Decizia CCR nr. 148 din 17.03.2015 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 123 alin. 1 din Codul penal din 1969 şi art. 48 alin. 1 lit. e) din Codul de procedură penală din 1968

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 123 alin. 1 din Codul penal din 1969 și art. 48 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, excepție ridicată de Marin Ionel Pop în Dosarul nr. 4.858/258/2012/a2 al Tribunalului Sibiu - Secția penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 703D/2014.

2. La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca inadmisibilă, deoarece dispozițiile legale criticate nu au legătură cu soluționarea cauzei.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin Decizia penală nr. 32/CF din 3 iulie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 4.858/258/2012/a2, Tribunalul Sibiu - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 123 alin. 1 din Codul penal din 1969 și art. 48 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, excepție ridicată de Marin Ionel Pop într-o cauză penală în care se fac cercetări cu privire la săvârșirea infracțiunii de gestiune frauduloasă prevăzute și pedepsite de art. 214 alin. 1 și 2 din Codul penal din 1969.

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține că prevederile art. 123 alin. 1 din Codul penal din 1969 sunt neconstituționale, deoarece modalitatea de interpretare dată de instanța de drept comun acestor dispoziții îi afectează dreptul la un proces echitabil prin aceea că a apreciat că un act de începere a urmăririi penale infirmat ulterior poate fi motiv de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale. Așa fiind, în măsura în care prin sintagma "îndeplinirea oricărui act“ se poate înțelege chiar și un act al procurorului (rezoluție/ordonanță) infirmat ulterior de către procurorul ierarhic superior, atunci dispozițiile legale îi afectează dreptul la un proces echitabil.

6. În ce privește excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 48 alin. 1 lit. e) din Codul de procedură penală din 1968, autorul excepției susține că acestea sunt neconstituționale în măsura în care una și aceeași persoană poate efectua acte de urmărire penală în calitate de ofițer de poliție, ca mai apoi, în calitate de procuror, să își supravegheze propria cercetare efectuată anterior. Câtă vreme judecătorul este incompatibil dacă soțul, ruda sau afinul său, până la gradul al patrulea inclusiv, a efectuat acte de urmărire penală, a supravegheat urmărirea penală, a soluționat propunerea de arestare preventivă ori de prelungire a arestării preventive, în cursul urmăririi penale, cu atât mai mult acel judecător se află în stare de incompatibilitate dacă el însuși a efectuat respectivele acte.

7. Tribunalul Sibiu - Secția penală, după ce a admis contestația formulată împotriva încheierii penale din 23 iunie 2014 a Judecătoriei Sibiu, pronunțată în Dosarul nr. 4.858/258/2012/a2, prin care aceasta a respins ca inadmisibilă excepția formulată, contrar dispozițiilor art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, nu și-a exprimat opinia cu privire la fondul său.

8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

9. Avocatul Poporului apreciază că excepția de neconstituționalitate este inadmisibilă, deoarece autorul deduce neconstituționalitatea dispozițiilor legale din modul în care acestea pot fi interpretate.

10. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

11. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

12. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie, potrivit actului de sesizare, dispozițiile art. 123 alin. 1 din Codul penal din 1969, cu denumirea marginală întreruperea cursului prescripției, și dispozițiile art. 48 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, cu denumirea marginală Alte cauze de incompatibilitate. Curtea constată că, în ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 48 alin. 1, autorul excepției nu critică întreg alineatul, ci numai lit. e), motiv pentru care urmează a restrânge obiectul excepției numai cu privire la această literă. Dispozițiile legale criticate au următorul conținut:

- Art. 123 alin. 1 din Codul penal din 1969: "Cursul termenului prescripției prevăzute în art. 122 se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act care, potrivit legii, trebuie comunicat învinuitului sau inculpatului în desfășurarea procesului penal.“;

- Art. 48 alin. 1 lit. e) din Codul de procedură penală din 1968: "Judecătorul este de asemenea incompatibil de a judeca, dacă în cauza respectivă: [_]

e) soțul, ruda sau afinul său, până la gradul al patrulea inclusiv, a efectuat acte de urmărire penală, a supravegheat urmărirea penală, a soluționat propunerea de arestare preventivă ori de prelungire a arestării preventive, în cursul urmăririi penale;“.

13. Autorul excepției de neconstituționalitate susține că dispozițiile legale criticate încalcă prevederile constituționale ale art. 20 referitor la Tratatele internaționale privind drepturile omului,art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil, art. 131 referitor la Rolul Ministerului Public și art. 132 referitor la Statutul procurorilor.

14. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că, în ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 123 alin. 1 din Codul penal din 1969, autorul acesteia neagă posibilitatea întreruperii cursului prescripției penale printr-un act al procurorului (respectiv rezoluția de începere a urmăririi penale) care ulterior a fost infirmat, întrucât acesta nu mai poate avea relevanță juridică și că, din această perspectivă, din momentul infirmării învinuitul redobândește calitatea de făptuitor, față de care termenul de prescripție a curs continuu fără să fi fost întrerupt. Analizând critica formulată, Curtea constată că prevederile art. 123 alin. 1 din Codul penal dispun cu privire la întreruperea cursului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea oricărui act care, potrivit legii, trebuie comunicat învinuitului/inculpatului. Astfel, instituția prescripției răspunderii penale constă în stabilirea unui termen care trebuie să curgă în mod netulburat și în interiorul căruia fie autorul faptei nu a fost tras la răspundere penală, fie nu s-a încercat tragerea la răspundere penală. Doar în aceste condiții uitarea faptei se poate realiza. Dacă însă, în acel interval s-a încercat tragerea la răspundere penală, uitarea socială nu mai poate avea loc, iar prescripția nu mai poate curge netulburat. Aceste cauze de întrerupere sunt constituite de acte de procedură care trebuie comunicate învinuitului sau inculpatului (acte de deținere preventivă, arestarea preventivă, acte de punere sub învinuire, prezentarea materialului de urmărire penală etc.) și, între ele, se pot regăsi și rezoluțiile de începere a urmăririi penale. Aceste cauze de întrerupere produc două efecte juridice, care constau atât în oprirea curgerii termenului și eliminarea timpului curs, cât și în începerea curgerii unui nou termen de prescripție. Prin urmare, numai dacă dispare cauza de întrerupere se produce cel de-al doilea efect juridic, pentru că odată cu dispariția sa începe să curgă un nou proces de uitare socială și, odată cu ea, curgerea unui nou termen de prescripție.

15. Din această analiză rezultă că legiuitorul a urmărit să dea eficiență unor cauze prin care întrerupe cursul prescripției, a căror finalitate proprie constă în asigurarea respectului legalității și adevărului în faza de urmărire penală, contribuind la înfăptuirea justiției penale.

16. Așa fiind, analizând critica autorului excepției, se desprinde concluzia că acesta apelează la instanța de contencios constituțional pentru a invalida interpretarea dată textului legal, în sensul că o rezoluție de începere a urmăririi penale, deși infirmată, poate întrerupe cursul prescripției. O astfel de interpretare nu poate fi cenzurată de Curtea Constituțională, întrucât, pe de o parte, textul nu reglementează in terminis care sunt acele acte de procedură ce pot întrerupe cursul prescripției și, pe de altă parte, identificarea lor intră în competența exclusivă a judecătorului învestit cu dezlegarea pricinii pe fond, cu atât mai mult cu cât o interpretare și aplicare corectă/greșită a normei poate fi cenzurată cu prilejul exercitării căilor de atac în cadrul unui proces echitabil.

17. Mai mult decât atât, așa cum se poate observa, presupusa infracțiune a fost comisă la data de 22 martie 2004 și prin urmare acesta este momentul a quo de la care începe să curgă termenul de prescripție. Durata acestuia este însă indisolubil legată de o încadrare juridică corectă dată faptei. De aceea, chiar și în situația în care după data de 22 martie 2009 (deci după trecerea unui interval de 5 ani) organele judiciare ar fi dispus, în acord cu art. 10 alin. 1 lit. g) din Codul de procedură penală din 1968, o soluție de netrimitere în judecată pentru că s-ar fi împlinit termenul de prescripție al răspunderii penale pentru infracțiunea prevăzută de art. 272 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, nimic nu le-ar fi oprit să infirme soluția de neurmărire penală și să schimbe încadrarea juridică în infracțiunea de delapidare, pentru că o soluție de netrimitere în judecată nu beneficiază de autoritate de lucru judecat, sens în care, în temeiul art. 220 din Codul de procedură penală din 1968, coroborat cu art. 64 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, cu modificările și completările ulterioare, aceasta poate fi infirmată în raport cu existența unor date noi care să o justifice (a se vedea Decizia nr. 12 din 16 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 27 februarie 2014). În același sens erau și dispozițiile art. 278¹alin. 11 din Codul de procedură penală din 1968 potrivit cărora menținerea unei rezoluții/ordonanțe de netrimitere în judecată, prin sentința dată cu prilejul soluționării plângerii împotriva soluției procurorului, nu este intangibilă în situația în care s-au descoperit fapte sau împrejurări noi ce nu au fost cunoscute de organul de urmărire penală.

18. Așa fiind, examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că motivul de neconstituționalitate invocat nu privește textul de lege ca atare, ci aplicarea acestuia, aspect care, potrivit art. 2 alin. (2) și (3) din Legea nr. 47/1992, excedează competenței instanței de contencios constituțional. Potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 47/1992,"Sunt neconstituționale prevederile actelor [..........] care încalcă dispozițiile sau principiile Constituției“, alin. (3) al aceluiași articol stabilind că instanța constituțională "se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată [..........]“. Curtea Constituțională a statuat în repetate rânduri că nu intră în atribuțiile sale cenzurarea aplicării legii de către instanțele judecătorești, controlul judecătoresc realizându-se exclusiv în cadrul sistemului căilor de atac prevăzut de lege. În acest sens, potrivit art. 126 alin. (1) din Constituție, "Justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege“ (a se vedea Decizia nr. 1665 din 15 decembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 112 din 19 februarie 2010).

19. Prin urmare, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 123 alin. 1 din Codul penal din 1969 urmează a fi respinsă ca inadmisibilă.

20. În ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 48 alin. 1 lit. e) din Codul de procedură penală din 1968, Curtea, analizând situația de fapt, constată că urmărirea penală a început în anul 2007 prin rezoluția ofițerului de poliție judiciară care ulterior a devenit procuror și care la data de 25 septembrie 2012 a întocmit rechizitoriul. Anterior acestei date, respectiv la 5 august 2011, a fost respinsă cererea de recuzare a procurorului pentru acest motiv și, cu prilejul judecării cauzei în camera preliminară, au fost analizate aceste aspecte care, de asemenea, au fost respinse ca neîntemeiate. Prin urmare, posibilitatea ca actul prin care se dispune începerea urmăririi penale să fie semnat de aceeași persoană care a întocmit rechizitoriul era în acord cu normele legale întrucât, potrivit dispozițiilor art. 218 alin. 3 din Codul de procedură penală din 1968, procurorul însuși nu numai că poate să asiste la efectuarea oricărui act de cercetare penală, dar poate să îl efectueze personal, fără ca acest lucru să atragă incompatibilitatea sa. O astfel de concluzie se desprinde și din Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 11 din 9 februarie 2009 referitoare la examinarea recursului în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, privind incidența cazului de incompatibilitate prevăzut de art. 49 alin. 4 din Codul de procedură penală în ipoteza trimiterii cauzei la procuror în vederea redeschiderii urmăririi penale, prevăzută de art. 278¹alin. 8 lit. b) cu referire la art. 273 alin. 1¹ din Codul de procedură penală din 1968, prin care instanța supremă a statuat că dispozițiile art. 49 alin. 4 din Codul de procedură penală din 1968, potrivit cărora "Persoana care a efectuat urmărirea penală este incompatibilă să procedeze la refacerea acesteia, când refacerea este dispusă de instanță“, se interpretează în sensul că nu există incompatibilitate a persoanei care a efectuat urmărirea penală în ipoteza trimiterii cauzei la procuror în vederea redeschiderii urmăririi penale, prevăzută de art. 278¹alin. 8 lit. b) cu referire la art. 273 alin. 1¹ din Codul de procedură penală. A mai reținut instanța supremă că, în cazul trimiterii cauzei la procuror în temeiul art. 278¹alin. 8 lit. b) din Codul de procedură penală, în vederea începerii sau redeschiderii urmăririi penale, judecătorul nu desființează actele de urmărire propriu-zise ce s-au efectuat, ci numai ultimul act, respectiv numai rezoluția sau ordonanța de netrimitere în judecată, astfel că persoanei care a efectuat urmărirea penală până la acest moment procesual îi revine doar obligația să administreze în continuare probele apreciate ca necesare clarificării aspectelor nelămurite, în cadrul limitelor stabilite prin soluția de admitere a plângerii.

21. Ca atare, procurorul și, respectiv, organul de cercetare penală care a efectuat acte de urmărire penală nu se află în cazul de incompatibilitate prevăzut în art. 49 alin. 4 din Codul de procedură penală din 1968 decât dacă s-a dispus restituirea cauzei de către instanță, în temeiul art. 332 din Codul de procedură penală, în vederea refacerii urmăririi penale. Or, în prezenta cauză nu s-a dispus restituirea în temeiul art. 332 din Codul de procedură penală din 1968. Dimpotrivă, la data de 4 martie 2010, prin Sentința penală nr. 159, Judecătoria Sibiu a desființat rezoluția de neîncepere a urmăririi penale în cauză și a restituit cauza la parchet în vederea începerii urmăririi penale, situație care nu poate atrage incompatibilitatea procurorului.

22. Autorul excepției este nemulțumit de împrejurarea că, în dosarul său, ofițerul de poliție judiciară care a început urmărirea penală împotriva sa la data de 7 noiembrie 2007 a devenit ulterior procuror și a confirmat în această calitate propriile acte. Apreciază că o astfel de posibilitate afectează dreptul la un proces echitabil, precum și rolul constituțional al Ministerului Public și statutul procurorilor. Cu privire la criticile avansate, Curtea constată că autorul excepției încearcă să supună cenzurii Curții Constituționale modul de interpretare și aplicare a normelor legale criticate, fapt care, așa cum s-a arătat, este inadmisibil. În plus, se tinde la modificarea textului legal criticat în sensul că incompatibilitatea ar trebui să subziste și în situația în care procurorul însuși a efectuat acte de cercetare penală în calitate de ofițer de poliție judiciară, situație care, de asemenea, nu poate fi supusă cenzurii Curții, întrucât este inadmisibilă. În concluzie, Curtea constată că și excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 48 alin. 1 lit. e) din Codul de procedură penală din 1968 este inadmisibilă și urmează a fi respinsă în acest sens.