Decizia CCR nr. 108 din 10.03.2015 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 4 teza a doua raportate la cele ale art. 34 alin. 1 din Legea nr. 165/2013 - măsurile pt. finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent,...

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Carmen-Cătălina Gliga.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România și ale art. XXIII alin. (1), (2) și (4) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, excepție ridicată de loan Petru Vasvari în Dosarul nr. 5.275/2/2012* al Curții de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 570D/2014.

2. La apelul nominal răspunde, pentru autorul excepției de neconstituționalitate, avocat Daniela Louise Mohanu, cu delegație depusă la dosar. Lipsesc celelalte părți. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Magistratul-asistent referă asupra cauzei și arată că părțile Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților au depus la dosar puncte de vedere prin care solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate.

4. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului autorului excepției, care arată că, deși a invocat excepția de neconstituționalitate a art. 4 din Legea nr. 165/2013, analizând notele depuse, în realitate, criticile sunt formulate cu privire la teza a doua a art. 4 raportată la termenele prevăzute de art. 34 alin. (1) din aceeași lege. Susține că excepția de neconstituționalitate a art. 4 teza a doua raportat la art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 a devenit inadmisibilă ca urmare a pronunțării de către Curtea Constituțională a Deciziei nr. 88/2014.

5. Cât privește excepția de neconstituționalitate a art. XXIII alin. (1), (2) și (4) din Legea nr. 2/2013, consideră că aceste norme restrâng dreptul la un recurs, contrar principiului că o cale de atac de reformare trebuie să fie judecată de instanța superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată. Depune concluzii scrise.

6. Reprezentantul Ministerului Public, în ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a art. 4 din Legea nr. 165/2013, pune concluzii de respingere, ca inadmisibilă. Însă, dacă criticile sunt raportate la art. 34 din Legea nr. 165/2013, apreciază că devine incidență Decizia nr. 269/2014. Referitor la excepția de neconstituționalitate a art. XXIII alin. (1), (2) și (4) din Legea nr. 2/2013 solicită respingerea acesteia ca neîntemeiată, invocând jurisprudența Curții în materie.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

7. Prin Decizia nr. 1.368 din 24 februarie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 5.275/2/2012*, Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România și ale art. XXIII alin. (1), (2) și (4) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă.

8. Excepția a fost ridicată de Ioan Petru Vasvari într-un recurs având ca obiect obligarea pârâtei Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor la emiterea actului administrativ constând în decizia privind titlul de despăgubire pentru un imobil imposibil de restituit în natură, în privința căruia entitatea deținătoare (municipiul Craiova) a emis decizie prin care a propus acordarea de despăgubiri prin echivalent.

9. În motivarea excepției de neconstituționalitate, referitor la critica de neconstituționalitate a art. 4 din Legea nr. 165/2013, autorul susține, în esență, că legea menționată devine imediat aplicabilă în ceea ce privește natura măsurilor reparatorii, dar ea nu poate modifica sau chiar înlătura dreptul persoanelor îndreptățite la acordarea titlului de despăgubire obținut prin parcurgerea etapelor prevăzute de vechea lege de despăgubire. Astfel, cauzelor aflate pe rolul instanțelor de judecată la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, care au ca obiect obligarea autorităților statului (în speță, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, actualmente Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor) la emiterea titlului de despăgubire în baza vechii legi privind despăgubirile, nu li se poate aplica legea nouă, acestea constituind situații juridice create sub imperiul legii vechi.

10. Apreciază că paguba creată persoanei prin nesoluționarea în termen a cererii sale nu poate fi adâncită, prin obligarea persoanei să parcurgă o altă procedură administrativă instituită de o lege apărută după ce persoana în cauza s-a plâns instanței de refuzul nejustificat al autorității publice de soluționare a cererii sale. Astfel, recunoașterea dreptului pretins trebuie să aibă loc în condițiile legii sub imperiul căreia a fost încălcat acest drept, iar nu în condițiile diferite ale unei noi legi. Consideră că procedura prevăzută de titlul VII din Legea nr. 247/2005 era una greoaie și de lungă durată, iar noua procedură instituită de Legea nr. 165/2013 este la fel, ea instituind noi termene administrative foarte lungi, formarea unor noi comisii administrative, așa încât este încălcată obligația statului de a organiza funcționarea sistemului puterilor sale într-o manieră care să răspundă acestei cerințe, pentru ca persoana îndreptățită să poată beneficia efectiv de protecția asigurată prin prevederile art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Astfel, a considera că legea nouă se poate aplica și cauzelor deja aflate într-un stadiu avansat de soluționare pe cale administrativă sau judecătorească, impunându-se reluarea întregului demers administrativ, este contrar principiului soluționării cauzelor într-un termen rezonabil.

11. În ceea ce privește critica de neconstituționalitate a art. XXIII alin. (1), (2) și (4) din Legea nr. 2/2013, autorul apreciază că aplicarea regulii noii competențe cauzelor deja aflate pe rolul instanțelor, cu consecința trimiterii dosarelor aflate în recurs pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 2/2013 curților de apel care au soluționat în primă instanță cauzele respective, este contrară principiului unui proces echitabil, pentru că o cale de atac extraordinară de reformare cum este recursul nu poate fi soluționată de aceeași instanță care a pronunțat hotărârea în fondul cauzei, pentru că, altfel, recursul s-ar transforma într-o cale de atac de retractare.

12. Arată că dispozițiile art. XXIII alin. (1), (2) și (4) din Legea nr. 2/2013 impun persoanelor care s-au adresat instanțelor de judecată și care au obținut o hotărâre judecătorească în primă instanță, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 2/2013, restrângerea dreptului la un recurs, contrar principiului că o cale de atac de reformare trebuie să fie judecată de instanța superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată. Astfel, această măsură este nejustificată, disproporțională și discriminatorie pentru persoane aflate în aceeași situație. Totodată, apreciază că dispozițiile de lege criticate încalcă și art. 126 alin. (6) din Constituție atât timp cât recursul în contencios administrativ se transformă dintr-o cale de atac de reformare într-una de retractare. Or, astfel nu se mai poate vorbi de o garanție a statului față de controlul judecătoresc efectiv în materia contenciosului administrativ.

13. Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal își exprimă opinia în sensul că excepția de neconstituționalitate ridicată nu este întemeiată, întrucât unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată situația acțiunilor în justiție, aflate în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013. Dimpotrivă, acestea sunt asimilate unor situații juridice legale, în desfășurare, surprinse de legea nouă înaintea definitivării lor și de aceea intră sub incidența noului act normativ.

14. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

15. Avocatul Poporului apreciază că excepția de neconstituționalitate a art. 4 din Legea nr. 165/2013 este inadmisibilă, invocând Decizia nr. 177/2014. În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a art. XXIII alin. (1), (2) și (4) din Legea nr. 2/2013 comunică faptul că își menține punctul de vedere exprimat anterior în dosarele nr. 847D/2013 și nr. 221D/2014.

16. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susținerile reprezentantului autorului, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

17. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

18. Obiectul excepției de neconstituționalitate, astfel cum a fost reținut în actul de sesizare, îl constituie dispozițiile art. 4 din Legea nr. 165/2013, privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 278 din 17 mai 2013, și dispozițiile art. XXIII alin. (1), (2) și (4) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 89 din 12 februarie 2013. Raportat la motivarea autorului și circumstanțele speței, Curtea constată că, în realitate, obiect al excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 4 teza a doua raportate la cele ale art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 și cele ale art. XIII alin. (1), (2) și (4) din Legea nr. 2/2013, dispoziții care au următorul cuprins:

- Art. 4 teza a doua din Legea nr. 165/2013: "Dispozițiile prezentei legi se aplică [_] cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor [_] la data intrării în vigoare a prezentei legi.";

- Art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013: "(1) Dosarele înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor vor fi soluționate în termen de 60 de luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi, cu excepția dosarelor de fond funciar, care vor fi soluționate în termen de 36 de luni.";

- Art. XXIII alin. (1), (2) și (4) din Legea nr. 2/2013: "(1) Procesele în primă instanță, precum și căile de atac în materia contenciosului administrativ și fiscal, în curs de judecată la data schimbării, potrivit dispozițiilor prezentei legi, a competenței instanțelor legal învestite se judecă de instanțele devenite competente potrivit prezentei legi.

(2) Recursurile aflate pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal la data intrării în vigoare a prezentei legi și care, potrivit prezentei legi, sunt de competența curților de apel se trimit la curțile de apel.

(4) În cazurile prevăzute la alin. (1)-(3), dosarele se trimit, pe cale administrativă, la instanțele devenite competente să le judece.".

19. În opinia autorului excepției dispozițiile legale criticate contravin prevederilor constituționale ale art. 11 - Dreptul internațional și dreptul intern, art. 15 alin. (2)- Universalitatea, art. 16 - Egalitatea în drepturi, art. 20 - Tratatele internaționale privind drepturile omului, art. 21 alin. (3) - Accesul liber la justiție, art. 52 - Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică, art. 53 - Restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, art. 126 - Instanțele judecătorești și art. 129 - Folosirea căilor de atac, precum și prevederilorart. 6 - Dreptul la un proces echitabil și art. 13 - Dreptul la un recurs efectiv din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

20. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că, prin Decizia nr. 269 din 7 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 513 din 9 iulie 2014, a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 4 teza a doua din Legea nr. 165/2013 sunt constituționale în măsura în care termenele prevăzute la art. 34 alin. (1) din aceeași lege nu se aplică și cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv aflate pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a legii.

21. Având în vedere că, în prezenta cauză, autorul excepției formulează critici de neconstituționalitate care vizează dispozițiile art. 4 teza a doua raportate la art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 în interpretarea ce a fost exclusă cadrului constituțional, prin decizia menționată, precum și faptul că aceasta a fost pronunțată la un moment ulterior sesizării Curții Constituționale - 24 februarie 2014, în temeiul art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, excepția de neconstituționalitate a acestor dispoziții a devenit inadmisibilă.

22. Potrivit dispozițiilor art. 147 alin. (1) și (4) din Constituție, în procesul de aplicare și interpretare a legislației incidente în cauză, instanța de judecată urmează să respecte Decizia Curții Constituționale nr. 269 din 7 mai 2014, atât sub aspectul dispozitivului, cât și al considerentelor pe care acesta se sprijină. Prin urmare, chiar dacă, în temeiul art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, excepția de neconstituționalitate urmează să fie respinsă ca devenită inadmisibilă, potrivit jurisprudenței Curții - de exemplu, Decizia nr. 404 din 3 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 597 din 11 august 2014, și Decizia nr. 22 din 21 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 162 din 9 martie 2015-, în temeiul deciziei de admitere prezenta decizie poate constitui motiv de revizuire, conform art. 322 pct. 10 din codul de procedură civilă din 1865 sau art. 509 alin. (1) pct. 11 din Codul de procedură civilă, după caz, dacă litigiul a fost definitiv soluționat în timp ce excepția de neconstituționalitate se afla, spre soluționare, pe rolul Curții Constituționale, deoarece aceasta a fost ridicată anterior publicării Deciziei nr. 269 din 7 mai 2014 în Monitorul Oficial al României, Partea I. În consecință, soluția procedurală în cauza de față nu împiedică, ci, din contră, dă posibilitatea valorificării deciziei de admitere menționate în condițiile arătate.

23. În ce privește excepția de neconstituționalitatea a dispozițiilor art. XXIII alin. (1), (2) și (4) din Legea nr. 2/2013, Curtea reține că acestea au mai fost supuse controlului de constituționalitate din perspectiva unor critici de neconstituționalitate asemănătoare, relevante în acest sens fiind Decizia nr. 370 din 26 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 601 din 12 august 2014, Decizia nr. 403 din 3 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 598 din 11 august 2014, și Decizia nr. 559 din 16 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 929 din 19 decembrie 2014.

24. Astfel, prin Decizia nr. 370 din 26 iunie 2014, reiterând jurisprudența sa anterioară, Curtea a constatat că reglementarea criticată a fost adoptată de legiuitor în cadrul competenței sale, astfel cum este determinată prin dispozițiile art. 126 alin. (2) și ale art. 129 din Constituție, potrivit cărora "Competenta instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege", iar "împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii". Curtea a mai arătat că, deși prin efectul aplicării imediate a noii reglementări referitoare la competența materială, aceeași instanță urmează să soluționeze o cale de atac împotriva propriei sale hotărâri, aceasta nu constituie un fine de neconstituționalitate, întrucât judecata va fi realizată în complete cu compunere diferită.

25. De asemenea. Curtea a mai constatat că reglementarea are caracter tranzitoriu, că părțile beneficiază de toate drepturile și garanțiile procesuale menite să le asigure dreptul la apărare, dreptul la un proces echitabil și la soluționarea acestuia într-un termen rezonabil, iar această soluție legislativă nu instituie nicio discriminare și, ca atare, nu contravine nici principiului egalității de tratament între subiectele de drept. Totodată, dispozițiile legale examinate nu aduc atingere principiului imparțialității instanțelor judecătorești, în contextul dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 21 din Legea fundamentală și de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Sub acest aspect, Curtea a subliniat că judecarea recursului de către aceeași instanță care a soluționat apelul, dar în complete diferite, nu constituie în sine o prezumție a lipsei de imparțialitate a judecătorilor care se pronunță asupra recursului, remarcând, în același timp, că cele două căi de atac - apelul și recursul - sunt guvernate de reguli procedurale distincte, menite să asigure realizarea dreptului la un proces echitabil. În acest sens sunt Decizia nr. 137 din 21 februarie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 229 din 14 martie 2006, Decizia nr. 760 din 31 octombrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 980 din 7 decembrie 2006, sau Decizia nr. 709 din 25 mai 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 442 din 30 iunie 2010).

26. Întrucât criticile de neconstituționalitate din prezenta cauză privesc aspecte similare cu cele relevate în jurisprudența Curții și având în vedere că nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea jurisprudenței acesteia, considerentele și soluțiile deciziilor menționate își păstrează valabilitatea.