Hotărâre CEDO în Cauza Hogea împotriva României din 29.10.2013

ÎN FAPT

I.Circumstanțele cauzei

5. Reclamantul s-a născut în anul 1969 și locuiește în Râșnov.

A.Originea cauzei

6. La 30 mai 2000, în cadrul procesului de privatizare a Societății Comerciale ECTRANSPORT - S.A. (societatea E.), Autoritatea pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului (APAPS) a organizat o licitație publică cu strigare.

7. Trei persoane juridice au fost admise să participe la licitație, și anume Societatea Comercială EREBIA- S.R.L., reprezentată de reclamant, Societatea Comercială "Maftei Construct“, reprezentată de M.M., și Asociația salariaților și a pensionarilor societății E. (Programul acționarilor salariați - PAS), reprezentată de reprezentanții sindicali P.C., S.S. și T.I. În prealabil, PAS a împrumutat de la reclamant o parte din suma necesară pentru a depune garanția de participare la licitație, prevăzută de lege.

8. Reclamantul a inițiat întâlniri și negocieri separate cu M.M., P.C. și S.S. În urma discuțiilor avute a fost elaborată o convenție conform căreia, indiferent cine era participantul care câștiga licitația, un procent de 7,5% din acțiuni urma a fi cedat către PAS, iar folosința unei părți din activele societății E. urma a reveni societății administrate de M.M.

9. La 30 mai 2000, înainte de începerea licitației, reclamantul, P.C. și T.I. au semnat convenția respectivă. M.M. a semnat convenția ulterior, în lipsa reclamantului, și i-a adăugat o clauză finală conform căreia "s-a convenit de comun acord că M.M. nu va mai participa la licitație“.

10. P.C., T.I., S.S. și reclamantul au fost prezenți în sală în timpul licitației. Dat fiind că niciunul dintre participanți nu a oferit prețul de pornire cerut, comisia de licitație a scăzut prețul succesiv. Atunci când prețul a atins nivelul minim permis de lege, respectiv jumătate din prețul de pornire, reclamantul a făcut o ofertă și a câștigat licitația.

B.Procedura penală împotriva reclamantului

11. La o dată neprecizată, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov a început urmărirea penală față de reclamant pentru săvârșirea, printre altele, a infracțiunii de înșelăciune - prevăzută la art. 215 alin. (1) și (3) din Codul penal. Reclamantul era bănuit de încheierea, în contextul licitației publice din 30 mai 2000, a unor înțelegeri frauduloase cu ceilalți participanți la licitație în vederea cumpărării societății E. la prețul cel mai mic posibil.

12. Parchetul a audiat diverși martori. A avut loc o confruntare între reclamant și M.M. pentru a clarifica împrejurările în care acesta din urmă adăugase clauza finală la convenție (supra, pct. 9). Din procesul-verbal întocmit cu această ocazie reiese că M.M. a declarat că a scris clauza finală în prezența martorilor V.M., T.M. și P.E., după ce reclamantul semnase documentul.

13. Prin rechizitoriul din 28 august 2001, parchetul I-a trimis în judecată pe reclamant în fața Judecătoriei Brașov, pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune.

1.Achitarea reclamantului de către prima instanță și instanța de apel

14. La cererea reclamantului, cauza a fost strămutată la Judecătoria Alba Iulia. APAPS și Ministerul Finanțelor s-au constituit părți civile în această procedură.

15. Judecătoria I-a audiat pe reclamant, care a negat faptele de care era acuzat.

16. Interogați de instanță, T.I., P.C. și S.S. au declarat că participaseră la licitație cu intenția de a o câștiga, că scopul convenției încheiate între participanți nu era de a eluda prevederile legale și că nu avuseseră intenția de a "truca“ vânzarea. Aceștia doreau în special să sporească rolul PAS în administrarea societății, indiferent de rezultatul licitației.

17. M.M. a declarat instanței că introdusese clauza finală în textul convenției cu acordul celorlalți participanți la licitație.

18. S-au efectuat două expertize pentru a stabili valoarea eventualului prejudiciu suferit de stat. Expertizele au stabilit că exista o diferență între prețul estimat și cel obținut efectiv în procesul de privatizare, fără ca această diferență să constituie un prejudiciu.

19. Dezbaterile au avut loc la data de 20 ianuarie 2003. Prin Hotărârea din 27 ianuarie 2003, judecătoria a pronunțat achitarea reclamantului sub aspectul săvârșirii infracțiunii de înșelăciune, motivând că, potrivit probelor aflate la dosar, elementul material și cel intențional ale infracțiunii nu fuseseră dovedite, și a respins pretențiile părților civile. Instanța a considerat că, pentru a dovedi existența înșelăciunii în dauna statului, trebuia dovedită înțelegerea frauduloasă dintre participanții la licitație în scopul eludării prevederilor legale în vigoare. Or, potrivit rechizitoriului, M.M., S.S. și T.I. nu îl ajutaseră pe reclamant să obțină cel mai mic preț posibil, astfel încât realitatea infracțiunii nu fusese dovedită. Instanța a mai reținut că prin cele două expertize realizate se constatase că vânzarea la licitație se desfășurase cu respectarea prevederilor legale și a considerat că din convenția încheiată între participanți nu reieșea intenția semnatarilor de a diminua prețul de vânzare. Instanța s-a bazat pe declarațiile martorilor T.I., P.C., S.S. și pe cea a lui M.M., făcută cu ocazia confruntării acestuia cu reclamantul (supra, pct. 12), pe înscrisuri și pe rapoartele de expertiză întocmite în speță.

20. APAPS și Parchetul de pe lângă Tribunalul Alba (parchetul) au declarat apel. Prin Hotărârea din 22 septembrie 2003, Tribunalul Alba a respins apelul și a confirmat temeinicia hotărârii pronunțate în primă instanță.

2.Condamnarea reclamantului de către instanța de recurs

21. Parchetul și APAPS au declarat recurs.

22. Dezbaterile au avut loc la data de 12 februarie 2004. Au fost audiate pledoariile susținute de avocatul reclamantului și de procuror. Parchetul susținea că probele aflate la dosar indicau că reclamantul, prin manevre frauduloase, s-a asigurat în prealabil de posibilitatea câștigării licitației publice din 30 mai 2000 la prețul cel mai mic posibil. Avocatul reclamantului a solicitat respingerea recursului și confirmarea hotărârilor pronunțate în cauză. Acesta a făcut totodată trimitere la concluziile scrise pe care le depusese la dosar.

23. Reclamantul, deși era prezent la ședința de judecată, nu a fost audiat personal de către instanță. Nu s-a administrat niciun mijloc de probă. Reclamantul, care a avut ultimul cuvântul, s-a declarat nevinovat și a achiesat concluziilor avocatului său.

24. Prin Hotărârea definitivă din 26 februarie 2004, Curtea de Apel Alba Iulia a desființat hotărârile pronunțate de instanțele de grad inferior în legătură cu acuzația de înșelăciune. În temeiul art. 385¹⁵ pct. 2 lit. d) din Codul de procedură penală (C. proc. pen.), în urma examinării probelor aflate la dosar, curtea de apel l-a condamnat pe reclamant pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune la pedeapsa de 3 ani închisoare cu executare. Instanța a hotărât că, în contextul licitației pentru societatea E., reclamantul înșelase APAPS folosindu-se de manevre frauduloase pentru a putea dobândi capitalul societății E. la un preț foarte mic în raport cu prețul inițial. În această privință, instanța a reținut că reclamantul convinsese PAS și pe M.M. să nu supraliciteze în momentul vânzării. De asemenea, acesta se asigurase de participarea lor la licitație ca să nu fie unicul ofertant, caz în care prețul de pornire nu putea fi scăzut în mod legal. Reclamantul împrumutase o sumă de bani PAS pentru a se asigura de participarea acestuia la licitație și a promis că va investi în societate. Acesta promisese martorului M.M. să îi transfere folosința unei părți din activele societății E. ulterior câștigării licitației. Curtea de apel a considerat că prejudiciul suferit de APAPS era rezultatul diferenței dintre prețul de pornire și prețul de adjudecare și l-a obligat pe reclamant la plata a 1.765.613.500 ROL către APAPS, cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material.

25. Pe numele reclamantului s-a emis un mandat de arestare în vederea executării pedepsei, însă nu a fost pus în executare, deoarece reclamantul se sustrăsese de la executarea pedepsei.

3.Redeschiderea procedurii în urma unei contestații în anulare

26. La 12 septembrie 2006, în temeiul noului art. 386 lit. e) C. proc. pen., reclamantul a introdus contestație în anulare împotriva Hotărârii din 26 februarie 2004 a Curții de Apel Alba Iulia. Acesta susținea că instanța de recurs l-a condamnat fără să îl asculte personal și fără să verifice nemijlocit mijloacele de apărare de fond.

27. Prin Hotărârea din 24 octombrie 2006, Curtea de Apel Alba Iulia a admis în principiu cererea de contestație în anulare și a amânat termenul de judecată. Instanța a dispus suspendarea executării pedepsei aplicate prin Hotărârea din 26 februarie 2004.

28. Prin Hotărârea definitivă din 30 ianuarie 2007, Curtea de Apel Alba Iulia a admis contestația în anulare a reclamantului, a desființat Hotărârea din 26 februarie 2004 și a dispus rejudecarea recursului. În acest scop, curtea de apel a reținut că reclamantul nu a fost ascultat în persoană, astfel cum se impunea prin noul art. 385¹⁶ C. proc. pen., precum și prin jurisprudența Curții (Constantinescu împotriva României, nr. 28.871/1995, CEDO 2000-VIII).

29. Cauza a fost amânată de mai multe ori la cererea avocatului reclamantului, din cauza imposibilității sale de a se prezenta în fața curții sau din cauza absenței reclamantului de la ședință.

30. La 5 februarie 2008, reclamantul a compărut în fața curții de apel, care l-a ascultat în ședință publică. Avocatul reclamantului și reprezentantul parchetului și-au prezentat concluziile. Curtea de apel nu a ascultat niciun martor.

31. Curtea de apel a trecut la deliberarea cauzei și a amânat pronunțarea din cauza complexității cauzei.

32. Prin Hotărârea definitivă din 14 februarie 2008, în temeiul art. 385¹⁵ pct. 2 lit. d) C. proc. pen., curtea de apel a admis recursul parchetului, a desființat parțial hotărârile pronunțate în primă instanță și în apel și, rejudecând cauza, l-a condamnat pe reclamant pentru înșelăciune la o pedeapsă de 3 ani închisoare cu suspendare. Instanța a precizat că probele aflate la dosar indicau că reclamantul, folosind manevre frauduloase, s-a asigurat de participarea lui M.M. și PAS la licitație, pe care îi convinsese să nu supraliciteze ca să nu depășească prețul pe care reclamantul intenționa să îl ofere.

II.Dreptul intern relevant

33. Dispozițiile relevante din C. proc. pen. în vigoare la data săvârșirii faptelor, precum și modificările aduse prin Legea nr. 356/2006 și intrate în vigoare la 7 septembrie 2006 sunt descrise în Cauza Flueras împotriva României (nr. 17.520/04, pct. 30-31, 9 aprilie 2013).

ÎN DREPT

I.Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 §1 din Convenție

34. În prezenta cauză, reclamantul pretinde că nu a beneficiat de un proces echitabil, având în vedere că a fost condamnat de instanța de recurs fără să fie ascultat și fără administrarea nemijlocită de probe, deși fusese achitat de instanțele de grad inferior pe baza acelorași probe. Acesta invocă art. 6 din Convenție.

35. Curtea consideră că acuzațiile reclamantului trebuie să fie examinate doar din perspectiva art. 6 §1 din Convenție (Sigurpor Arnarsson împotriva Islandei, nr. 44.671/98, pct. 29 in fine, 15 iulie 2003, și Găitănaru împotriva României, nr. 26.082/05, pct. 19, 26 iunie 2012), partea relevantă a acestei dispoziții fiind redactată după cum urmează:

"Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [_] a cauzei sale, de către o instanță [_], care va hotărî [_] asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa.“

A.Cu privire la admisibilitate

36. Guvernul susține că reclamantul și-a pierdut calitatea de victimă ca urmare a redeschiderii procedurii penale în ianuarie 2007. În cadrul noii judecăți, reclamantul ar fi beneficiat de toate garanțiile procedurale prevăzute de art. 6 §1 din Convenție.

37. Reclamantul contestă acest argument. Deși recunoaște că a fost ascultat de instanța de recurs în urma redeschiderii procedurii, acesta se consideră încă victimă din cauză că instanța respectivă, care l-a condamnat pentru prima dată, nu a examinat nemijlocit probele.

38. Curtea consideră că excepția respectivă este strâns legată de fondul capătului de cerere formulat de reclamant în temeiul art. 6 din Convenție, deoarece aprecierea calității de victimă ține în mare măsură de încadrarea juridică a celei de a doua proceduri ca procedură distinctă sau ca parte din aceeași acțiune penală [a se vedea, în acest sens, Sakhnovski împotriva Rusiei (MC), nr. 21.272/03, pct. 40 și următoarele, 2 noiembrie 2010, și Flueraș, citată anterior, pct. 36]. Prin urmare, este necesar ca excepția să fie unită cu fondul cauzei.

39. Pe de altă parte, Curtea constată că acest capăt de cerere formulat de reclamant nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 §3 din Convenție și nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.

B.Cu privire la fond

1.Argumentele părților

a)Guvernul

40. Guvernul susține, în principal, că desființarea Hotărârii de condamnare din 26 februarie 2004, cu motivarea că instanța de recurs nu îl ascultase pe reclamant, și că însăși organizarea unui nou proces constituie în sine o recunoaștere expresă a încălcării pretinse de reclamant și o reparație suficientă pentru această încălcare. În sprijinul acestei teze, Guvernul subliniază că prezenta cauză diferă de Cauza Constantinescu, citată anterior, în care instanțele nu au recunoscut nici în mod expres, nici în substanță, încălcarea invocată de reclamant. În plus, Guvernul subliniază faptul că reclamantul nu a suferit nicio privare de libertate deoarece mandatul de arestare emis pe numele acestuia nu a putut fi pus în executare. Guvernul subliniază că reclamantul a beneficiat de un proces echitabil în cadrul procedurii finalizate prin Hotărârea Curții de Apel Alba Iulia din 14 februarie 2008, ținând seama de faptul că acesta a fost prezent la dezbateri și a fost audiat de instanța de recurs. Guvernul mai subliniază că reclamantul a omis să solicite, în cadrul noii proceduri, administrarea unor probe noi sau readministrarea probelor prezentate în cadrul primului recurs judecat. De asemenea, Guvernul solicită Curții ca, atunci când examinează temeinicia prezentei cauze, să pună în balanță omisiunea reclamantului de a informa Curtea că a introdus contestație în anulare, care a fost soluționată favorabil.

b)Reclamantul

41. Reclamantul consideră că redeschiderea procedurii nu a permis repararea încălcării invocate. Acesta consideră că Hotărârea din 30 ianuarie 2007 nu reprezintă nicio recunoaștere explicită sau în substanță a încălcării drepturilor sale, nicio reparație pentru încălcarea denunțată. În această privință, reclamantul susține că hotărârea sus-menționată se referă la dreptul reclamantului de a fi ascultat personal de către instanța de recurs, fără să menționeze însă dreptul său de a nu fi condamnat pentru prima dată de către instanța de recurs fără administrarea nemijlocită a probelor. Acesta precizează că, în măsura în care fusese achitat de către instanțele de grad inferior, era de competența parchetului să solicite ori a curții de apel să procedeze din oficiu la readministrarea probelor în caz de condamnare, cu atât mai mult cu cât instanța avea această posibilitate, în măsura în care acționa în calitate de instanță de fond cu competență deplină.

42. Reclamantul remarcă totodată că, în dreptul intern, nu a primit nicio despăgubire pentru condamnarea sa nelegală prin Hotărârea din 26 februarie 2004 și că Hotărârea din 30 ianuarie 2007 nu poate constitui o reparație corespunzătoare pentru prejudiciul său.

2.Motivarea Curții

a)Cu privire la calitatea de victimă în urma redeschiderii procedurii

43. Curtea reamintește, în primul rând, că sistemul european de protecție a drepturilor omului se bazează pe principiul subsidiarității. Statele trebuie să aibă posibilitatea de a remedia încălcările produse înainte de examinarea de către Curte a capătului de cerere respectiv. Cu toate acestea, "principiul subsidiarității nu implică renunțarea la orice control cu privire la rezultatul obținut ca urmare a utilizării căii de atac interne“ [Giuseppe Mostacciuolo împotriva Italiei (nr. 2) (MC), nr. 65.102/01, pct. 81, 29 martie 2006]. În plus, principiul subsidiarității nu trebuie interpretat astfel încât să li se permită statelor să se sustragă jurisdicției Curții.

44. Redeschiderea procedurii nu poate fi considerată în mod automat ca reprezentând în sine o reparație suficientă de natură a înlătura calitatea de victimă a reclamantului. Pentru a stabili dacă reclamantul își păstrează această calitate sau nu, Curtea ia în considerare procedura în ansamblul său, inclusiv cea ulterioară redeschiderii. Această abordare permite stabilirea unui echilibru între principiul subsidiarității și eficacitatea mecanismului Convenției. Pe de o parte, statul poate să redeschidă și să reexamineze cauze penale pentru a remedia încălcările art. 6 din Convenție. Pe de altă parte, noua procedură trebuie să fie desfășurată cu celeritate și cu respectarea garanțiilor prevăzute ia art. 6 din Convenție. Datorită acestei abordări, procedura ulterioară redeschiderii nu se poate sustrage controlului Curții, astfel menținându-se eficacitatea dreptului de recurs individual (Sakhnovski, citată anterior, pct. 83). Prin urmare, în prezenta speță reclamantul se poate pretinde încă victimă în sensul art. 34 din Convenție. În consecință, Curtea respinge excepția preliminară ridicată de Guvern (Flueraș, citată anterior, pct. 46-49).

45. În continuare, Curtea trebuie să stabilească dacă procedura desfășurată ulterior redeschiderii a respectat cerințele caracterului echitabil în sensul art. 6 §1 din Convenție.

b)Cu privire la clarificarea aspectului dacă reclamantul a beneficiat de un proces echitabil

46. Curtea reamintește că modalitățile de aplicare a art. 6 din Convenție în privința procedurilor de apel depind de caracteristicile procedurii despre care este vorba; trebuie să se țină seama de ansamblul procedurii interne și de rolul atribuit instanței de apel în ordinea juridică națională. Atunci când o ședință publică a avut loc în primă instanță, absența dezbaterilor publice în apel se poate justifica prin particularitățile procedurii în cauză, ținând seama de natura sistemului de apel intern, de întinderea competențelor instanței de apel, de modul în care au fost realmente prezentate și protejate interesele reclamantului în fața acesteia și, mai ales, de natura chestiunilor pe care trebuia să le soluționeze (Botten împotriva Norvegiei, 19 februarie 1996, pct. 39, Culegere de hotărâri și decizii, 1996-I).

47. Pe de altă parte, Curtea a hotărât că atunci când o instanță de control judiciar este competentă să analizeze atât situația de fapt, cât și chestiunile de drept, și să studieze în ansamblu problema vinovăției sau a nevinovăției, aceasta nu poate, din motive ce țin de echitatea procedurii, să tranșeze asupra chestiunilor respective fără o apreciere nemijlocită a declarațiilor persoanei care susține că nu a comis actul considerat ca infracțiune (a se vedea Ekbatani împotriva Suediei, 26 mai 1988, seria A, nr. 134, pct. 32; Constantinescu, citată anterior, pct. 55; și, mutatis mutandis, Igual Coli împotriva Spaniei, nr. 37.496/04, pct. 36, 10 martie 2009, și Almenara Alvarez împotriva Spaniei, nr. 16.096/08, pct. 42, 25 octombrie 2011).

48. Curtea reamintește, de asemenea, că admisibilitatea probelor este o chestiune ce ține în primul rând de reglementările interne, că - în principiu - instanțele naționale au obligația de a aprecia probele obținute de acestea, precum și că rolul încredințat Curții prin Convenție constă în a cerceta dacă procedura considerată în ansamblul său, inclusiv modul de prezentare a mijloacelor de probă, a avut un caracter echitabil [Garda Ruiz împotriva Spaniei (MC), nr. 30.544/96, pct. 28, CEDO 1999-I]. Astfel, "deși, în principiu, este de competența instanței naționale să se pronunțe cu privire la necesitatea sau oportunitatea citării unui martor [_], circumstanțe excepționale ar putea determina Curtea să concluzioneze că neascultarea unei persoane ca martor este incompatibilă cu art. 6“(Bricmont împotriva Belgiei, 7 iulie 1989, pct. 89, seria A, nr. 158).

49. Revenind la faptele cauzei, Curtea observă în primul rând că, după redeschiderea procedurii în 2007, reclamantul a fost ascultat de către Curtea de Apel Alba Iulia. Pe de altă parte, reclamantul a fost condamnat de curtea de apel fără o nouă audiere a martorilor. Prin urmare, pentru a stabili dacă a fost încălcat art. 6 §1 din Convenție este necesar să se examineze rolul Curții de Apel Alba Iulia și natura problemelor asupra cărora aceasta trebuia să se pronunțe.

50. Curtea observă că, în speță, întinderea competențelor instanțelor de recurs este definită la art. 385¹⁵ și 385¹⁶ C. proc. pen. Conform art. 385¹⁵, curtea de apel, judecând recursul, nu era obligată să pronunțe o nouă hotărâre pe fond, dar avea această posibilitate. La 14 februarie 2008, curtea de apel a admis recursul parchetului, a desființat Hotărârea judecătoriei din 27 ianuarie 2003 și Decizia tribunalului din 22 septembrie 2003 și a pronunțat o nouă hotărâre pe fond.

51. Conform dispozițiilor legale citate anterior, rezultă de aici că procedura în fața instanței de recurs era o procedură completă, care urma aceleași reguli ca o procedură pe fond, curtea de apel fiind obligată să se pronunțe atât cu privire la faptele cauzei, cât și în drept. Instanța de recurs putea fie să decidă confirmarea achitării reclamantului, fie să îl declare vinovat, după ce a realizat o apreciere completă a chestiunii vinovăției sau nevinovăției persoanei în cauză, administrând, după caz, mijloace de probă. În plus, aspectele pe care curtea de apel a trebuit să le analizeze pentru a se pronunța cu privire la vinovăția reclamantului aveau un caracter faptic în esență. Era în discuție să se stabilească dacă reclamantul îi determinase pe ceilalți participanți la licitație să colaboreze pentru a determina împreună scăderea prețului de vânzare în detrimentul statului (a se vedea, de asemenea, mutatis mutandis, Dănilă împotriva României, nr. 53.897/00, pct. 39, 8 martie 2007, și Găitănaru, citată anterior, pct. 30).

52. Curtea reține că achitarea inițială a reclamantului de către Judecătoria Alba Iulia, menținută în apel de către Tribunalul Alba, a avut loc după audierea mai multor martori (supra, pct. 16 și 17). Aceste instanțe au considerat că mărturiile și înscrisurile aflate la dosar nu erau suficiente pentru a stabili vinovăția reclamantului. Pentru a pronunța hotărârile, instanțele au ținut seama în principal de declarațiile lui P.C., T.I. și S.S., precum și de declarațiile luate în timpul confruntării dintre M.M. și reclamant. Pentru condamnarea reclamantului, instanțele de recurs nu dispuneau de nicio informație nouă și s-au bazat exclusiv pe probele aflate la dosar. Prin urmare, Curtea de Apel Alba Iulia și-a motivat hotărârea de condamnare doar în temeiul declarațiilor scrise obținute de parchet și al notelor de ședință ale judecătoriei, care relatau declarațiile martorilor. Astfel, curtea de apel a adoptat o poziție opusă celei din hotărârile instanțelor inferioare, care îl achitaseră pe reclamant în special pe baza declarațiilor făcute de acești martori în cursul ședințelor desfășurate în fața lor. Deși este de competența instanței de recurs să aprecieze diversele informații obținute, precum și pertinența celor pe care reclamantul dorește să le prezinte, este la fel de adevărat că reclamantul a fost găsit vinovat pe baza acelorași mărturii care au determinat primele instanțe să îl achite. În aceste condiții, omisiunea audierii martorilor de către Curtea de Apel Alba Iulia înainte de a-l declara vinovat pe reclamant a limitat semnificativ dreptul la apărare (Destrehem împotriva Franței, nr. 56.651/00, pct. 45, 18 mai 2004, Găitănaru, citată anterior, pct. 32, și Flueraș, citată anterior, pct. 58-59).

53. În cele din urmă, în măsura în care Guvernul subliniază faptul că reclamantul nu a solicitat curții de apel readministrarea probelor, Curtea consideră că instanța de recurs era obligată să adopte din oficiu măsuri pozitive în acest scop, chiar dacă reclamantul nu a solicitat acest lucru în mod expres (a se vedea, mutatis mutandis, Botten, citată anterior, pct. 53, și Dănilă, citată anterior, pct. 41). De asemenea, Curtea consideră că, în circumstanțele cauzei, faptul că reclamantul nu a informat-o prompt despre redeschiderea procedurii nu dovedește intenția acestuia de a induce Curtea în eroare pentru a o împiedica să se pronunțe, în speță, în deplină cunoștință de cauză (a se vedea, a contrario, Predescu împotriva României, nr. 21.447/03, pct. 25-27, 2 decembrie 2008).

54. Curtea consideră că hotărârea de condamnare a reclamantului, pronunțată fără audierea martorilor, deși acesta fusese achitat de două instanțe inferioare, contravine cerințelor unui proces echitabil. Prin urmare, în speță, a fost încălcat art. 6 §1 din Convenție.

II.Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenție

55.Art. 41 din Convenție prevede:

"Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă.“

A.Prejudiciu

56. Reclamantul solicită "suma forfetară“ de 1 000 000 euro (EUR) pentru prejudiciul material și prejudiciul moral suferite, reprezentând "suferințele fizice și psihice“ cauzate de condamnarea sa la pedeapsa de 3 ani închisoare cu executare și de "atitudinea autorităților interne care nu au recunoscut expres sau în substanță încălcarea drepturilor sale și nu au reparat încălcarea“.

57. Guvernul precizează că reclamantul a omis să exprime în cifre și să justifice cererile sale pentru reparație echitabilă. Acesta apreciază că nu există nicio legătură de cauzalitate între prejudiciul material invocat și eventuala încălcare a Convenției și consideră că o eventuală constatare a încălcării Convenției ar putea constitui, în sine, o reparație echitabilă suficientă. Acesta adaugă în final că suma solicitată este excesivă în raport cu jurisprudența Curții în materie.

58. Curtea subliniază că, în speță, unicul temei de reținut pentru acordarea unei reparații echitabile rezidă în faptul că reclamantul nu a beneficiat de un proces echitabil în fața Curții de Apel Alba Iulia. Referitor la cererea făcută cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material, Curtea reține că aceasta nu a fost nici exprimată clar în cifre, nici dovedită. Prin urmare, nu se acordă nicio sumă cu acest titlu.

59. În mod cert, Curtea nu poate emite speculații asupra posibilului rezultat al procesului în cazul în care garanțiile prevăzute la art. 6 din Convenție ar fi fost respectate, dar apreciază că este rezonabil să considere că persoana în cauză a suferit pierderea unei șanse reale în procesul respectiv [Pelissier și Sassi împotriva Franței (MC), nr. 25.444/94, pct. 80, CEDO 1999-II]. Prin urmare, pronunțându-se în echitate, în conformitate cu art. 41 din Convenție, Curtea acordă reclamantului suma de 3.000 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral.

60. De asemenea, Curtea reamintește că, atunci când o persoană fizică, precum în speță, a fost condamnată în urma unei proceduri viciate de încălcări ale cerințelor art. 6 din Convenție, un nou proces sau o redeschidere a procedurii la cererea persoanei în cauză reprezintă în principiu un mijloc adecvat de reparare a încălcării constatate (Gengel împotriva Turciei, nr. 53.431/99, pct. 27, 23 octombrie 2003, și Tahir Duran împotriva Turciei, nr. 40.997/98, pct. 23, 29 ianuarie 2004). În această privință, Curtea reține că art. 408¹C. proc. pen. permite revizuirea unei hotărâri pronunțate în plan intern în cazul în care Curtea a constatat încălcarea drepturilor și a libertăților fundamentale ale unui reclamant (a se vedea, de asemenea, Mircea împotriva României, nr. 41.250/02, pct. 98, 29 martie 2007; și Găitănaru, citată anterior, pct. 44).

B.Cheltuieli de judecată

61. Reclamantul nu solicită rambursarea cheltuielilor de judecată.

C.Dobânzi moratorii

62. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu 3 puncte procentuale.