Decizia CCR nr. 169 din 19.03.2015 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 268 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 268 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, excepție ridicată de Sindicatul Liber "Educația“ din Galați, în numele membrului de sindicat Cecilia Ichim, în Dosarul nr. 106/121/2014 al Curții de Apel Galați - Secția conflicte de muncă și asigurări sociale, și care constituie obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1001D/2014.

2. La apelul nominal se prezintă președintele Sindicatului Liber "Educația“ din Galați, domnul Adrian Andrășescu, cu delegație la dosar, asistat de domnul avocat Traian Doruș, cu împuternicire avocațială la dosar. Lipsește partea Liceul de Arte "Dimitrie Cuclin“ din Galați, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului autorului excepției, care solicită admiterea excepției de neconstituționalitate. În acest sens, arată că dispozițiile de lege criticate încalcă dreptul de proprietate protejat de art. 1 din Primul Protocol la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și de art. 44 din Constituție, întrucât instituie un termen de 3 ani de prescripție a dreptului la acțiune referitoare la drepturile salariale, care constituie un "bun“. Totodată, susține că art. 268 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003 este contrar și unor prevederi din Codul și civil și Codul muncii.

4. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată. În acest sens arată că, potrivit prevederilor art. 44 din Constituție, legiuitorul poate stabili conținutul și limitele dreptului de proprietate. Totodată, prescripția stinge doar dreptul la acțiune, iar dreptul de proprietate poate fi valorificat în condițiile stabilite de lege. Cât privește critica referitoare la contrarietatea dispozițiilor de lege criticate cu dispozițiile Codului muncii ori ale Codului civil, arată că aceasta este inadmisibilă, întrucât Curtea Constituțională este competentă să verifice doar compatibilitatea unor dispoziții de lege cu prevederile constituționale și nu compatibilitatea diferitelor dispoziții de lege între ele.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

5. Prin Încheierea din 2 octombrie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 106/121/2014, Curtea de Apel Galați - Secția conflicte de muncă și asigurări sociale a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 268 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii.

6. Excepția a fost ridicată de Sindicatul Liber "Educația“ din Galați, în numele membrului de sindicat Cecilia Ichim, cu prilejul soluționării apelului formulat împotriva Sentinței civile nr. 514 din 27 martie 2014, pronunțată de Tribunalul Galați în Dosarul nr. 106/121/2014, având ca obiect un litigiu de muncă.

7. În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține, în esență, că dispozițiile art. 268 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003 încalcă dreptul de proprietate. În acest sens arată că dreptul la salariu este un bun, iar prin instituirea prescripției asupra drepturilor salariale se realizează, în fapt, o expropriere a acestui bun, fără a exista o cauză de utilitate publică. De asemenea, arată că dispozițiile de lege criticate sunt contrare art. 38 din Legea nr. 53/2003.

8. Curtea de Apel Galați - Secția conflicte de muncă și asigurări sociale consideră că excepția de neconstituționalitate nu este întemeiată. În acest sens, amintește cele invocate de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 1/1994 referitor la instituția prescripției și termenele în raport cu care aceasta își produce efectele.

9. În conformitate cu dispozițiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum și Avocatului Poporului, pentru a-și formula punctele de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate.

10. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele de vedere solicitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susținerile reprezentantului autorului excepției, concluziile procurorului, dispozițiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

11. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

12. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 268 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011, dispoziții potrivit cărora "Cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate: [_] c) în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum și în cazul răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator;“.

13. Autorul excepției consideră că textul de lege criticat contravine art. 44 alin. (1)-(3) din Constituție referitor la dreptul de proprietate, precum și art. 1 din Primul Protocol la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, privind, de asemenea, dreptul de proprietate.

14. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că autorul excepției formulează critica sa pornind de la premisa că salariul reprezintă un "bun“ protejat atât de dispozițiile constituționale, cât și de cele convenționale referitoare la dreptul de proprietate, iar instituirea unui termen de prescripție pentru acțiunea privind drepturile salariale reprezintă, în fapt, o expropriere, nejustificată de o cauză de utilitate publică.

15. Curtea apreciază că analizarea acestei critici pune în discuție însăși natura juridică a dreptului la salariu. Așa cum reiese din jurisprudența Curții Constituționale, dreptul la salariu se bucură, în egală măsură, de protecția acordată dreptului la muncă, fiind o componentă a acestuia, dar și de protecția acordată dreptului de proprietate, întrucât reprezintă un "bun“ în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. În acest sens, prin Decizia nr. 872 din 25 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010, Curtea a arătat că "salariul este o componentă a dreptului la muncă și reprezintă contraprestația angajatorului în raport cu munca prestată de către angajat în baza unor raporturi de muncă. Efectele raporturilor de muncă stabilite între angajat și angajator se concretizează în obligații de ambele părți, iar una dintre obligațiile esențiale ale angajatorului este plata salariului angajatului pentru munca prestată.“ În egală măsură, prin Decizia nr. 859 din 16 iunie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 520 din 29 iulie 2009, Curtea a reținut că, deși "drepturile salariale nu sunt drepturi reale, cum este dreptul de proprietate, ci drepturi de creanță, în privința apărării lor, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului acestea sunt asimilate cu bunuri, statuându-se că noțiunile de «bun» și «proprietate» au un sens care «nu este limitat la dreptul de proprietate asupra bunurilor corporale, ci cuprinde și alte drepturi și interese patrimoniale» (Cauza Beyeler împotriva Italiei, 2000).“

16. Prin urmare, Curtea constată că restrângerea exercițiului dreptului la salariu nu se poate realiza decât cu respectarea exigențelor constituționale și convenționale referitoare la drepturile fundamentale amintite. Instituirea unui termen de prescripție înăuntrul căruia poate fi exercitată acțiunea în justiție vizând anumite drepturi fundamentale nu poate fi privită însă ca o astfel de restrângere, ci, așa cum a arătat Curtea Constituțională în Decizia nr. 296 din 8 iulie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 577 din 12 august 2003, ca o instituție a cărei finalitate este asigurarea unui climat de ordine, indispensabil exercitării în condiții optime a dreptului de acces la justiție, "prevenindu-se eventualele abuzuri și limitându-se efectele perturbatoare asupra stabilității și securității raporturilor juridice civile. Exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe, cărora li se subsumează și instituirea unor termene, după a căror expirare valorificarea respectivului drept nu mai este posibilă. Departe de a constitui o negare a dreptului în sine, asemenea exigențe dau expresie ordinii de drept, absolutizarea exercițiului unui anume drept având consecință fie negarea, fie amputarea drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane, cărora statul este ținut să le acorde ocrotire, în egală măsură.“ Prin urmare, instituirea unui termen de prescripție al acțiunii referitoare la drepturile salariale se circumscrie dispozițiilor constituționale ale art. 44 alin. (1) teza a doua din Constituție, potrivit cărora "conținutul și limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege.“

17. De altfel, prin prescripție se stinge doar dreptul la acțiune în sens material, deci posibilitatea titularului de creanță de a obține, pe cale silită, îndeplinirea obligației subiectului pasiv. Așadar, prescripția nu stinge dreptul subiectiv în substanța lui, drept care continuă să subziste, și nici obligația corelativă, care va putea fi executată de bunăvoie. În consecință, critica de neconstituționalitate raportată la art. 44 alin. (1)-(3) din Constituție este neîntemeiată.

18. Cât privește pretinsa expropriere fără a fi impusă de o cauză de utilitate publică și fără dreaptă și prealabilă despăgubire, Curtea constată că și această critică este neîntemeiată, deoarece textul de lege criticat nu reglementează măsura exproprierii, ci instituie un termen de prescripție de 3 ani pentru acțiunile privind soluționarea unui conflict de muncă având ca obiect plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, text ce constituie o sancțiune a pasivității în apărarea dreptului subiectiv.

19. În sfârșit, Curtea ține să precizeze că, deși constituie un "bun“, dreptul la salariu nu este un drept real, așa cum este dreptul de proprietate privată, pentru care, potrivit art. 563 alin. (2) din Codul civil, acțiunea în revendicare este imprescriptibilă, cu excepția cazurilor în care prin lege se dispune altfel, ci un drept de creanță, cu un regim juridic distinct.