Decizia CCR nr. 83 din 18.02.2014 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 6 alin. 2 şi 4, art. 281pct. 1 lit. b2), art. 30 alin. 4, art. 50,art. 51 alin. 2 şi 3, art. 52 alin. 6, art. 55 alin. 1, art. 56,art. 63 alin. 2, art. 64,art....

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 62 alin. 2, art. 67 alin. 2, art. 69,art. 331 din Codul de procedură penală din 1968 și ale art. III pct. 1 din Legea nr. 177/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, a Codului de procedură civilă și a Codului de procedură penală al României, excepție ridicată de Emil Balaure în Dosarul nr. 24.344/245/2008 al Judecătoriei Satu Mare - Secția penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 395 D/2013.

La apelul nominal se constată lipsa părților, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată. Se arată că autorul excepției de neconstituționalitate este nemulțumit de modalitatea de reglementare a unor dispoziții legale din Codul de procedură penală din 1968 și că, dintre acestea, doar o parte se regăsesc în Codul de procedură penală în vigoare.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 12 noiembrie 2012, pronunțată în Dosarul nr. 24.344/245/2008, Judecătoria Satu Mare - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 62 alin. 2, art. 67 alin. 2, art. 69,art. 331 din Codul de procedură penală și ale art. III pct. 1 din Legea nr. 177/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, a Codului de procedură civilă și a Codului de procedură penală al României, excepție ridicată de Emil Balaure într-o cauză având ca obiect stabilirea vinovăției acestuia sub aspectul săvârșirii a 3 infracțiuni de sustragere sau distrugere de înscrisuri prevăzute la art. 242 din Codul penal din 1969.

În motivarea excepției de neconstituționalitate, referitor la prevederile art. 6 alin. 2 și 4 din Codul de procedură penală din 1968, se arată că acestea încalcă dispozițiile art. 21 alin. (3) din Constituție și art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale prin faptul că nu prevăd sancționarea și responsabilizarea magistraților incorecți care nu vor să administreze probele necesare în apărare și care încalcă dreptul la angajarea unui apărător.

În ceea ce privește dispozițiile art. 30 alin. 4 din Codul de procedură penală din 1968, se susține încălcarea prin acestea a dreptului la un proces echitabil, prin nespecificarea expresă a competenței parchetului de pe lângă instanța la care a fost strămutată cauza.

Se arată că prevederile art. 50 din Codul de procedură penală din 1968 încalcă dreptul la un proces echitabil prin nepedepsirea judecătorilor recuzați, în cazul constatării unei situații de incompatibilitate.

Referitor la prevederile art. 51 alin. 2 și 3 și art. 52 alin. 6 din Codul de procedură penală din 1968, se arată că ele, împiedicând recuzarea întregii instanțe și făcând imposibilă promovarea unei căi de atac împotriva încheierii prin care se soluționează cererea de abținere sau de recuzare, încalcă dreptul constituțional la apărare și prezumția de nevinovăție.

În privința dispozițiilor art. 55 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, se susține că ele încalcă dreptul la un proces echitabil prin faptul că nu prevăd obligativitatea Înaltei Curți de Casație și Justiție de a admite toate cererile de strămutare.

Referitor la prevederile art. 56 alin. 3 și art. 57 din Codul de procedură penală din 1968, se arată că acestea, prin folosirea sintagmei "se poate“, nu obligă instanța să suspende cauza în momentul formulării unei cererii de strămutare, încălcând dreptul la un proces echitabil și prezumția de nevinovăție.

Cu privire la dispozițiile art. 63 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968, se arată că textele criticate încalcă accesul liber la justiție, întrucât nu conferă probelor o valoare mai dinainte stabilită, împiedicând aflarea adevărului prin aprecierea incorectă a acelor probe care dovedesc nevinovăția inculpatului.

Se susține că prevederile art. 64 din Codul de procedură penală din 1968 încalcă dreptul la un proces echitabil prin reglementarea în rândul mijloacelor de probă a înregistrărilor video și fotografiilor, care prin natura lor pot fi falsificate, aspect ce apare ca fiind inadmisibil din perspectiva principiului aflării adevărului.

Se arată că dispozițiile art. 66 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968 contravin accesului liber la justiție și dreptului la apărare, întrucât nu prevăd obligativitatea trimiterii dosarului la parchetul competent să refacă urmărirea penală în cazul constatării lipsei de temeinicie a probelor, autorul excepției susținând că se află în situația în care împotriva sa a fost confecționat un întreg dosar și că este în imposibilitatea de a-și proba nevinovăția.

Referitor la prevederile art. 67 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968, se susține că cele două criterii privind concludența și utilitatea probelor dau posibilitatea judecătorilor ca, în considerarea unor interese particulare, să nu administreze probe esențiale, fiind încălcate, în acest fel, prevederile art. 21 alin. (3), art. 23 alin. (11) și art. 24 din Constituție, precum și dispozițiile art. 6 din Convenție.

În privința prevederilor art. 69 din Codul de procedură penală din 1968, potrivit cărora declarațiile învinuitului sau ale inculpatului făcute în cursul procesului penal pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu alte fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în dosar, se arată că textele criticate fac posibilă pronunțarea de către instanțele de judecată a unor soluții incorecte, limitând accesul la justiție al persoanei interesate.

Referitor la prevederile art. 78 din Codul de procedură penală din 1968, se susține că ele nu prevăd în mod exhaustiv cazurile de incompatibilitate a judecătorilor, încălcând astfel dreptul la un proces echitabil.

Cu privire la pretinsa neconstituționalitate a dispozițiilor art. 171 alin. 1 și 3 și art. 172 din Codul de procedură penală din 1968, în opinia autorului, întrucât nu este menționată explicit obligativitatea asistării învinuitului sau inculpatului de către un avocat de-a lungul întregului proces penal, inclusiv în fazele de cercetare și de urmărire penală, textele criticate sunt de natură a încălca dreptul constituțional la apărare, prevăzut la art. 24 alin. (1) din Constituție, și prezumția de nevinovăție prevăzută la art. 23 alin. (11) din Legea fundamentală. Totodată, referitor la pretinsa neconstituționalitate a prevederilor art. 171 alin. 3 din Codul de procedură penală din 1968, se susține că acestea contravin prevederilor art. 21 alin. (3), art. 23 alin. (11) și art. 24 din Constituție, precum și dispozițiilor art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, întrucât obligă inculpatul să se lase asistat de un avocat, fără a-i da posibilitatea de a se apăra singur.

Referitor la prevederile art. 132 și art. 134 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968, se susține că acestea încalcă prevederile art. 21 alin. (3) din Constituție și art. 6 din Convenție, întrucât nu obligă instanța nici la audierea martorilor prin comisie rogatorie atunci când se solicită acest lucru și nici la citarea părților.

Cu privire la prevederile art. 197 din Codul de procedură penală din 1968, se arată că ele contravin dispozițiilor constituționale ale art. 21 alin. (3) și prevederilor art. 6 din Convenție, deoarece nu prevăd nulitatea absolută în cazul în care există dovezi evidente că procesul penal a fost înscenat, fabricat pe baza unor comenzi, nelegale și plătite.

În privința prevederilor art. 209 alin. 4 din Codul de procedură penală din 1968, se arată că acestea nu prevăd că refacerea urmăririi penale trebuie să se facă de către parchetul de pe lângă instanța ierarhic superioară instanței competente să judece cauza în fond, împiedicând, în acest fel, accesul la parchetele ierarhic superioare și permițând judecătorilor să pronunțe în continuare soluții incorecte, aspect ce contravine dispozițiilor art. 21 alin. 3 din Constituție și art. 6 din Convenție.

Încălcarea aceluiași principiu se susține și referitor la pretinsa neconstituționalitate a dispozițiilor art. 244 din Codul de procedură penală din 1968.

Referitor la pretinsa neconstituționalitate a prevederilor art. 300 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968, autorul, invocând aspecte ce privesc situația de fapt, susține că acestea încalcă dreptul la un proces echitabil prevăzut la art. 21 alin. (3) din Constituție și la art. 6 din Convenție.

În privința dispozițiilor art. 303 din Codul de procedură penală din 1968, se susține că textele criticate încalcă dreptul la un proces echitabil, prin faptul că dau posibilitatea suspendării unei cauze în cazul în care soluționarea acesteia depinde de soluția pronunțată într-un alt dosar, dar nu prevăd suspendarea judecării cauzei în cazul în care se formulează noi plângeri penale în dosarul supus soluționării.

Se arată că dispozițiile art. 330 și 331 din Codul de procedură penală din 1968 încalcă dreptul la un proces echitabil și prezumția de nevinovăție, dând instanțelor posibilitatea de a aprecia cu privire la necesitatea administrării unor noi probe și de a continua judecata în condițiile formulării unor cereri de administrare de noi probe.

Referitor la pretinsa neconstituționalitate a prevederilor art. 332 din Codul de procedură penală din 1968, se susține că acestea încalcă dreptul la un proces echitabil prin faptul că nu prevăd expres că nu poate fi formulată plângere împotriva hotărârii instanței de restituire pentru refacerea urmăririi penale. Se susține, totodată, că prevederile art. 332 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, potrivit cărora cauza nu se restituie atunci când constatarea că cercetarea penală a fost efectuată de către un alt organ decât cel competent are loc după începerea dezbaterilor, încalcă dreptul la un proces echitabil și prezumția de nevinovăție.

Se arată că prevederile art. 336 și 337 din Codul de procedură penală din 1968 încalcă prezumția de nevinovăție, dreptul la un proces echitabil și dreptul la apărare, întrucât nu prevăd posibilitatea extinderii procesului penal pentru alte fapte sau cu privire la alte persoane și împotriva organelor de urmărire penală, în cazul proceselor penale înscenate împotriva unor persoane nevinovate, cărora legea ar trebui să le confere dreptul de a formula plângeri în acest sens.

Se susține că prevederile art. 508-512 din Codul de procedură penală din 1968 încalcă dispozițiile art. 21 alin. (3) din Constituție și art. 6 din Convenție prin faptul că nu prevăd întocmirea unui proces-verbal al înscrisurilor dispărute.

Referitor la pretinsa neconstituționalitate a prevederilor Codului de procedură penală din 1968 în ansamblul său, autorul susține că prin folosirea în cuprinsul normelor a cuvântului "poate“, în loc de cuvântul "trebuie“, acesta dă posibilitatea instanțelor să dispună măsuri abuzive și să pronunțe soluții ilegale. Se arată, totodată, că Codul de procedură penală din 1968 reprezintă o reglementare lacunară ce nu acoperă nevoile reale de legiferare în această materie, în special prin lipsa de responsabilizare a organelor de urmărire penală.

Se susține că dispozițiile art. 242 din Codul penal din 1969 încalcă principiul egalității de tratament juridic al părților, întrucât nu prevede expres necesitatea și obligativitatea efectuării de cercetări în toate cazurile în care există plângeri penale împotriva organelor de urmărire penală, ceea ce contravine dreptului la un proces echitabil și principiului egalității în drepturi prevăzut la art. 16 din Constituție. Se mai susține că, potrivit prevederilor aceluiași art. 242 din Codul penal din 1969, este pedepsită, pe lângă sustragerea de înscrisuri oficiale, și introducerea frauduloasă de înscrisuri false cuprinzând denunțuri calomnioase în dosare ale instanțelor, încălcându-se în acest fel dreptul la un proces echitabil, precum și principiul egalității. Se susține, totodată, că faptele incriminate prin art. 242 din Codul penal din 1969 nu se înscriu, în realitate, în sfera penală și că incriminarea lor încalcă dispozițiile constituționale ale art. 22, 25, 27, 28, 41, 44, 45, 47, 52 și 53.

Se susține neconstituționalitatea Codului penal din 1969 în ansamblul său, datorită faptului că nu prevede pedepse în cazul pronunțării de către magistrați a unor soluții ilegale.

În privința prevederilor art. 20 alin. (8) din Legea nr. 51/1995, greșit identificate de autorul excepției ca fiind art. 19 alin. (4) din aceeași lege, se susține că ele permit unui mare număr de foști magistrați să pledeze ca avocați în fața instanțelor la care au activat, încălcând dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil.

Referitor la dispozițiile art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, se arată că acestea încalcă dreptul la un proces echitabil prin faptul că nu prevăd sancțiuni pentru acei magistrați care nu rețin și nu se pronunță cu privire la excepțiile de neconstituționalitate invocate în fața instanțelor.

Se susține că prevederile art. III pct. 1 din Legea nr. 177/2010, prin care a fost abrogat art. 303 alin. 6 din Codul de procedură penală din 1968 care prevedea suspendarea judecării cauzei în situația sesizării Curții Constituționale, contravin dreptului la un proces echitabil prevăzut la art. 21 alin. (3) din Constituție și art. 6 din Convenție.

Judecătoria Satu Mare - Secția penală opinează că este neîntemeiată critica referitoare la pretinsa neconstituționalitate a prevederilor art. 62 alin. 2, art. 67 alin. 2, art. 69 și art. 331 din Codul de procedură penală din 1968, textele criticate necontravenind dispozițiilor constituționale invocate de autorul excepției.

Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Guvernul arată că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată sub aspectul criticilor referitoare la dispozițiile art. 69 și art. 331 din Codul de procedură penală din 1968 și ale art. III pct. 1 din Legea nr. 177/2010 și inadmisibilă în privința celorlalte critici de neconstituționalitate.

Se susține că dispozițiile art. 69 din Codul de procedură penală din 1968 nu aduc atingere prezumției de nevinovăție. Se arată, de asemenea, că regimul special al declarațiilor învinuitului sau inculpatului se explică prin poziția procesuală a acestuia și că este firesc ca declarațiile inculpatului să fie valorificate numai prin coroborare cu alte probe, ceea ce nu înseamnă că acesta este prezumat vinovat, câtă vreme declarațiile nu pot fi folosite nici împotriva sa dacă obiectul lor nu este confirmat prin alte probe.

Referitor la art. 331 din Codul de procedură penală din 1968, se susține că la baza criticilor invocate stă neînțelegerea sensului dispoziției legale, deoarece sintagma "instanța dispune (_) judecarea cauzei în continuare (_)“ nu semnifică faptul că aceasta poate să nu administreze acele probe noi, a căror necesitate chiar ea a constatat-o, ci că administrarea probelor se poate face în acea zi sau la un alt termen ce se va acorda în acest scop.

Totodată, se arată că înlăturarea efectului suspensiv al admiterii cererii de sesizare a Curții Constituționale, prin abrogarea art. 303 alin. 6 din Codul de procedură penală din 1968, nu aduce atingere dreptului la apărare și dreptului la un proces echitabil, întrucât, în situația în care excepția este admisă, partea interesată are deschisă calea revizuirii hotărârii pronunțate în baza dispoziției constatate neconstituționale, în condițiile art. 408²din Codul de procedură penală. De asemenea, se subliniază faptul că instanța de contencios constituțional apreciază exclusiv constituționalitatea dispozițiilor în vigoare din legi și ordonanțe, astfel că în fața acesteia fondul cauzei nu prezintă nicio relevanță.

Avocatul Poporului susține că dispozițiile criticate sunt constituționale. Se arată că, în procesul de înfăptuire a justiției, instanțele judecătorești se subordonează principiului potrivit căruia sunt obligate să administreze toate probele care sunt de natură să conducă la descoperirea adevărului, iar faptul că instanța este cea care apreciază cu privire la concludența și utilitatea probelor propuse nu echivalează cu o antepronunțare în sensul stabilirii vinovăției unei persoane și nu aduce în niciun fel atingere dreptului la un proces echitabil sau dreptului la apărare, câtă vreme aceasta are obligația, impusă prin dispozițiile art. 67 alin. 3 din Codul de procedură penală din 1968, de a motiva admiterea sau respingerea cererii pentru administrarea unei probe, obligație ce constituie o garanție a dreptului la un proces echitabil.

Se arată că dispozițiile art. 331 din Codul de procedură penală din 1968 dau expresie dreptului părților la un proces echitabil, impunând condiția ca probele să fie concludente și utile.

Pe de altă parte, se arată că autorul excepției nu formulează veritabile critici de neconstituționalitate cu privire la restul dispozițiilor legale criticate, ci își exprimă nemulțumirea față de întreaga procedură judiciară la care a fost supus, aspecte ce țin de interpretarea și aplicarea legii; or, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului. Se arată, așadar, că nu intră sub incidența controlului de constituționalitate aplicarea și interpretarea legii, acestea fiind de competența exclusivă a instanței de judecată.

Referitor la critica de neconstituționalitate a art. III pct. 1 din Legea nr. 177/2010, se arată că aceasta nu poate fi reținută. Se susține că prevederile legale criticate nu îngrădesc posibilitatea părților interesate de a se adresa instanțelor judecătorești și de a valorifica în acest cadru toate garanțiile dreptului la un proces echitabil, întrucât, așa cum rezultă din chiar conținutul prevederilor criticate, în măsura în care s-a admis o excepție de neconstituționalitate, aceasta poate constitui motiv de revizuire a unei hotărâri definitive pronunțate, dacă soluția dată s-a întemeiat pe dispoziția declarată neconstituțională sau pe alte dispoziții din actul atacat, care nu pot fi disociate de prevederile menționate în sesizare. În plus, prin continuarea judecății în cauzele în care a fost ridicată o excepție de neconstituționalitate, se dă expresie exigenței constituționale consacrate de art. 21 alin. (3) potrivit căreia părțile au dreptul la soluționarea cauzei într-un termen rezonabil.

Se face trimitere la deciziile Curții Constituționale nr. 33 din 18 ianuarie 2011, nr. 1.422 din 20 octombrie 2011 și nr. 1.503 din 15 noiembrie 2011.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispozițiile art. 62 alin. 2, art. 67 alin. 2, art. 69 și 331 din Codul de procedură penală din 1968 și ale art. III pct. 1 din Legea nr. 177/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, a Codului de procedură civilă și a Codului de procedură penală al României. Din analiza excepției de neconstituționalitate, Curtea reține însă că autorul critică, în realitate, prevederile art. 6 alin. 2 și 4 referitoare la garantarea dreptului la apărare, art. 28¹pct. 1 lit. b²) cu privire la competența Curții de Apel, art. 30 alin. 4 privind competența teritorială pentru infracțiunile săvârșite în țară, art. 50 - Abținerea,art. 51 alin. 2 și 3 referitor la recuzare, art. 52 alin. 6 privind procedura de soluționare în cursul judecății, art. 55 alin. 1 cu privire la temeiul cererii de strămutare, art. 56 - Cererea și efectele ei,art. 63 alin. 2 privind probele și aprecierea lor, art. 64 - Mijloacele de probă,art. 67 - Concludența și utilitatea probei,art. 69 - Declarațiile învinuitului sau ale inculpatului,art. 78 - Martorul,art. 132 - Condiții pentru dispunerea comisiei rogatorii,art. 134 alin. 2 cu privire la drepturile părților în cazul comisiei rogatorii, art. 171 alin. 1 și 3 referitor la asistența învinuitului sau a inculpatului, art. 172 - Drepturile apărătorului,art. 197 - Încălcările care atrag nulitatea,art. 209 alin. 4 privind competența procurorului în faza urmăririi, art. 300 alin. 2 referitor la verificarea sesizării instanței, art. 303 - Suspendarea judecății,art. 330 - Prezentarea mijloacelor materiale de probă,art. 331 - Amânarea pentru probe noi,art. 332 alin. 1 și 4 privind restituirea pentru refacerea urmăririi penale, art. 336 - Extinderea procesului penal pentru alte fapte,art. 337 - Extinderea procesului penal cu privire la alte persoane,art. 508-512 - cu privire la procedura în caz de dispariție a înscrisurilor judiciare din Codul de procedură penală din 1968, precum și Codul de procedură penală din 1968 în ansamblul său, ale art. 242 - Sustragerea sau distrugerea de înscrisuri din Codul penal din 1968, precum și ale Codului penal din 1968 în ansamblul său, ale art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 807 din 3 decembrie 2010, ale art. 20 alin. (8) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 98 din 7 februarie 2011, ale art. 15 lit. o) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 173 din 29 iulie 1997, ale art. 3, 7 și 11 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 327 din 25 aprilie 2008, și ale art. III pct. 1 din Legea nr. 177/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, a Codului de procedură civilă și a Codului de procedură penală al României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 4 octombrie 2010.

Dispozițiile art. 63 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968 au următorul cuprins: "Probele nu au valoare mai dinainte stabilită. Aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală sau de instanța de judecată în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului.“

Dispozițiile art. 67 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968 au următorul cuprins: "Cererea pentru administrarea unei probe nu poate fi respinsă, dacă proba este concludentă și utilă.“

Dispozițiile art. 69 din Codul de procedură penală din 1968 au următorul cuprins: "Declarațiile învinuitului sau ale inculpatului făcute în cursul procesului penal pot servi la aflarea adevărului, numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.“

Dispozițiile art. 331 din Codul de procedură penală din 1968 au următorul cuprins: "Dacă din cercetarea judecătorească rezultă că pentru lămurirea faptelor sau împrejurărilor cauzei este necesară administrarea unor probe noi, instanța dispune fie judecarea cauzei în continuare, fie amânarea ei.“

Dispozițiile art. III pct. 1 din Legea nr. 177/2010 au următorul cuprins: "La articolul 303, alineatul 6 se abrogă.“.

Dispozițiile art. 6 alin. 2 și 4, art. 28¹pct. 1 lit. b²), art. 30 alin. 4, art. 50,art. 51 alin. 2 și 3, art. 52 alin. 6, art. 55 alin. 1, art. 56,art. 63 alin. 2, art. 64,art. 67 alin. 2, art. 69, 78, 132, art. 134 alin. 2, art. 171 alin. 1 și 3, art. 172, 197, art. 209 alin. 4, art. 300 alin. 2, art. 303, 330, 331, art. 332 alin. 1 și 4, art. 336, 337 și art. 508-512 din Codul de procedură penală din 1968, precum și ale Codului de procedură penală din 1968 în ansamblul său au fost abrogate prin art. 108 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013. Prevederile art. 63 alin. 2, art. 67 alin. 2 și art. 331 din Codul de procedură penală din 1968 se regăsesc la art. 103 alin. 1, art. 100 alin. 4 și art. 385 din Codul de procedură penală în vigoare.

Prevederile art. 242 din Codul penal din 1968, precum și cele ale Codului penal din 1969 în ansamblul său au fost abrogate prin art. 250 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012, ele fiind preluate la art. 259 din Codul penal în vigoare.

Având însă în vedere Decizia Curții Constituționale nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, prin care Curtea a statuat că sintagma "în vigoare“ din cuprinsul dispozițiilor art. 29 alin. (1) și ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, este constituțională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituționalitate și legile sau ordonanțele ori dispozițiile din legi sau din ordonanțe ale căror efecte juridice continuă să se producă și după ieșirea lor din vigoare, Curtea reține ca obiect al prezentei excepții de neconstituționalitate prevederile art. 6 alin. 2 și 4, art. 28¹pct. 1 lit. b²), art. 30 alin. 4, art. 50,art. 51 alin. 2 și 3, art. 52 alin. 6, art. 55 alin. 1, art. 56,art. 63 alin. 2, art. 64,art. 67 alin. 2, art. 69, 78, 132, art. 134 alin. 2, art. 171 alin. 1 și 3, art. 172, 197, art. 209 alin. 4, art. 300 alin. 2, art. 303, 330/331, art. 332 alin. 1 și 4, art. 336, 337 și art. 508-512 din Codul de procedură penală din 1968, precum și ale Codului de procedură penală din 1968 în ansamblul său, ale art. 242 din Codul penal din 1969, precum și ale Codului penal din 1969 în ansamblul său, ale art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, art. 20 alin. (8) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, ale art. 15 lit. o) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, ale art. 3, 7 și 11 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă și ale art. III pct. 1 din Legea nr. 177/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, a Codului de procedură civilă și a Codului de procedură penală al României.

Se susține că textele criticate încalcă dispozițiile constituționale ale art. 16 privind egalitatea în drepturi, art. 21 alin. (3) cu privire la dreptul la un proces echitabil, art. 22 privind dreptul la viață și la integritate fizică și psihică, art. 23 alin. (11) referitor la prezumția de nevinovăție, art. 24 privind dreptul la apărare, art. 25 cu privire la libera circulație, art. 27 privind inviolabilitatea domiciliului, art. 28 referitor la secretul corespondenței, art. 41 cu privire la muncă și protecția socială a muncii, art. 44 privind dreptul de proprietate privată, art. 45 referitor la libertatea economică, art. 47 cu privire la nivelul de trai, art. 51 referitor la dreptul de petiționare, art. 52 privind dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică, art. 53 cu privire la restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți și art. 124 referitor la înfăptuirea justiției, precum și prevederile art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale privind dreptul la un proces echitabil.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată următoarele:

I. Referitor la criticile formulate cu privire la dispozițiile art. 6 alin. 2 și 4, art. 28¹pct. 1 lit. b²), art. 30 alin. 4, art. 50,art. 51 alin. 2 și 3, art. 52 alin. 6, art. 55 alin. 1, art. 56, 64, 78, 132, art. 134 alin. 2, art. 171 alin. 1 și 3, art. 172, 197, art. 209 alin. 4, art. 300 alin. 2, art. 303, 330, art. 332 alin. 1 și 4, art. 336, 337 și art. 508-512 din Codul de procedură penală din 1968, precum și ale Codul de procedură penală din 1968 în ansamblul său, ale art. 242 din Codul penal din 1969, ale Codului penal din 1969 în ansamblul său, ale art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992,art. 20 alin. (8) din Legea nr. 51/1995, ale art. 15 lit. o) din Legea nr. 146/1997 și ale art. 3, 7 și 11 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 51/2008, Curtea reține că acestea nu reprezintă veritabile critici de neconstituționalitate, întrucât autorul excepției este nemulțumit de conținutul normelor legale criticate, solicitând modificarea și completarea lor. Or, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, "Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului“, motiv pentru care excepția este, din perspectiva acestor critici, inadmisibilă.

II. Curtea Constituțională s-a mai pronunțat asupra constituționalității prevederilor art. 63 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968 prin Decizia nr. 343 din 21 septembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 980 din 25 octombrie 2004, Decizia nr. 646 din 29 noiembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 60 din 23 ianuarie 2006, și Decizia nr. 1.503 din 18 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 8 din 5 ianuarie 2011, prin care a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate invocată și a constatat că prerogativele încredințate procurorului de către legiuitor privind administrarea și aprecierea probelor în cursul urmăririi penale reprezintă o expresie a rolului Ministerului Public, stabilit de prevederile art. 131 din Constituție, iar nu o încălcare a acestor dispoziții constituționale. Curtea a reținut, astfel, că, potrivit Constituției, Ministerul Public este o parte componentă a autorității judecătorești, și nu a puterii executive sau a administrației publice și că, în calitatea sa de reprezentant al intereselor generale ale societății și de apărător al ordinii de drept, al drepturilor și libertăților cetățenilor, Ministerului Public, prin procurori, îi revine sarcina ca în faza de urmărire penală să caute, să administreze și să aprecieze probele care servesc la constatarea existenței sau inexistenței infracțiunii, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea tuturor împrejurărilor pentru justa soluționare a cauzei. Curtea a statuat, totodată, că de vreme ce instanța de judecată, iar nu procurorul, este cea care urmează să pronunțe o hotărâre în cauza dedusă judecății, atât cu prilejul soluționării fondului litigiului, cât și în cadrul recursului, nu poate fi primită nici susținerea potrivit căreia textele de lege criticate încalcă principiul separației puterilor în stat.

Pentru aceste motive, Curtea nu a putut reține încălcarea prin dispozițiile art. 63 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968 a dreptului la un proces echitabil, întrucât dreptul învinuitului sau al inculpatului de a propune probe și de a cere administrarea lor se păstrează în tot cursul urmăririi penale, precum și în cursul judecății, când acesta poate să solicite respingerea probelor cerute de procuror și de părți, ca o consecință a dreptului său de a-și susține nevinovăția. Mai mult, Curtea a arătat că în faza de judecată probele sunt percepute nemijlocit cu participarea activă a părților și a procurorului, sunt completate și discutate în contradictoriu și că, cu ocazia deliberării, instanța judecătorească este cea care face aprecierea definitivă a probelor, care, în conformitate cu dispozițiile art. 63 alin. 2 teza întâi din Codul de procedură penală din 1968, nu au valoare mai dinainte stabilită.

Asupra constituționalității prevederilor art. 67 alin. 2 și art. 69 din Codul de procedură penală din 1968, Curtea s-a pronunțat prin Decizia nr. 1.046 din 13 noiembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 815 din 29 noiembrie 2007, Decizia nr. 33 din 18 ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 115 din 15 februarie 2011, și Decizia nr. 82 din 27 ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 148 din 1 martie 2011, și, respectiv, prin Decizia nr. 311 din 14 iunie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 749 din 17 august 2005, prin care a respins ca neîntemeiate excepțiile de neconstituționalitate. Referitor la dispozițiile art. 67 alin. 2 din Codul de procedura penală din 1968 s-a arătat că normele referitoare la concludenta și utilitatea probelor sunt conforme cu prevederile constituționale ale art. 24 alin. (1) referitoare la dreptul la apărare. Astfel, Curtea a reținut că legiuitorul a acordat părților dreptul de a propune probe și a cere administrarea lor, prin aceasta neînțelegându-se însă că se instituie și obligația instanței de a admite toate probele, deoarece în alin. 2 al art. 67 din Codul de procedură penală din 1968 se prevede că "Cererea pentru administrarea unei probe nu poate fi respinsă, dacă proba este concludentă și utilă“. În același timp, Curtea a observat că nu se poate confunda "cererea pentru administrarea unei probe“, pe care o poate face oricare dintre părți, cu "administrarea probei“, care se face numai de către instanța de judecată. În plus, Curtea a mai constatat că respingerea sau admiterea cererii pentru administrarea unei probe se face numai motivat, situație care este de natură să înlăture orice arbitrariu, cu atât mai mult cu cât, în procesul de înfăptuire a justiției, instanțele judecătorești se subordonează principiului potrivit căruia sunt obligate să administreze toate probele care sunt de natură să conducă la descoperirea adevărului. De asemenea, referitor la pretinsa neconstituționalitate a dispozițiilor art. 67 alin. (2) și art. 69 din Codul de procedură penală din 1968, Curtea a statuat că faptul că instanța este cea care apreciază cu privire la concludența și utilitatea probelor propuse de părți nu echivalează cu o antepronunțare și nu aduce în niciun fel atingere dreptului la un proces echitabil, câtă vreme aceasta are obligația, impusă prin dispozițiile art. 67 alin. 3 din Codul de procedură penală din 1968, de a motiva admiterea sau respingerea cererii pentru administrarea unei probe. În acest sens, Curtea a reținut că această obligație constituie o garanție a dreptului la un proces echitabil, permițând părții ca, în cunoștință de cauză, să își exercite drepturile procesuale și, eventual, să promoveze căile de atac prevăzute de lege, atunci când apreciază că respingerea sau admiterea unei probe s-a realizat cu încălcarea dispozițiilor legale.

Asupra constituționalității prevederilor art. 331 din Codul de procedură penală din 1968 și art. III pct. 1 din Legea nr. 177/2010, Curtea s-a pronunțat prin Decizia nr. 188 din 6 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 269 din 24 aprilie 2012, prin care a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate invocată, arătând că acestea dau expresie dreptului părților la un proces echitabil și că, pentru a contribui la soluționarea cauzei și la realizarea scopului procesului penal, probele propuse de părți trebuie să fie concludente și utile. De asemenea, Curtea a constatat că dispozițiile art. 331 din Codul de procedură penală din 1968 vizează ipoteza în care instanța a constatat, în urma cercetării judecătorești, că este necesară administrarea unor probe noi și că, pentru administrarea acestora, nu se impune restituirea dosarului procurorului, ceea ce nu poate fi considerată o încălcare a dreptului la apărare, având în vedere că administrarea noilor probe se face de către instanță, cu respectarea dreptului la apărare al inculpatului și al celorlalte părți din proces. Totodată, Curtea a arătat că reglementarea cuprinsă în art. 331 din Codul de procedură penală din 1968 acordă judecătorului posibilitatea de apreciere a oportunității și a relevanței admiterii probelor solicitate de părți, însă, potrivit art. 67 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968, pentru administrarea lor se cere ca ele să fie concludente și utile, întrucât numai astfel pot contribui la soluționarea cauzei și la realizarea scopului procesului penal. Curtea a arătat, în acest sens, că administrarea de probe care nu au niciun efect asupra soluționării cauzei ori pentru dovedirea unor aspecte asupra cărora organele judiciare s-au edificat deja nu ar conduce decât la tergiversarea soluționării cauzei. În consecință, Curtea a conchis că prevederile de lege criticate nu aduc atingere dreptului constituțional la apărare.

Prin aceeași decizie, Curtea, făcând trimitere la Decizia nr. 1.476 din 8 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 36 din 17 ianuarie 2012, a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 3 din Legea nr. 177/2010, reținând, în esență, că opțiunea legiuitorului în sensul abrogării măsurii suspendării de drept se întemeiază pe faptul că invocarea excepțiilor de neconstituționalitate de către părți este folosită de multe ori ca modalitate de a întârzia judecarea cauzelor. Astfel, Curtea a statuat că, în condițiile în care scopul măsurii suspendării de drept a judecății cauzelor la instanțele de fond a fost acela de a asigura părților o garanție procesuală în exercitarea dreptului la un proces echitabil și a dreptului la apărare, prin eliminarea posibilității judecării cauzei în temeiul unei dispoziții legale considerate a fi neconstituționale, realitatea a dovedit că această măsură s-a transformat, în majoritatea cazurilor, într-un instrument menit să tergiverseze soluționarea cauzelor aflate pe rolul instanțelor judecătorești. Curtea a arătat însă că reglementarea a încurajat abuzul de drept procesual și arbitrarul într-o formă care nu poate fi sancționată, atâta vreme cât suspendarea procesului este privită ca o consecință imediată și necesară a exercitării accesului liber la justiție. Astfel, Curtea a constatat că scopul primordial al controlului de constituționalitate - interesul general al societății de a asana legislația în vigoare de prevederile afectate de vicii de neconstituționalitate - a fost pervertit într-un scop eminamente personal al unor părți litigante, care au folosit excepția de neconstituționalitate drept pretext pentru amânarea soluției pronunțate de instanța în fața căreia a fost dedus litigiul. Or, Curtea a reținut că, prin adoptarea Legii nr. 177/2010, voința legiuitorului a fost aceea de a elimina invocarea excepției de neconstituționalitate în alt scop decât cel prevăzut de Constituție și lege, preîntâmpinând, pentru viitor, exercitarea abuzivă de către părți a acestui drept procesual. Mai mult, Curtea a subliniat faptul că măsura adoptată asigură echilibrul procesual între persoane cu interese contrare, fiind menită să garanteze egalitatea de arme a acestora, prin determinarea cadrului legal de exercitare a drepturilor lor legitime. Curtea a constatat că aceleași rațiuni sunt valabile și în ce privește soluția legislativă prevăzută de art. III pct. 1 din Legea nr. 177/2010, care a abrogat art. 303 alin. 6 din Codul de procedură penală din 1968 potrivit căruia instanța era obligată să suspende judecata în cazul în care a fost admisă o cerere de sesizare a Curții Constituționale.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, atât soluția, cât și considerentele deciziilor invocate își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.