Decizia CCR nr. 92 din 27.02.2014 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 912alin. 5 din Codul de procedură penală din 1968

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 91² alin. 5 din Codul de procedură penală din 1968, excepție ridicată de Ionuț Țăranu în Dosarul nr. 164/88/2013 al Tribunalului Tulcea - Secția penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 637D/2013.

La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Magistratul-asistent referă asupra faptului că dezbaterile inițiale au avut loc în ședința publică din 16 ianuarie 2014, dată la care constatându-se că nu este întrunită majoritatea prevăzută la art. 6 teza a doua și art. 51 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 47/1992, Curtea a dispus repunerea cauzei pe rol pentru data de 27 februarie 2014,

Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată, sens în care face trimitere la jurisprudența în materie a Curții Constituționale.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele;

Prin încheierea din 10 august 2013, pronunțată în Dosarul nr. 164/88/2013, Tribunalul Tulcea - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 91² alin. 5 din Codul de procedură penală din 1968, excepție ridicată de Ionuț Țăranu în dosarul de mai sus având ca obiect soluționarea unei cauze penale în care au fost folosite ca mijloace de probă și convorbiri telefonice înregistrate într-o altă cauză penală.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține că prevederile criticate sunt neconstituționale, deoarece au un puternic caracter obscur și lasă loc interpretărilor abuzive prin aceea că nu este îndeplinită cerința previzibilității sub aspectul subiecților interceptați și al celor "din alte cauze" față de care se urmărește dovedirea vinovăției, modalitățile de verificare a legalității obținerii acelor interceptări și înregistrări, inclusiv sub aspectul duratei totale a observării și interceptării convorbirilor celor interceptați. Totodată este afectat și dreptul la apărare, deoarece concludența și utilitatea "informațiilor sunt lăsate la aprecierea unilaterală și exclusivă a organelor de represiune. Lipsa previzibilității dispozițiilor contestate rezultă și din faptul că nu se prevede limita maximă a etapei și stadiului procesual până la care se poate depune la dosarul altei cauze penale înregistrarea interceptărilor convorbirilor/comunicărilor purtate între terțe persoane (străine de cauza penală în care se dorește folosirea acestor înregistrări). Se mai arată că se creează o confuzie între "informație" și "probă", textul operând cu noțiunea de "informații concludente și utile", deși concludența și utilitatea sunt atribute exclusive ale probelor.

Totodată, autorul excepției susține că nu sunt asigurate garanțiile procesuale specifice unor proceduri echitabile astfel consacrate de art. 6 paragraful 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și art. 48 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (2010/ C 83/02), potrivit cărora statele semnatare sunt obligate să garanteze prezumția de nevinovăție. Or, în cazul de față textul criticat permite folosirea înregistrărilor unor convorbii sau comunicări efectuate de terțe persoane în care acestea fac, cu rea-credință, afirmații nereale privind săvârșirea de infracțiuni de către persoanele împotriva cărora se dorește folosirea înregistrărilor. De aceea, ar fi trebuit ca să se specifice clar că valoarea probatorie a interceptărilor folosite în acest mod se deduce după coroborarea întregului material probator din cauza în care se folosește înregistrarea.

De asemenea, textul criticat afectează dreptul la apărare, deoarece persoanelor interesate nu li se permite audierea în totalitate a interceptărilor și înregistrărilor astfel folosite, pentru a se deduce contextul în care s-au făcut anumite aprecieri sau s-au spus anumite cuvinte. Apărarea nu are nici posibilitatea de a verifica dacă în dosarul inițial s-au respectat principiile proporționalității și cel al necesității într-o societate democratică, sens în care se invocă hotărârea Curții de la Strasbourg din 30 iulie 1998, pronunțată în Cauza Valenzuela Corrtrares împotriva Spaniei, paragraful 46.

În sfârșit, se mai arată că dispozițiile contestate înfrâng prevederile art. 148 alin. (2) și (4) din Constituție, deoarece oferă procurorului și instanței de judecată posibilitatea de a dispune trimiterea în judecată și condamnarea unei persoane în baza unui probatoriu unic ce vizează obținerea de înregistrări între terțe persoane fără nicio implicare a celui judecat și condamnat, deoarece încalcă prezumția de nevinovăție și dreptul la apărare și deoarece poate conduce la încălcarea de către procuror a art. 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, prin aceea că limitează folosirea în "alte cauze penale" doar a acelor convorbiri purtate între persoanele interceptate prin utilizarea propriilor mijloace de comunicare la distanță. Astfel, în situația în care aparatul la care se recurge în vederea efectuării comunicării aparține unei alte persoane decât cea interceptată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că există o ingerință comisă de autoritățile publice în exercitarea dreptului persoanei la corespondență și la viață privată (Hotărârea din 24 aprilie 1990, pronunțată în Cauza Kruslin împotriva Franței, paragraful 26).

Tribunalul Tulcea - Secția penală opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, deoarece, chiar dacă procurorul de ședință a depus la dosarul cauzei unele convorbiri interceptate și înregistrate într-un alt dosar penal, acestea nu sunt singurele mijloace de probă ce au fost supuse aprecierii completului de judecată și este exclus ca o eventuală soluție de condamnare să fie pronunțată numai pe baza acestora. În acest context instanța de judecată face trimitere la hotărârea pronunțată în Cauza Dumitru Popescu împotriva României, prilej cu care instanța de contencios european a statuat că în materie de probațiune dreptul procesual român prevede că probele nu au valoare prestabilită și nu sunt ierarhizate, neexistând, așadar, prezumția de proeminență a unei probe față de alta. De aceea, utilizarea înregistrărilor în litigiu ca probă în procesul de convingere intimă a judecătorului național nu l-a privat pe reclamant de un proces echitabil.

În sfârșit, instanța de judecată mai arată că nu este afectat nici dreptul la apărare, deoarece inculpatului i-a fost încuviințată cererea de studiere, împreună cu avocatul ales, a proceselor - verbale de interceptare a convorbirilor telefonice, iar în măsura în care acesta ar fi formulat o cerere de audiere a interceptărilor obținute de la terțe persoane, o asemenea cerere ar fi fost încuviințată tocmai pentru respectarea dreptului la apărare.

Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Avocatul Poporului consideră că dispozițiile legale criticate sunt constituționale, sens în care face trimitere la jurisprudența în materie a Curții Constituționale.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 91² alin. 5 din Codul de procedură penală din 1968, cu denumirea marginală Organele care efectuează interceptarea și înregistrarea, care au următorul conținut: "Convorbirile sau comunicările interceptate și înregistrate pot fi folosite și în altă cauză penală dacă din cuprinsul acestora rezultă date sau informații concludente și utile privitoare la pregătirea sau săvârșirea unei alte infracțiuni dintre cele prevăzute la art. 91¹ alin. 1 și 2"

Ulterior sesizării Curții Constituționale, dispozițiile legale criticate, deși abrogate, au preluat aceeași soluție legislativă în art. 142 alin. (5) din Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, care, potrivit art. 103 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, a intrat în vigoare la data de 1 februarie 2014.

Cu toate acestea, ținând seama de rațiunile avute în vedere de Decizia Curții Constituționale nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, potrivit cărora "sintagma «în vigoare» din cuprinsul dispozițiilor art. 29 alin. (1) și ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, este constituțională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituționalitate și legile sau ordonanțele ori dispozițiile din legi sau din ordonanțe ale căror efecte juridice continuă să se producă și după ieșirea lor din vigoare", Curtea urmează a se pronunța asupra prevederilor art. 91² alin. 5 din Codul de procedură penală din 1968.

Autorul excepției de neconstituționalitate susține că prevederile legale menționate încalcă dispozițiile constituționale ale art. 1 alin. (3) referitor la România ca stat de drept, art. 11 alin. (1) și (2) referitor la obligația statului român de a îndeplini cu bună-credință obligațiile ce îi revin din tratatele la care este parte și care fac parte din dreptul intern, art. 24 alin. (1) referitor la garantarea dreptului la apărare, art. 53 referitor la Restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți și art. 148 alin. (2) și (4) referitor la prioritatea reglementărilor comunitare față de dispozițiile contrare din legile interne.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că dispozițiile legale criticate au mai fost supuse controlului instanței de contencios constituțional din perspectiva unor critici similare. Astfel, cu prilejul pronunțării Deciziei nr. 410 din 10 aprilie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 338 din 1 mai 2008, Curtea Constituțională, respingând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 91² din Codul de procedură penală din 1968, a statuat că textele legale criticate, ca de altfel întreaga secțiune din Codul de procedură penală din 1968, referitoare la interceptările și înregistrările audio sau video, prevăd suficiente garanții, prin reglementarea în detaliu a justificării emiterii autorizației, a condițiilor și a modalităților de efectuare a înregistrărilor, a instituirii unor limite cu privire la durata măsurii, a consemnării și certificării autenticității convorbirilor înregistrate, a redării integrale a acestora, a definirii persoanelor care sunt supuse interceptării, iar eventuala nerespectare a acestor reglementări nu constituie o problemă de constituționalitate, ci una de aplicare, ceea ce însă excedează competenței Curții Constituționale, întrucât, potrivit alin. (3) al art. 2 din Legea nr. 47/1992, "Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată Așa fiind, examinarea și soluționarea acestor aspecte sunt de competența exclusivă a instanței de judecată învestite cu soluționarea procesului penal.

De asemenea, este neîntemeiată și susținerea privind imposibilitatea inculpatului de a lua cunoștință despre conținutul interceptărilor efectuate și, eventual, de a se apăra, demonstrând că înregistrările și interceptările sunt nejustificate ori neîntemeiate, deoarece, potrivit dispozițiilor art. 913 alin. 4 din Codul de procedură penală din 1968, la prezentarea materialului de urmărire penală, procurorul este obligat să prezinte învinuitului sau inculpatului procesele-verbale în care sunt redate convorbirile înregistrate și să asigure, la cerere, ascultarea acestora. Potrivit art. 91⁶ alin. 1 din același cod, mijloacele de probă referitoare la interceptările și înregistrările audio sau video pot fi supuse expertizei tehnice la cererea procurorului, a părților interesate sau, din oficiu, de către instanța de judecată, legislația procedurală penală română asigurând controlul prin justiție și în acest domeniu, judecătorul având datoria să examineze valabilitatea acestora sub toate aspectele legalității și temeiniciei autorizării și efectuării înregistrărilor.

De asemenea, în privința înregistrărilor convorbirilor telefonice s-a constatat că instanțele naționale au confirmat legalitatea strângerii acestor probe, iar reclamantul ar fi putut face observații în fața judecătorului cu privire la aceste înregistrări, care nu au constituit, de altfel, singurul mijloc de probă invocat de acuzare. În același context, și în Hotărârea din 16 noiembrie 2006, pronunțată în cauza Klimentyev împotriva Rusiei, paragraful 124, Curtea de la Strasbourg a statuat că, pentru a asigura dreptul la un proces echitabil, este esențial ca toate probele să fie prezentate de față cu acuzatul, în cadrul unei audieri publice, pentru a se putea oferi contraargumente. Acest lucru nu înseamnă totuși că declarațiile martorilor trebuie făcute în fața tribunalului pentru a fi admise ca mijloace de probă.

În sfârșit, nu poate fi primită nici susținerea potrivit căreia dispozițiile legale criticate contravin prevederilor constituționale ale art. 28 și art. 53, deoarece înseși textele invocate oferă legiuitorului libertatea unei astfel de reglementări, secretul corespondenței nefiind un drept absolut, ci susceptibil de anumite restrângeri, justificate la rândul lor de necesitatea instrucției penale. Astfel, societățile democratice sunt amenințate de un fenomen infracțional din ce în ce mai complex, motiv pentru care statele trebuie să fie capabile de a combate în mod eficace asemenea amenințări și de a supraveghea elementele subversive ce acționează pe teritoriul lor. Așa fiind, asemenea dispoziții legislative devin necesare într-o societate democratică, în vederea asigurării securității naționale, apărării ordinii publice ori prevenirii săvârșirii de infracțiuni

Distinct de argumentele deciziei de mai sus, care își păstrează valabilitatea și în cauza de față, Curtea mai constată următoarele:

Dreptul referitor la secretul corespondenței nu este absolut, putând fi restrâns din rațiuni impuse într-o societate democratică de necesitatea protejării securității naționale, desfășurării instrucției penale, prevenirii acestora din urmă și alte asemenea imperative publice. Potrivit art. 1 alin. (3) din Constituție, "România este stat de drept, democratic și social, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme [...] și sunt garantate", Apărarea eficientă a tuturor acestor valori presupune, în unele cazuri și în condiții riguros reglementate, restrângerea exercițiului chiar și al unor drepturi și libertăți fundamentale.

Interceptarea și înregistrarea unor convorbiri sau înregistrarea unor imagini fără acordul persoanei vizate constituie, într-adevăr, o restrângere a exercițiului dreptului la respectarea și ocrotirea de către autoritățile publice a vieții intime, familiale și private, precum și a exercițiului dreptului la inviolabilitatea secretului convorbirilor și al celorlalte mijloace legale de comunicare, drepturi fundamentale consacrate prin art. 26 alin. (1) și art. 28 din Constituție. Pe de altă parte, însăși Constituția prevede la art. 53 posibilitatea restrângerii exercițiului unor drepturi și libertăți fundamentale, în cazuri și în condiții limitativ și precis determinate. Sub acest aspect, respectarea condițiilor stabilite de Constituție pentru restrângerea exercițiului drepturilor consacrate prin art. 26 alin. (1) și art. 28, precum și asigurarea garanțiilor împotriva unor îngrădiri abuzive ale exercițiului drepturilor respective rezultă din analiza redactării textelor de lege criticate.

Astfel, condiția restrângerii exercițiului dreptului "numai prin lege" se reflectă prin faptul reglementării acesteia, în detalii, prin secțiunea V¹ a titlului III din Codul de procedură penală din 1968, care, ca natură juridică, este o lege.

Condiția ca restrângerea exercițiului dreptului să fie impusă pentru "desfășurarea instrucției penale" este îndeplinită prin indicarea în alin. 1 al art. 91¹ din Codul de procedură penală din 1968 a cerinței ca autorizarea înregistrării convorbirilor să se facă numai "dacă sunt date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni pentru care urmărirea penală se face din oficiu, iar interceptarea și înregistrarea se impun pentru stabilirea situației de fapt ori pentru că identificarea sau localizarea participanților nu poate fi făcută prin alte mijloace ori cercetarea ar fi mult întârziată".

Condiția proporționalității este în mod evident îndeplinită, dacă se are în vedere importanța valorilor apărate împotriva infracțiunilor, sar faptul că însăși existența dreptului sau a libertății nu este atinsă rezultă din dispozițiile alin. 2 al art. 91¹ din Codul de procedură penală din 1968, potrivit cărora restrângerea nu poate fi decât vremelnică, autorizarea interceptării și înregistrării convorbirilor acordându-se doar pentru cel mult 30 de zile, cu posibilitatea eventualei prelungiri pentru motive temeinic justificate (a se vedea, în acest sens, Decizia Curții Constituționale nr. 21 din 3 februarie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 159 din 17 aprilie 2000).

De aceea, legiuitorul ordinar a reglementat în detaliu, în secțiunea V¹ din Codul de procedură penală din 1968, procedura referitoare la interceptările și înregistrările audio sau video. Dacă în varianta codului existentă anterior apariției Legii nr. 281/2003 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală și a unor legi speciale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 468 din 1 iulie 2003, procedura era sumar prevăzută, înregistrările audio sau video putând fi efectuate cu autorizarea prealabilă a procurorului desemnat cu condiția existenței unor indicii temeinice privind pregătirea ori săvârșirea unei infracțiuni, în prezent o astfel de interceptare sau înregistrare a convorbirilor ori comunicărilor efectuate prin telefon ori prin orice mijloc electronic de comunicare se realizează cu autorizarea motivată a judecătorului, ia cererea procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, în condițiile prevăzute de lege. dacă sunt date ori indicii temeinice privind pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu, iar interceptarea și înregistrarea se impun pentru stabilirea situației de fapt ori pentru că identificarea sau localizarea participanților nu poate fi făcută prin alte mijloace ori cercetarea ar fi mult întârziată. Astfel, Legea nr. 281/2003, Legea nr. 356/2006 pentru modificarea și completarea Codului de procedura penală, precum și pentru modificarea altor legi, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 60/2006 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală, precum și pentru modificarea altor legi și Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor au contribuit rând pe rând la instituirea unor proceduri de natură să confere un plus de garanții împotriva arbitrariului organelor de anchetă.

De asemenea, potrivit art. 91² alin. 5 din Codul de procedură penală din 1968, "Convorbirile sau comunicările interceptate și înregistrate pot fí folosite și în altă cauză penală dacă din cuprinsul acestora rezultă date sau informații concludente și utile privitoare la pregătirea sau săvârșirea unei alte infracțiuni dintre cele prevăzute la art. 91¹ alin. 1 și 2." Opinia autorului potrivit căreia folosirea unor astfel de interceptări ca mijloace de probă într-o altă cauză penală și care vor fi opuse interlocutorului îl lipsesc pe acesta din urmă de garanțiile specifice procedurii câtă vreme, pentru sine ori pentru postul său telefonic, nu fusese obținută vreo autorizație, nu poate fi primită, deoarece mijloacele de probă în discuție au fost obținute legal. împrejurarea că pot fi folosite într-o altă cauză nu conferă acestor probe caracter ilegal ori arbitrar, partea interesată putând contesta veridicitatea ori solicita expertizarea lor.

De aceea, toate tipurile de înregistrări efectuate de părți sau de alte persoane pot constitui mijloace de probă numai în cazul în care privesc propriile convorbiri ori alte comunicări pe care le-au purtat cu terții. În plus, orice alte înregistrări pot constitui mijloace de probă dacă nu sunt interzise de lege, Folosirea unor astfel de înregistrări ca mijloc de probă într-un proces penal este în concordanță cu prevederile art. 53 din Constituție, care recunosc legitimitatea unor restrângeri ale exercițiului unor drepturi sau libertăți, inclusiv ale exercițiului dreptului la respectarea și ocrotirea de către autoritățile publice a vieții intime, familiale și private, dacă acestea se fac prin lege și în vederea apărării unor valori sociale importante, precum desfășurarea instrucției penale sau prevenirea faptelor penale.

În sfârșit, cât privește invocarea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv paragraful 26 al Hotărârii din 24 aprilie 1990, pronunțate în Cauza Kruslin împotriva Franței, se constată că autorul excepției nu a ținut seama de circumstanțele avute în vedere de instanța europeană la momentul pronunțării, deoarece, așa cum se arată în paragrafele 32-36 ale aceleiași cauze, Curtea de la Strasbourg nu a fost convinsă dacă ingerința a fost efectuată "în conformitate cu legea" relevantă în vigoare în momentul respectiv. Acolo atingerea adusă vieții private prin formele de interceptare prevăzute de sistemul normativ francez nu se bazau pe o "lege" precisă care să conțină reguli clare și detaliate pe această temă.

Aceeași a fost și situația în cazul Hotărârii din 30 iulie 1998, pronunțată în Cauza Valenzuela Contraras împotriva Spaniei, deoarece violarea art. 8 din Convenție a fost evidentă prin aceea că, la momentul analizei, legislația spaniolă nu a indicat cu suficientă claritate gradul de apreciere de care pot dispune autoritățile. Astfel nu a fost respectată cerința referitoare la previzibilitatea legii, precum și la existența unor garanții detaliate care implică luarea și exercitarea unei măsuri de monitorizare (a se vedea paragraful 60 și paragraful 61 al aceleiași hotărâri).

Or, așa cum s-a arătat mai sus, dispozițiile criticate din Codul de procedură penală român din 1968 respectă pe deplin aceste exigențe, motiv pentru care prezenta excepție de neconstituționalitate urmează a fi respinsă ca neîntemeiată.