Decizia CCR nr. 56 din 24.02.2015 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, excepție ridicată de Vasile Benea în Dosarul nr. 798/121/2014 al Tribunalului Galați - Secția penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 779D/2014.

2. La apelul nominal se constată lipsa autorului excepției, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Președintele dispune a se face apelul și în dosarele nr. 949D/2014, nr. 977D/2014, nr. 1.033D/2014 și nr. 1.046D/2014, având ca obiect excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, excepție ridicată de Marian Gâdea, Adrian Nicolae Techiu, Adi Sorin Pândele și Mugurel Ciobanu în dosarele nr. 13.817/4/2014, nr. 1.237/193/2014, nr. 1.528/54/2014 și nr. 1.873/89/2014 ale Judecătoriei Sectorului 4 București - Secția penală, Tribunalului Botoșani - Secția penală, Curții de Apel Craiova - Secția penală și pentru cauze cu minori și Tribunalului Vaslui - Secția penală.

4. La apelul nominal răspunde, în Dosarul nr. 977D/2014, partea Adrian Nicolae Techiu, prezentă personal. Se constată lipsa celorlalte părți, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

5. Curtea, având în vedere identitatea de obiect a excepției de neconstituționalitate ridicate în dosarele sus-menționate, din oficiu, pune în discuție conexarea dosarelor nr. 949D/2014, nr. 977D/2014, nr. 1.033D/2014 și nr. 1.046D/2014 la Dosarul nr. 779D/2014. Atât partea prezentă, cât și reprezentantul Ministerului Public sunt de acord cu măsura conexării dosarelor. Curtea, în temeiul dispozițiilor art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, dispune conexarea dosarelor nr. 949D/2014, nr. 977D/2014, nr. 1.033D/2014 și nr. 1.046D/2014 la Dosarul nr. 770D/2014, care este primul înregistrat.

6. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul părții prezente, care susține că principiul aplicării legii penale mai favorabile, reglementat la art. 15 din Constituție, obligă la aplicarea dispozițiilor art. 15 din Codul penal din 1969 persoanelor condamnate definitiv sub imperiul Codului penal din 1969 la pedepse ale căror cuantumuri se situează sub limita maximă a pedepsei prevăzute de Codul penal în vigoare pentru infracțiunile săvârșite.

7. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepției de neconstituționalitate. Se arată că prevederile art. 4 din Legea nr. 187/2012 nu încalcă dispozițiile art. 15 și art. 16 din Constituție. Se observă că autorii excepției solicită, de fapt, aplicarea ultraactivă a dispozițiilor art. 15 din Codul penal din 1969 și că aceștia fac trimitere la categorii de persoane aflate în situații juridice diferite atunci când invocă încălcarea prin textele criticate a principiului egalității în drepturi. Se face trimitere la jurisprudența Curții Constituționale în această materie și se menționează că nu au intervenit elemente noi care să determine modificarea acesteia.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarelor, constată următoarele:

8. Prin Sentința penală nr. 361/F din 11 aprilie 2014 și încheierile din 24 iunie 2014, 2 octombrie 2014, 25 septembrie 2014 și 20 noiembrie 2014, pronunțate în dosarele nr. 798/121/2014, nr. 13.817/4/2014, nr. 1.237/193/2014, nr. 1.528/54/2014 și nr. 1.873/89/2014, Tribunalul Galați - Secția penală, Judecătoria Sectorului 4 București - Secția penală, Tribunalul Botoșani - Secția penală, Curtea de Apel Craiova - Secția penală și pentru cauze cu minori și Tribunalul Vaslui - Secția penală au sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, excepție ridicată de Vasile Benea, Marian Gâdea, Adrian Nicolae Techiu, Adi Sorin Pandele și Mugurel Ciobanu în cauze având ca obiect soluționarea unor cereri de aplicare a legii penale mai favorabile.

9. În motivarea excepției de neconstituționalitate autorii susțin că înlăturarea aplicării facultative a legii penale mai favorabile, așa cum aceasta era reglementată la art. 15 din Codul penal din 1969, prin dispozițiile art. 4 din Legea nr. 187/2012, contravine normelor constituționale și celor europene invocate. Se arată că art. 15 din Codul penal din 1969 reprezintă o normă penală mai favorabilă, iar inaplicabilitatea principiului prevăzut de acesta în cazul situațiilor tranzitorii și diferențele de tratament juridic în aplicarea legii penale mai favorabile, în cazul proceselor în curs de desfășurare și, respectiv, în cel al hotărârilor judecătorești definitive, încalcă dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituție. Se observă, de asemenea, că textul criticat creează o diferență de tratament între persoanele condamnate potrivit Codului penal din 1969 la pedepse mai mici decât maximul special prevăzut de Codul penal în vigoare pentru aceleași infracțiuni și persoanele cărora, fiind condamnate în aceleași condiții, le-au fost aplicate pedepse ce depășesc acest maxim. Se susține că aceste diferențe nu au justificări obiective, constituind discriminări ce contravin prevederilor constituționale ale art. 16 alin. (1) și art. 124 alin. (2). Se face trimitere la argumentul a fortiori în aplicarea principiului legalității pedepsei.

10. Tribunalul Galați - Secția penală, Judecătoria Sectorului 4 București - Secția penală, Tribunalul Botoșani - Secția penală, Curtea de Apel Craiova - Secția penală și pentru cauze cu minori și Tribunalul Vaslui - Secția penală opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, prevederile art. 4 din Legea nr. 187/2012 necontravenind dispozițiilor constituționale invocate de autorul excepției. Se arată că opțiunea legiuitorului în reglementarea Codului penal în vigoare a fost în sensul renunțării la aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive, în scopul garantării unei minime intervenții asupra condamnărilor și pedepselor aplicate definitiv, dând astfel prioritate principiului autorității lucrului judecat. Se face trimitere la soluția și considerentele deciziilor Curții Constituționale nr. 365 din 25 iunie 2014, nr. 385 din 26 iunie 2014 și nr. 437 din 8 iulie 2014 și se arată că ele sunt aplicabile și în prezenta cauză.

11. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actele de sesizare au fost comunicate președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

12. Avocatul Poporului susține că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, făcând trimitere la deciziile Curții Constituționale nr. 365 din 25 iunie 2014, nr. 368 din 26 iunie 2014 și nr. 437 din 8 iulie 2014 și arătând că își menține punctele de vedere exprimate în deciziile anterior referite.

13. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând actele de sesizare, punctele de vedere ale Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, susținerile părții prezente, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

14. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

15. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispozițiile art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012, care au următorul cuprins: "Pedeapsa aplicată pentru o infracțiune printr-o hotărâre ce a rămas definitivă sub imperiul Codului penal din 1969, care nu depășește maximul special prevăzut de Codul penal, nu poate fi redusă în urma intrării în vigoare a acestei legi.".

16. Se susține că textele criticate contravin dispozițiilor constituționale ale art. 1 alin. (3) cu privire la statul român, art. 15 alin. (2) referitor la neretroactivitatea legii, art. 16 privind egalitatea în drepturi, art. 21 alin. (2) referitor la dreptul la un proces echitabil, art. 24 privind dreptul la apărare, art. 53 referitor la restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, ale art. 124 alin. (2) cu privire la înfăptuirea justiției, precum și prevederilor art. 6 și art. 7 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale referitor la dreptul la un proces echitabil și la legalitatea pedepsei.

17. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că dispozițiile legale criticate au mai fost supuse controlului său, din perspectiva unor critici similare. Astfel, cu prilejul pronunțării Deciziei nr. 365 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 587 din 6 august 2014, și Deciziei nr. 385 din 26 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 568 din 31 iulie 2014, Curtea Constituțională a statuat că dispozițiile art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal nu contravin prevederilor constituționale ale art. 15 alin. (2) și ale art. 16 și nici prevederilor art. 7 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

18. Curtea a observat că autorii excepției de neconstituționalitate critică încălcarea principiului retroactivității legii penale mai favorabile, identificând simultan, ca lege penală mai favorabilă, atât dispozițiile Codului penal, care a intrat în vigoare la 1 februarie 2014, cât și dispozițiile art. 15 alin, 1 din Codul penal din 1969. În acest sens, Curtea a reținut că în cazul unei succesiuni de legi, în cursul procesului penal, anterior rămânerii definitive a hotărârii, instanța trebuie să opereze, în concret, o stabilire a sancțiunii în raport cu limitele de pedeapsă prevăzute de fiecare dintre aceste legi și să aplice aceste criterii în limitele legii identificate ca fiind mai favorabile, luând în considerare și analizând faptele și situația particulară a fiecărui caz în parte (a se vedea mutatis mutandis Decizia nr. 101 din 28 februarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 290 din 22 mai 2013).

19. De asemenea, Curtea a constatat existența anumitor diferențe și în ceea ce privește aplicarea retroactivă a legii noi, ce intervine după ce hotărârea de condamnare a rămas definitivă. S-a arătat că, în acest caz, numărul criteriilor folosite pentru determinarea caracterului mai favorabil al legii noi, în cazul pedepselor definitiv aplicate, se reduce la limitele de pedeapsă prevăzute în cele două legi și la cauzele legale de modificare a acestor limite, dar și că, în această ipoteză, este vorba despre punerea în balanță a dreptului unei persoane condamnate la aplicarea legii penale mai favorabile și alte drepturi sau valori constituționale care pot contracara parțial sau complet acest drept, precum principiul securității raporturilor juridice și principiul autorității de lucru judecat. S-a observat că în realizarea acestui echilibru legiuitorul a eliminat aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile din Codul penal.

20. Curtea a observat, totodată, că textul criticat nu contravine dispozițiilor art. 7 paragraful 1 din Convenție, care prevede principiul retroactivității legii penale mai favorabile. Acest principiu este încorporat în regula potrivit căreia, în cazul în care există diferențe între legea penală în vigoare la momentul comiterii infracțiunii și legile penale ulterioare adoptate înainte de pronunțarea unei hotărâri definitive, instanțele trebuie să aplice legea ale cărei prevederi sunt cele mai favorabile inculpatului (Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunțată în Cauza Scoppola împotriva Italiei nr. 2, paragraful 109). Astfel, o lege penală nouă, care reduce sau atenuează pedepsele aplicabile, se aplică autorilor actelor până în momentul în care condamnarea lor dobândește autoritatea de lucru judecat.

21. Referitor la încălcarea prin textul criticat a prevederilor constituționale ale art. 16, Curtea a reținut că analiza realizată din această perspectivă duce la concluzia că cele două categorii de persoane se află în situații juridice diferite, astfel încât aplicarea noii reglementări doar persoanelor a căror sancțiune aplicată depășește maximul special prevăzut de legea nouă nu poate duce la o înfrângere a principiului egalității. În acest sens, prin Decizia nr. 365 din 25 iunie 2014, precitată, Curtea a apreciat că ambele categorii de persoane între care se realizează comparația sunt persoane condamnate definitiv, ceea ce ar determina calificarea situației acestora ca fiind identică. Curtea a constatat însă că diferența rezidă în aceea că, în cazul primei categorii, sancțiunile aplicate depășesc maximul special al noii reglementări, nemaigăsindu-și corespondent în noua legislație, situându-ne astfel în ipoteza aplicării obligatorii a legii penale mai favorabile reglementate atât de art. 14 din Codul penal din 1969, cât și de art. 6 din noul Cod penal, pe când în cazul celei de-a doua categorii, în care se găsesc și autorii excepției, sancțiunile aplicate acestora nu depășesc maximul special cuprins în noua reglementare, ceea ce ar fi putut atrage aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive doar sub imperiul art. 15 din Codul penal din 1969, reglementare nepreluată însă în Codul penal actual.

22. În ceea ce privește pretinsa discriminare, invocată în cauza ce face obiectul prezentei excepții de neconstituționalitate, între persoanele care au săvârșit faptele sub imperiul legii vechi și au fost condamnate sub imperiul acestei legi și cele care, săvârșind faptele în aceleași condiții, nu au fost condamnate, urmând a li se aplica noile dispoziții, Curtea a constatat că aceste persoane nu se regăsesc în situații identice, unele persoane fiind condamnate definitiv la data intrării în vigoare a legii noi, altele nu, astfel că tratamentul juridic diferențiat este justificat și nu se poate vorbi despre existența unei discriminări.

23. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, atât considerentele, cât și soluția deciziilor invocate își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

24. Având în vedere argumentele anterior expuse, Curtea constată că nu poate fi reținută nici încălcarea prin textul criticat a prevederilor constituționale ale art. 1 alin. (3), art. 21 alin. (2), art. 24 și art. 124 alin. (2). Cum prevederile art. 4 din Legea nr. 187/2012 nu încalcă drepturile fundamentale invocate de autorii excepției, nu poate fi reținută incidența în cauză a dispozițiilor art. 53 din Constituție. De asemenea, Curtea constată că prevederile art. 4 din Legea nr. 187/2012 nu contravin dispozițiilor art. 6 din Convenție, neintrând în sfera de incidență a acestui text convențional.