solicitarea unuia dintre autorii excepției de neconstituționalitate de a i se acorda explicații de către președintele instanței de judecată, astfel cum prevede art. 374 alin. (2) din Codul de procedură penală, a fost îndreptățită, având în vedere că, în faza de cameră preliminară, s-a cerut completarea rechizitoriului raportat la fiecare act material în parte. Menționează că, în prezenta cauză, inculpaților li s-a oferit o acuzație generală, astfel că se impuneau explicațiile cu privire la aceasta. Rețin că s-a folosit strategia citirii unui extras din rechizitoriu ca să se dea impresia unor explicații, însă subliniază că acest moment nu a avut loc, aspect ce reiese din transcrierea ședinței. Așa încât, apreciază că, din această perspectivă, normele procesual penale criticate sunt imprevizibile, lipsite de claritate, produc interpretări diferite din partea instanței de judecată, cu efecte asupra procesului echitabil, a dreptului la apărare și la informare completă și detaliată al inculpaților. Totodată, apreciază că se impune definirea cuvântului „explicații” din conținutul art. 374 alin. (2) din Codul de procedură penală.

7. Cât privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 11 din Legea nr. 304/2004, susțin, în esență, că normele criticate nu reglementează condițiile în care au loc restrângeri, limitări ale dreptului de a beneficia de un proces echitabil, în care completul de judecată să fie repartizat în mod aleatoriu, și nu dirijat și să se asigure continuitatea acestuia. Susțin că formularea din norma criticată este generală, ambiguă, pentru că sugerează o excepție de la regula repartizării aleatorie a dosarelor, fără însă să definească limitele, condițiile și procedura ingerinței în asigurarea dreptului la un proces echitabil. Consideră că sintagma „cu excepția situațiilor în care judecătorul nu poate participa la judecată din motive obiective” nu este reglementată precis prin art. 11 din Legea nr. 304/2004, în

condițiile în care nu se face distincție între schimbarea judecătorului din complet la un termen, la mai multe termene sau permanent, până la soluționarea cauzei. Invocă art. 101 alin. (3) din Regulamentul de organizare a instanțelor de judecată, act normativ elaborat de către Consiliul Superior al Magistraturii, ca având legătură cu distribuirea aleatorie a dosarelor, prin schimbarea membrilor completului de judecată, pentru a susține că nu este constituțional ca, printr-un act normativ cu forță infralegală, să se completeze o prevedere dintr-o lege, în speță dispozițiile art. 11 din Legea nr. 304/2004, în condițiile în care nerespectarea principiului repartizării aleatorii constituie o abatere disciplinară reglementată de art. 99 lit. m) din același act normativ.

8. Cu privire la prevederile art. 52 alin. (1) fraza a doua din Legea nr. 304/2004, susțin, în esență, că acestea sunt contrare dispozițiilor constituționale invocate, în condițiile în care legiuitorul reglementează o delegare de legiferare a unor norme privind activitatea de judecată către Consiliul Superior al Magistraturii, care elaborează actul normativ intitulat Regulament de ordine interioară al instanțelor judecătorești, cu valoare infralegală, aducând, astfel, completări unei legi.

9. Susțin, totodată, că dispozițiile art. 53 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 sunt neconstituționale, fiind contrare dispozițiilor constituționale invocate, întrucât nu reglementează definiția, limitele și procedura de repartizare în mod aleatoriu în sistem informatizat. În esență, se arată că vulnerabilitatea acestei norme este dată și de efectele și consecințele care au permis adoptarea unor norme juridice cu forță obligatorie printr-un regulament al Consiliului Superior al Magistraturii, act normativ care nu este o lege organică și care nu poate completa sau modifica o lege.

10. Tribunalul București — Secția I penală apreciază că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 374 alin. (1) și (2) din Codul de procedură penală este neîntemeiată. În acest sens, reține că normele procesual penale criticate sunt în deplină concordanță atât cu dispozițiile Directivei 2012/13/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2012 privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale, cât și cu prevederile art. 6 paragraful 3 lit. a) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Reține că, în materie penală, o informare precisă și completă cu privire la acuzațiile aduse unui inculpat și, prin urmare, cu privire la încadrarea juridică pe care instanța ar putea să o rețină împotriva acestuia este o condiție esențială a echității procedurii. Arată că art. 6 paragraful 3 lit. a) din convenție recunoaște acuzatului dreptul de a fi informat nu numai cu privire la „cauza” acuzației, adică faptele materiale de care este acuzat și pe care se bazează acuzația, dar și cu privire la „natura” acuzației, adică încadrarea juridică a faptelor în cauză. Din considerentele directivei menționate, dar și din maniera în care este formulat textul ce o transpune, precum și din jurisprudența oferită de Curtea Europeană a Drepturilor Omului și de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, deduce că termenii „cauza” și „natura” acuzației aduse împotriva persoanei acuzate se referă la faptele imputate și, respectiv, la calificarea juridică a acestora, precum și la circumstanțele agravante existente și aplicabile în cauză. Apreciază însă că acest drept de a primi explicații nu trebuie interpretat în sensul că instanța este obligată să furnizeze informații până la cel mai mic detaliu atunci când cauza dedusă judecății este una deosebit de complexă,cu multe persoane implicate și cu probatorii ample, iar acuzatul beneficiază de serviciile unui apărător ales, care a avut la dispoziție timp suficient în vederea pregătirii apărării. Mai mult, având în vedere că aspectele legate de regularitatea și legalitatea rechizitoriului țin de procedura de cameră preliminară, apreciază că, în această etapă a explicării acuzației de către instanța de judecată, nu se mai pot invoca de către inculpați aspecte ce țin

de eventuale neclarități din cuprinsul actului de sesizare al instanței de judecată. Explicațiile oferite de către instanța de judecată trebuie să se rezume la o prezentare succintă a faptelor ce au condus la punerea sub acuzare a inculpaților (prezentarea aspectelor cuprinse la capitolul „în drept” al rechizitoriului fiind suficientă), precum și a încadrării juridice date acestora prin actul de sesizare.

11. Totodată, apreciază că prevederile art. 354 alin. (2) teza finală din Codul de procedură penală, precum și ale art. 11, ale art. 52 alin. (1) teza a doua și ale art. 53 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 sunt în deplină concordanță cu dispozițiile constituționale invocate. În acest sens, reține că nu există nicio prevedere constituțională sau vreo exigență rezultată din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale care să impună ca modalitatea de desemnare a membrilor completurilor să fie realizată în mod direct prin lege. Dacă însă legea reglementează un anumit mod de desemnare a membrilor completurilor de judecată, colegiile de conducere ale instanțelor judecătorești nu pot stabili un alt mod de desemnare a acestora. Consideră că, în lipsa unei prevederi legale exprese care să reglementeze un anumit mod de desemnare a membrilor completurilor, colegiile de conducere ale instanțelor judecătorești pot stabili ele însele modul de desemnare a acestora. De asemenea, apreciază că situațiile obiective în care un anumit judecător nu mai poate continua judecarea unei cauze cu care a fost învestit, ce se pot ivi în practica judiciară, sunt extrem de numeroase și nu ar putea fi cuprinse în mod exhaustiv de legiuitor.

12. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

13. Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 354 alin. (2) fraza a doua din Codul de procedură penală este neîntemeiată și, în acest sens, reține că, în cazul în care nu se poate menține aceeași componență a completului de judecată până la începerea dezbaterilor, aceasta se va schimba cu respectarea principiului distribuirii aleatorii a cauzelor, potrivit dispozițiilor din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești. Consideră că, procedându-se astfel, se asigură respectarea inclusiv a dreptului la apărare și a dreptului la un proces echitabil, întrucât doar judecătorii în fața cărora au avut loc dezbaterile (concluziile finale ale procurorului, ale persoanei vătămate și ale părților din proces, personal sau prin apărătorii lor, asupra fondului cauzei penale — existența sau inexistența infracțiunii, săvârșirea ei de către inculpat, împrejurările care stabilesc răspunderea penală și civilă) pot delibera asupra chestiunilor de fapt și de drept ale cauzei și pot lua hotărârea, potrivit art. 392-394 din Codul de procedură penală, aceștia fiind cei care, în mod nemijlocit, au imaginea de ansamblu a cauzei care permite formarea convingerii instanței.

14. Totodată, Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 374 alin. (1) și (2) din Codul de procedură penală este, în principal, inadmisibilă, întrucât autorii solicită ca instanța de contencios constituțional să stabilească o interpretare a normelor criticate, în sensul de a se decide ce explicații trebuie să se ofere potrivit art. 374 alin. (2) din Codul de procedură penală, precum și întinderea acestora. De asemenea, apreciază că autorii critică, în realitate, modalitatea de aplicare a dispozițiilor ce constituie obiectul excepției de neconstituționalitate, întrucât susțin că citirea actului de sesizare a instanței s-a realizat, în cauză, de către judecător, iar nu de către grefier. În subsidiar, apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată și, în acest sens, invocă unele considerente ale Deciziei Curții Constituționale nr. 301 din 4 mai 2017.

15. Cât privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 11, ale art. 52 alin. (1) fraza a doua și ale art. 53 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, apreciază că aceasta este neîntemeiată. Reține că, în temeiul art. 61 alin. (1) din Constituție, potrivit căruia unica autoritate legiuitoare a țării este Parlamentul, acesta a adoptat Legea nr. 304/2004, care reglementează organizarea și funcționarea instanțelor judecătorești, în conformitate cu art. 73 alin. (3) lit. l) din Constituție. De asemenea, arată că, prin art. 139 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 304/2004, legiuitorul infraconstituțional a delegat Consiliului Superior al Magistraturii atribuția de a adopta, prin Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, norme secundare care să stabilească modul și criteriile de repartizare a cauzelor pe completuri de judecată, în vederea asigurării respectării principiilor distribuției aleatorii și continuității. Reține, totodată, că, prin art. 11 din Legea nr. 304/2004, legiuitorul a reglementat principiul repartizării dosarelor în mod aleatoriu, care semnifică distribuirea dosarelor cu excluderea factorului decizional uman, prin intermediul unui sistem informatizat sau, cu titlu de excepție, potrivit metodei ciclice, o aplicare a principiului repartizării aleatorii a cauzelor. Așadar, completul de judecată (fie complet unic, fie complet colegial) învestit cu soluționarea unei cauze este stabilit în mod aleatoriu, iar nu după o repartizare predictibilă.

16. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Avocatul Poporului nu au transmis punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

CURTEA, examinând încheierile de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

17. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

18. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie, potrivit încheierilor de sesizare, dispozițiile art. 354 alin. (2) teza finală și ale art. 374 alin. (1) și alin. (2) teza întâi din Codul de procedură penală, precum și ale art. 11, ale art. 52 alin. (1) teza a doua și ale art. 53 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. Din notele scrise ale autorilor excepției de neconstituționalitate, depuse în motivarea criticii, reiese că aceasta privește dispozițiile art. 354 alin. (2) fraza a doua și ale art. 374 alin. (1) și (2) din Codul de procedură penală, precum și ale art. 11, ale art. 52 alin. (1) fraza a doua și ale art. 53 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, cu modificările și completările ulterioare. Ulterior sesizării Curții, Legea nr. 304/2004 a fost abrogată prin prevederile art. 168 alin. (5) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1104 din 16 noiembrie 2022, însă, întrucât textele criticate din Legea nr. 304/2004 au produs efecte în cauză, Curtea se va pronunța asupra acestora. Textele de lege criticate au următorul cuprins:

— Art. 354 alin. (2) fraza a doua din Codul de procedură penală:

„(2 ) Când acest lucru nu este posibil, completul se poate schimba până la începerea dezbaterilor.”;

—Art. 374 alin. (1) și (2) din Codul de procedură penală: „(1) La primul termen la care procedura de citare este legal îndeplinită și cauza se află în stare de judecată, președintele dispune ca grefierul să dea citire actului prin care s-a dispus trimiterea în judecată ori, după caz, a celui prin care s-a dispus începerea judecății sau să facă o prezentare succintă a acestuia.

(2 ) Președintele explică inculpatului în ce constă învinuirea ce i se aduce, îl înștiințează pe inculpat cu privire la dreptul de a nu face nicio declarație, atrăgându-i atenția că ceea ce declară poate fi folosit și împotriva sa, precum și cu privire la dreptul de a pune întrebări coinculpaților, persoanei vătămate, celorlalte părți, martorilor, experților și de a da explicații în tot cursul cercetării judecătorești, când socotește că este necesar.”;

— Art. 11 din Legea nr. 304/2004: „Activitatea de judecată se desfășoară cu respectarea principiilor distribuirii aleatorii a dosarelor și continuității, cu excepția situațiilor în care judecătorul nu poate participa la judecată din motive obiective.”

— Art. 52 alin. (1) fraza a doua din Legea nr. 304/2004: „(1) (...) Schimbarea membrilor completelor se face în mod excepțional, pe baza criteriilor obiective stabilite de Regulamentul de ordine interioară a instanțelor judecătorești.”;

— Art. 53 alin. (2) din Legea nr. 304/2004: „(2) Cauzele repartizate unui complet de judecată nu pot fi trecute altui complet decât în condițiile prevăzute de lege.”

19. În opinia autorilor excepției de neconstituționalitate, prevederile criticate contravin atât dispozițiilor constituționale ale art. 1 alin. (4) și (5) privind principiul separației și echilibrului puterilor, precum și principiul legalității, ale art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi, ale art. 21 privind accesul liber la justiție, ale art. 53 privind restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, ale art. 61 privind rolul și structura Parlamentului, ale art. 73 referitor la categoriile de legi adoptate de Parlament, ale art. 124 privind înfăptuirea justiției și ale art. 126 alin. (2) privind instanțele judecătorești, ale art. 133 privind rolul și structura Consiliului Superior al Magistraturii și ale art. 134 privind atribuțiile Consiliului Superior al Magistraturii, cât și prevederilor art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil, ale art. 7 privind principiul legalității și ale art. 14 privind interzicerea discriminării din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

20. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că dispozițiile art. 11, ale art. 52 alin. (1) fraza a doua și ale art. 53 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, precum și ale art. 354 alin. (2) fraza a doua din Codul de procedură penală au mai fost supuse controlului de constituționalitate prin raportare la aceleași prevederi din Constituție și din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale invocate și în prezenta cauză și față de critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 496 din 2 noiembrie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 48 din 17 ianuarie 2023, paragrafele 12-20, precum și prin Decizia nr. 759 din 14 decembrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 455 din 16 mai 2024, paragrafele 20-29, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate.

21. În considerentele deciziilor precitate, Curtea a reținut, referitor la competența colegiilor de conducere ale curților de apel, ale tribunalelor, ale tribunalelor specializate și ale judecătoriilor de a stabili modalitatea de desemnare a membrilor completurilor de judecată, că ceea ce se critică este însăși ideea de învestire ex lege a acestora cu competența de a stabili compunerea completurilor, ceea ce înseamnă că pot opta pentru o anumită modalitate concretă de desemnare a membrilor completurilor, tocmai pentru că legea nu reglementează dacă aceasta se face aleatoriu sau prin nominalizare. Or, Curtea a reținut că legiuitorul are opțiunea să stabilească el însuși organul competent să aprobe/valideze compunerea completurilor de judecată sau, din contră, să lase acest aspect în sfera actelor administrative normative. Învestirea/Desemnarea colegiilor de conducere ex lege cu competența de a stabili ele însele compunerea completurilor de judecată nu pune nicio problemă de constituționalitate. Curtea nu are competența să cenzureze opțiunea legiuitorului de a stabili la nivelul curților de apel, al tribunalelor sau al judecătoriilor organul competent

să aprobe/să valideze compunerea completurilor de judecată și nici, la nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție, să lase stabilirea organului competent în sarcina colegiului de conducere.

22. Referitor la modul concret de desemnare a membrilor completului, Curtea a reținut că sunt aplicabile mutatis mutandis paragrafele 48 și 51 din Decizia nr. 27 din 22 ianuarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 166 din 28 februarie 2020. Astfel, ori de câte ori o lege nu reglementează o anumită procedură de ducere la îndeplinire a unei măsuri/finalități prevăzute prin lege, revine actului administrativ normativ să o reglementeze, fără ca un asemenea procedeu să poată fi echivalat cu o adăugare la lege. În situația în care autoritatea administrativă emitentă a stabilit o anumită modalitate de desemnare a membrilor unor completuri cu privire la care legea nu dispune nimic, Curtea a constatat că aceasta are o marjă de apreciere ce nu poate fi contestată din perspectiva relației dintre un act de reglementare primar și unul secundar.

23. Prin deciziile nr. 496 din 2 noiembrie 2022 și nr. 759 din 14 decembrie 2023, anterior citate, Curtea a mai reținut că nu există nicio prevedere constituțională sau vreo exigență rezultată din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale care să impună ca modul de desemnare a membrilor completurilor să fie realizat în mod direct prin lege. În lipsa unei prevederi legale exprese, rezultă că legiuitorul a acceptat ca un act de reglementare secundară să realizeze acest lucru, ca act de executare a legii. O asemenea modalitate de legiferare nu echivalează cu conferirea de competențe legislative unei autorități administrative, astfel că textul criticat nu contravine prevederilor art. 61 și ale art. 73 alin. (3) lit. l) din Constituție.

24. De asemenea, Curtea a reținut că și în privința curților de apel, a tribunalelor, a tribunalelor specializate și a judecătoriilor este aplicabil mutatis mutandis paragraful 57 din Decizia nr. 27 din 22 ianuarie 2020, precitată, astfel că, dacă legea nu prevede în mod expres ca desemnarea membrilor completurilor să se facă prin tragere la sorți sau prin nominalizare expresă, iar actul administrativ cu caracter normativ a reglementat, în lipsa unei dispoziții legale restrictive, una dintre aceste două modalități, înseamnă că această compunere a completului, sub aspectul desemnării membrilor săi, a fost realizată în baza și în temeiul legii, cu alte cuvinte, prin lege. Pentru argumentele de mai sus, Curtea nu a reținut nici încălcarea prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituție, în componenta sa referitoare la stabilirea prin lege a instanței judecătorești.

25. Referitor la critica potrivit căreia sintagma „cu excepția situațiilor în care judecătorul nu poate participa la judecată din motive obiective”, cuprinsă în dispozițiile art. 11 din Legea nr. 304/2004, este lipsită de precizie și generează aplicare discreționară și abuz ce afectează caracterul de echitate, independență și imparțialitate a procesului, Curtea a constatat, prin deciziile nr. 496 din 2 noiembrie 2022 și nr. 759 din 14 decembrie 2023, că și această susținere este neîntemeiată. Astfel, Curtea a reținut că, potrivit prevederilor art. 11 din Legea nr. 304/2004, activitatea de judecată se desfășoară cu respectarea principiilor distribuirii aleatorii a dosarelor și continuității, iar, potrivit dispozițiilor art. 53 alin. (1) din aceeași lege, repartizarea cauzelor pe completuri de judecată se face în mod aleatoriu, în sistem informatizat. Prin această din urmă reglementare, legiuitorul a instituit o excepție de la principiul continuității, având în vedere că pot exista motive obiective pentru care judecătorul să nu poată participa la judecată. Faptul că în cuprinsul legii nu sunt enumerate aceste motive obiective nu poate conduce la neconstituționalitatea textului de lege criticat, deoarece legiuitorul nici nu ar fi putut să prevadă, în mod exhaustiv, aceste situații obiective. În acest sens, dispozițiile art. 52

alin. (1) fraza a doua prevăd că schimbarea membrilor completurilor se face în mod excepțional, pe baza criteriilor obiective stabilite de Regulamentul de ordine interioară a instanțelor judecătorești.

26. În aceste condiții, prin deciziile menționate la paragraful anterior, Curtea a reținut că și critica referitoare la încălcarea principiului egalității în fața legii, în sensul că inculpații nu beneficiază de garanțiile unei justiții unice, egale și imparțiale din cauza pretinsei neclarități a dispozițiilor art. 11 din Legea nr. 304/2004, este neîntemeiată, deoarece faptul că nu sunt prevăzute exhaustiv în lege criteriile obiective pentru schimbarea membrilor completurilor, ci doar în regulament, nu echivalează cu instituirea unor privilegii sau discriminări. Cât privește critica referitoare la încălcarea prevederilor constituționale ale art. 124 privind înfăptuirea justiției și ale art. 126 privind instanțele judecătorești, Curtea a constatat că aceasta nu este întemeiată, deoarece normele de lege criticate vizează reguli privind compunerea completurilor de judecată, fără a afecta principiul înfăptuirii justiției în numele legii și principiul potrivit căruia competența și procedura de judecată sunt stabilite numai prin lege.

27. Totodată, Curtea a reținut că cele statuate mai sus sunt aplicabile mutatis mutandis și în ceea ce privește dispozițiile art. 354 alin. (2) fraza a doua din Codul de procedură penală, referitor la compunerea instanței, astfel că nu se poate reține contrarietatea acestui text de lege cu prevederile constituționale invocate. Textul de lege criticat normează cu privire la unicitatea completului de judecată și continuitatea ședinței, însă nu exclude modificarea componenței completului de judecată, până la începerea dezbaterilor, dacă menținerea acesteia nu este posibilă.

28. De asemenea, în ceea ce privește continuitatea completului de judecată, instanța de control constituțional a făcut referire la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care obligă la luarea în considerare a principiului continuității completului de judecată, prin prisma exigențelor regulii nemijlocirii ce decurge din prevederile art. 6 paragraful 1 din Convenție (a se vedea Hotărârea din 2 decembrie 2014, pronunțată în Cauza Cutean împotriva României, paragrafele 60 și 61, și Hotărârea din 7 martie 2017, pronunțată în Cauza Cerovsek și Božičnik împotriva Sloveniei, paragraful 43). În Hotărârea din 2 decembrie 2014, pronunțată în Cauza Cutean împotriva României, instanța de la Strasbourg a reamintit că, potrivit principiului nemijlocirii, într-un proces penal hotărârea trebuie luată de judecătorii care au fost prezenți la procedură și la procesul de administrare a probelor. Totuși, nu se poate considera că aceasta constituie o interdicție a schimbării compunerii completului de judecată în timpul unui proces. Pot apărea factori administrativi sau procedurali foarte evidenți care să facă imposibilă participarea în continuare a unui judecător într-un proces. De asemenea, pot fi luate măsuri pentru a se asigura că judecătorii care continuă să judece cauza au înțeles în mod corespunzător probele și argumentele, de pildă, prin asigurarea disponibilității în formă scrisă a declarațiilor, în cazul în care credibilitatea martorilor în discuție nu este pusă la îndoială, sau prin noi ascultări ale argumentelor relevante sau ale martorilor importanți înaintea completului nou-format. În vederea respectării dreptului la un proces echitabil și a continuității completului de judecată este necesar ca hotărârea judecătorească, actul final și de dispoziție al instanței prin care se soluționează cu autoritate de lucru judecat litigiul dintre părți, să fie rezultatul activității de deliberare la care să participe judecătorii care au calitatea de membri ai completului în fața căruia a avut loc dezbaterea (în același sens sunt și Decizia nr. 470 din 8 iulie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1164 din 8 decembrie 2021, și Decizia nr. 138 din 21 martie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 703 din 1 august 2023).

29. În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 374 alin. (1) și (2) din Codul de procedură penală, examinând critici similare celor formulate în prezenta cauză, Curtea a pronunțat Decizia nr. 750 din 13 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 95 din 2 februarie 2017, paragrafele 14-21, și Decizia nr. 120 din 2 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 501 din 13 mai 2021, paragrafele 13-22, prin care excepția de neconsituționalitate a fost respinsă ca neîntemeiată.

30. În motivarea soluției sale, Curtea a reținut că citirea actului de sesizare reprezintă punctul inițial al etapei preliminare cercetării judecătorești, aceea a aducerii la cunoștință a învinuirii, lămuririlor și formulării cererilor prealabile. Prin citirea actului de sesizare, acuzarea devine publică, fiind stabilite totodată și limitele judecății. În același timp, la acest moment se poate aprecia că dosarul se află în stare de judecată (Decizia nr. 750 din 13 decembrie 2016, precitată, paragraful 14). Citirea actului de sesizare ori prezentarea succintă a acestuia nu marchează începutul cercetării judecătorești, ci se situează anterior acestui moment, rolul său fiind de a asigura încă de la debutul fazei de judecată cunoașterea și expunerea în public a acuzațiilor formulate de procuror (Decizia nr. 301 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 560 din 14 iulie 2017, paragraful 16). Ulterior citirii actului de sesizare, președintele procedează conform art. 374 alin. (2) din Codul de procedură penală. Curtea a observat că, la acest moment procesual, președintele îi explică inculpatului în ce constă învinuirea ce i se aduce, îl înștiințează pe inculpat cu privire la dreptul de a nu face nicio declarație, atrăgându-i atenția că ceea ce declară poate fi folosit și împotriva sa, precum și cu privire la dreptul de a pune întrebări coinculpaților, persoanei vătămate, celorlalte părți, martorilor, experților și de a da explicații în tot cursul cercetării judecătorești, când socotește că este necesar. Curtea a reținut că, prin parcurgerea acestor formalități, instanța se asigură că inculpatul cunoaște învinuirea și principalele drepturi procesuale în faza de judecată, totodată, această obligație a președintelui fiind, în fapt, o garanție a dreptului la apărare al inculpatului și o aplicare a principiului constituțional al înfăptuirii justiției de către instanțele judecătorești, consacrat de art. 124 din Legea fundamentală.

31. Atunci când cauza se află în stare de judecată, instanța începe efectuarea cercetării judecătorești [art. 376 alin. (1) din Codul de procedură penală], procedând la audierea inculpatului, a persoanei vătămate, a părții civile și a părții responsabile civilmente, după care la administrarea probelor încuviințate anterior, administrarea de probe din oficiu putând fi făcută oricând pe parcursul cercetării judecătorești [art. 376 alin. (2)-(4) din Codul de procedură penală]. Curtea observă că, dacă instanța nu dispune altfel, cercetarea judecătorească începe cu audierea inculpatului, întrucât acesta este subiectul central al procesului penal. De atitudinea inculpatului în fața instanței depind, în bună măsură, conținutul și desfășurarea cercetării judecătorești, motiv pentru care este util ca această atitudine să fie cunoscută de la început. Deși audierea inculpatului la începutul cercetării judecătorești reprezintă regula — potrivit art. 378 din Codul de procedură penală, în temeiul art. 376 alin. (5) din același cod, atunci când este necesar, instanța poate dispune schimbarea ordinii efectuării actelor de cercetare judecătorească.

32. În jurisprudența sa (Decizia nr. 236 din 2 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 597 din 8 iulie 2020), Curtea a reținut că actuala lege procesual penală reglementează dreptul la tăcere și dreptul de a nu contribui la propria incriminare în raport cu diverse momente procesuale, iar, la nivel de principiu, reglementează dreptul la apărare în art. 10 alin. (4).

33. Curtea a constatat că dispozițiile art. 83 lit. a), art. 99 alin. (2), art. 109 alin. (3), art. 209 alin. (6), art. 225 alin. (8),

art. 374 alin. (2) și art. 420 alin. (4) din Codul de procedură penală instituie obligația organelor judiciare de a avertiza suspectul sau inculpatul, în diferite momente procesuale, cu privire la dreptul la tăcere și neautoincriminare, încălcarea obligației menționate fiind sancționată în condițiile art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală, cu consecința excluderii probei astfel obținute, conform art. 102 alin. (2) din Codul de procedură penală. Totodată, Curtea a reținut că dreptul la tăcere și la neautoincriminare nu este un drept absolut, fiind un drept procedural, circumscris garanțiilor procesual penale instituite prin art. 6 din Convenție, având caracter relativ, în acest sens fiind permis titularului său să renunțe la acest drept, dar și organelor judiciare să aducă limitări justificate, în anumite circumstanțe și având în vedere diverși factori, cu respectarea unui just echilibru între restrângerea acestui drept și scopul urmărit (paragraful 46). Curtea a constatat, totodată, că exercitarea de către inculpat a dreptului la tăcere și la neautoincriminare nu poate fi interpretată ca o limitare a posibilității acestuia de a fi audiat în tot cursul cercetării judecătorești, cum de altfel acesta nu poate fi cenzurat cu privire la dreptul de a da explicații (lămuriri suplimentare) atunci când socotește necesar, aceste drepturi procedurale reprezentând deopotrivă, garanții ale dreptului la un proces echitabil și ale dreptului la apărare ale inculpatului, precum și o garantare a aplicării prezumției de nevinovăție.

34. Așadar, Curtea a constatat că normele procesual penale referitoare la aducerea la cunoștință a învinuirii, respectiv la dreptul inculpatului de a da explicații în tot cursul cercetării judecătorești, când socotește că este necesar, precum și posibilitatea ca inculpatul să poată fi reascultat — În condițiile art. 378 alin. (6) din Codul de procedură penală, indiferent dacă inculpatul și-a exercitat dreptul de a nu face vreo declarație ori a renunțat la acest drept și a fost audiat în condițiile art. 376 din Codul de procedură penală, nu sunt contrare dispozițiilor constituționale invocate, ci, dimpotrivă, constituie garanții ale acestora. Totodată, având în vedere considerentele mai sus arătate, inclusiv jurisprudența instanței de control constituțional precitată, Curtea a constatat că dispozițiile legale criticate sunt clare, precise și previzibile, fiind în acord cu dispozițiile art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție ce reglementează statul de drept și calitatea legii.

35. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, soluția de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate pronunțată de Curte prin deciziile mai sus menționate, precum și considerentele care au fundamentat această soluție își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

36. În plus, Curtea constată că motivele de neconstituționalitate formulate de autori în prezenta cauză, cu privire la dispozițiile art. 374 alin. (1) și (2) din Codul de procedură penală, relevă și o problemă de interpretare și aplicare a normelor procesual penale criticate. În acest sens, autorii susțin că citirea extrasului din rechizitoriu s-a făcut de către președintele instanței, iar nu de către grefier, iar, ulterior, președintele instanței a refuzat acordarea de explicații inculpaților. Curtea reține însă că interpretarea legilor este operațiunea rațională, indispensabilă în procesul aplicării și respectării acestora, având ca scop clarificarea înțelesului normelor juridice sau a câmpului lor de aplicare (a se vedea în acest sens Decizia nr. 1.560 din 7 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României Partea I, nr. 139 din 24 februarie 2011), iar, în procesul de soluționare a cauzelor cu care au fost învestite, această operațiune este realizată de instanțele judecătorești, în mod necesar, prin recurgerea la metodele interpretative. Asemenea aspecte nu intră sub incidența controlului de constituționalitate exercitat de Curte, ci sunt de competența instanței de judecată învestite cu soluționarea litigiului, respectiv a celor ierarhic superioare în cadrul căilor de atac prevăzute de lege.

DECIZIE privind eliberarea, la cerere, a domnului... →

Publicate în același Monitor Oficial:

DECIZIE privind eliberarea, la cerere, a domnului Constantin-Gabriel Bunduc din funcția de secretar de stat în cadrul Ministerului Transporturilor și Infrastructurii Ghidul finanțării campaniei electorale la alegerile pentru Președintele României din anul 2025