Decizia CCR nr. 130 din 13.03.2014 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 335 din Codul de procedură penală din 1968

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 335 din Codul de procedură penală din 1968, excepție ridicată de Ioan Barou în Dosarul nr. 6.176/337/2011 al Judecătoriei Zalău și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 440D/2013.

La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Cauza este în stare de judecată.

Președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepției de neconstituționalitate, invocând, în acest sens, jurisprudența în materie a Curții Constituționale, și anume Decizia nr. 243/2012.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

Prin Încheierea din 12 iunie 2013, pronunțată în Dosarul 6.176/337/2011, Judecătoria Zalău a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 335 din Codul de procedură penală din 1968.

Excepția a fost ridicată de Ioan Barou cu ocazia soluționării unei cauze penale.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține că dispozițiile art. 335 din Codul de procedură penală din 1968, care reglementează extinderea acțiunii penale pentru alte acte materiale, încalcă principiul separării și echilibrului puterilor în stat și dreptul la un proces echitabil, întrucât atribuie puterii judecătorești prerogative care ar trebui să aparțină exclusiv puterii executive, efectuarea urmăririi penale și punerea în mișcare a acțiunii penale fiind apanajul Ministerului Public, care face parte din puterea executivă. Astfel, arată că, în cazul în care, în cursul judecății, instanța dispune extinderea acțiunii penale cu privire la alte acte materiale, judecătorul nu mai este garantul respectării dreptului la apărare, având oarecum prefigurată vinovăția inculpatului cu privire la actele materiale în privința cărora a dispus extinderea acțiunii penale. Consideră că legiuitorul ar fi trebuit să lase la latitudinea reprezentantului Ministerului Public dacă înțelege să formuleze o cerere de extindere a acțiunii penale, așa cum a procedat în cazul prevăzut de art. 336 din Codul de procedură penală, care reglementează extinderea procesului penal pentru alte fapte.

Judecătoria Zalău apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, deoarece dispozițiile de lege criticate nu aduc nicio atingere prevederilor din Constituție invocate de autorul excepției. Arată că, prin acordarea posibilității instanței judecătorești de a extinde acțiunea penală - cu care a fost deja sesizată de către Ministerul Public -, cu privire și la alte fapte materiale descoperite în cursul judecății și care intră în conținutul infracțiunii pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, nu se aduce nicio încălcare atribuțiilor specifice instituțiilor implicate în realizarea autorității judecătorești. Precizează, în acest sens, că instanțele judecătorești și Ministerul Public sunt prevăzute în capitolul VI al titlului III din Constituție care reglementează autoritatea judecătorească. Apreciază că singura problemă care s-ar putea naște în urma pronunțării extinderii acțiunii penale ar fi o eventuală incompatibilitate a judecătorului care a dispus această soluție, putându-se discuta despre o "încălcare a aparenței de imparțialitate a acestuia“. Or, acest aspect urmează a fi apreciat chiar de către judecător.

Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Guvernul consideră că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 335 din Codul de procedură penală este neîntemeiată. Arată că textul de lege criticat este o normă de procedură ce primește aplicare în cazul infracțiunilor continuate, respectiv atunci când, în realizarea aceleiași rezoluții infracționale, sunt săvârșite mai multe acte materiale ce prezintă, fiecare în parte, conținutul constitutiv al aceleiași infracțiuni. Instituția extinderii acțiunii penale este menită să contribuie la buna administrare a justiției, prin reducerea duratei procedurii judiciare și prin asigurarea caracterului unitar al soluției pronunțate, aceasta urmând a avea în vedere toate actele materiale reținute în sarcina inculpatului. Întrucât extinderea acțiunii penale poate viza numai acte materiale ce realizează conținutul constitutiv al infracțiunii pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, nu se poate susține că instanța exercită o atribuție a procurorului. De asemenea, nu poate fi invocată încălcarea dreptului la un proces echitabil, câtă vreme extinderea acțiunii penale este pusă în discuția părților, iar inculpatul are dreptul să formuleze apărări în raport cu noile acte materiale puse în sarcina sa.

Avocatul Poporului consideră că dispozițiile de lege criticate sunt constituționale, deoarece nu aduc nicio atingere prevederilor din Constituție invocate de autorul excepției. În acest sens, apreciază că Ministerul Public nu face parte din puterea executivă, chiar dacă, potrivit art. 132 din Legea fundamentală, procurorii își desfășoară activitatea "sub autoritatea ministrului justiției“, întrucât această dispoziție, în contextul celorlalte precizări conținute de art. 131 și 132 din Constituție, nu semnifică un raport de subordonare, ci o relație administrativă, organizatorică, similară cu aceea existentă între ministrul justiției și instanțele judecătorești. Ministrul justiției are atribuții de administrare a sistemului, iar nu de dirijare a exercitării atribuțiilor procurorilor, care rămân, în cadrul relației cu ministrul justiției, sub protecția principiilor legalității și imparțialității. În aceste condiții, nu se pune problema încălcării principiului separației puterilor în stat. De asemenea, arată că, în materie penală, atribuțiile puterii judecătorești vizează judecarea infracțiunilor și aplicarea pedepselor. Deosebit de acestea, instanțele judecătorești mai au și alte atribuții care nu sunt, prin natura lor, atribuții de judecată, pentru că în efectuarea lor judecătorul nu este chemat să spună dreptul ori să aplice pedepse pentru comiterea de infracțiuni. Ele sunt, prin voința legiuitorului, atribuții judiciare, întrucât sunt intim legate de procedurile judiciare. În speță, extinderea acțiunii penale de către instanță pentru alte acte materiale este o atribuție judiciară generată de strânsa legătură a acesteia cu procedura de judecată și necesară pentru îndeplinirea scopului procesului penal.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 335 din Codul de procedură penală din 1968, abrogat la 1 februarie 2014 prin Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013. Dispozițiile art. 335 din Codul de procedură penală din 1968, modificate prin Legea nr. 356/2006 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală, precum și pentru modificarea altor legi, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 677 din 7 august 2006, au următorul cuprins: "Dacă în cursul judecății se descoperă în sarcina inculpatului date cu privire și la alte acte materiale care intră în conținutul infracțiunii pentru care a fost trimis în judecată, instanța dispune, prin încheiere, extinderea acțiunii penale cu privire și la aceste acte și procedează la judecarea infracțiunii în întregul ei.

Dacă cu privire la unele din actele care intră în conținutul aceleiași infracțiuni s-a pronunțat anterior o hotărâre definitivă, instanța reunește cauza cu aceea în care s-a dat hotărârea definitivă, pronunțând o nouă hotărâre în raport cu toate actele care intră în conținutul infracțiunii, și desființează hotărârea anterioară.

Instanța este obligată să pună în discuție actele cu privire la care s-a dispus extinderea, făcând aplicație în ce privește încadrarea juridică și a dispozițiilor art. 334.“

În susținerea neconstituționalității acestor dispoziții de lege, autorul excepției invocă încălcarea prevederilor constituționale ale art. 1 alin. (4) referitor la principiul separării și echilibrului puterilor în stat și ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, având în vedere Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, prin care Curtea a statuat că sintagma "în vigoare“ din cuprinsul dispozițiilor art. 29 alin. (1) și ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 este constituțională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituționalitate și legile sau ordonanțele ori dispozițiile din legi sau din ordonanțe ale căror efecte juridice continuă să se producă și după ieșirea lor din vigoare. Prin urmare, dispozițiile de lege criticate, deși abrogate la momentul pronunțării Curții, sunt supuse controlului de constituționalitate, întrucât produc efecte juridice în cauză.

Dispozițiile art. 335 din Codul de procedură penală din 1968 au mai fost supuse controlului de constituționalitate în raport cu critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 243 din 15 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 270 din 24 aprilie 2012, Curtea a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 335 alin. (2) din Codul de procedură penală din 1968, reținând că unitatea legală de infracțiune constă în aceea că, în anumite cazuri, deși există mai multe acțiuni sau inacțiuni, se reține totuși o unitate de infracțiune dispusă de legiuitor. O astfel de unitate legală există, de exemplu, în cazul infracțiunii complexe - tâlhăria - care constă în două acțiuni (furt și violență), dar juridic există o singură infracțiune (tâlhăria) și se aplică o singură pedeapsă. În alte situații, unitatea provine din împrejurarea că două sau mai multe acțiuni/inacțiuni sunt, în mod obiectiv, strâns unite între ele prin aceea că există unitate de rezoluțiune. Așadar, legiuitorul, în virtutea rolului său constituțional, este liber să proclame unitatea legală de infracțiune în aceste cazuri, sprijinindu-se pe unele date reale, anumite legături obiective sau subiective între acțiunile respective.

Dispozițiile legale criticate dispun cu privire la extinderea acțiunii penale pentru alte acte materiale care intră în conținutul aceleiași infracțiuni. O astfel de procedură are în vedere și împrejurarea că anumite fapte penale îmbracă forma infracțiunii continuate, legiuitorul, în acord cu art. 41 din Codul penal, optând pentru pedepsirea comună a acestora. Aceasta se justifică, întrucât, deși sunt săvârșite la intervale de timp diferite, acțiunile ori inacțiunile prezintă fiecare în parte conținutul aceleiași infracțiuni comise în baza aceleiași rezoluții infracționale. De aceea, rațiunile de politică penală au impus pedepsirea comună a infracțiunilor continuate în condițiile art. 43 din Codul penal, pronunțându-se o pedeapsă în limitele prevăzute de cod la infracțiunea săvârșită, la care se poate adăuga un spor în limitele prevăzute de art. 34 din Codul penal. După ce o persoană a fost condamnată definitiv pentru o infracțiune continuată și ulterior se descoperă alte acțiuni sau inacțiuni care intră în conținutul aceleiași infracțiuni, judecătorul, ținând seama de fapta comisă în întregul ei, va pronunța o nouă pedeapsă corespunzătoare, care nu poate fi mai ușoară decât cea pronunțată anterior.

Reglementarea este, astfel, menită să dea expresie actului de înfăptuire a justiției în mod unic, egal și imparțial. De asemenea, este evident că textul legal criticat nu permite aplicarea sa în mod arbitrar, judecătorii fiind obligați să dispună extinderea acțiunii penale în toate situațiile similare, fără ca aceasta să aibă conotațiile reclamate.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea jurisprudenței Curții, soluția de respingere a excepției de neconstituționalitate pronunțată de Curte prin decizia mai sus menționată, precum și considerentele care au fundamentat-o își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

Pentru considerentele arătate mai sus, dispozițiile de lege criticate nu aduc atingere nici prevederilor art. 1 alin. (4) și art. 21 alin. (3) din Constituție.