Decizia CCR nr. 207 din 31.03.2015 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 250 alin. (6) din Codul de procedură penală

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 250 alin. (6) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Minei Popescu în Dosarul nr. 1.822/204/2013* al Judecătoriei Câmpina și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 808D/2014.

2. Dezbaterile au avut loc în ședința de 17 martie 2015, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă și au fost consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, când Curtea, având în vedere cererea de întrerupere a deliberărilor pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, a amânat pronunțarea, în temeiul art. 57 și art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, pentru 31 martie 2015.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

3. Prin Încheierea din 25 august 2014, pronunțată în Dosarul nr. 1.822/204/2013*, Judecătoria Câmpina a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 250 alin. (6) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Minei Popescu într-o cauză având ca obiect soluționarea unei contestații împotriva măsurii asigurătorii luate de instanța de judecată.

4. În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține că prevederile legale menționate sunt neconstituționale, deoarece stabilesc un regim discriminatoriu între persoanele împotriva cărora măsura asigurătorie s-a luat de către instanță și persoanele împotriva cărora aceeași măsură a fost dispusă de către procuror, întrucât în ultimul caz se poate face contestație atât împotriva luării măsurii, cât și împotriva modului de ducere la îndeplinire, pe când în primul caz se poate face contestație numai împotriva modului de ducere la îndeplinire a măsuri asigurătorii.

5. Judecătoria Câmpina opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, întrucât, în cazul în care măsura asigurătorie a fost dispusă de instanța competentă să judece cauza pe fond (cum este cazul în speța de față), atunci aceasta poate fi contestată, în acord cu art. 408 alin. (2) coroborat cu art. 409 alin. (1) lit. b) și f) din Codul de procedură penală, cu apel odată cu sentința atacată.

6. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

7. Avocatul Poporului apreciază că dispozițiile criticate sunt constituționale.

8. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

9. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

10. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 250 alin. (6) - Contestarea măsurilor asigurătorii din Codul de procedură penală, care au următorul conținut: "Împotriva modului de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii luate de către judecătorul de cameră preliminară ori de către instanța de judecată, procurorul, suspectul ori inculpatul sau orice altă persoană interesată poate face contestație la acest judecător ori la această instanță, în termen de 3 zile de la data punerii în executare a măsurii."

11. Autorul excepției de neconstituționalitate susține că dispozițiile legale criticate încalcă prevederile constituționale ale art. 16 referitor la Egalitatea în drepturi, art. 21 referitor la Accesul liber la justiție, art. 24 referitor la Dreptul la apărare și art. 124 referitor la Înfăptuirea justiției, precum și dispozițiile art. 6 referitor la Dreptul la un proces echitabil din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

12. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că aceasta a fost ridicată într-o cauză penală având ca obiect efectuarea de cercetări sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 272 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal din 1969 și a infracțiunii prevăzute de art. 215¹ din Codul penal din 1969 tot în formă continuată, cu aplicarea art. 33 lit. a) din Codul penal anterior. Astfel, prin încheierea din 13 septembrie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 1.822/204/2013 al Judecătoriei Câmpina, a fost admisă plângerea formulată împotriva Rezoluției de scoatere de sub urmărire penală dispusă de procuror nr. 2.492/P/2009 și confirmată prin Rezoluția prim-procurorului Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova nr. 319/11/2/2013,a fost pusă în mișcare acțiunea penală și a fost reținută spre judecată cauza privind pe inculpatul Minei Popescu. S-a fixat termen de fond pentru data de 29 octombrie 2013. După intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală, prin Încheierea de ședință din 7 februarie 2014, în baza art. 6 alin. (2) din Legea nr. 255/2013,cauza a fost trimisă în cameră preliminară pentru a proceda potrivit art. 342-348 din Codul de procedură penală. Prin Încheierea din 17 martie 2014, în baza art. 346 alin. (2) din Codul de procedură penală a fost constatată legalitatea efectuării actelor de urmărire penală privind pe inculpatul Minel Popescu și s-a dispus începerea judecății. Drept urmare, la data de 25 iulie 2014 instanța de judecată a dispus prin încheiere, în baza art. 249 din Codul de procedură penală,instituirea măsurii asigurătorii a sechestrului asupra unui bun imobil, a numit prin tragere la sorți executorul judecătoresc în vederea aducerii la îndeplinire a măsurii și, în lipsa raportului de expertiză, a amânat judecarea cauzei pe fond pentru 5 septembrie 2014. Așa fiind, atât împotriva luării, cât și împotriva modului de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii dispusă de instanța de judecată la termenul din 25 iulie 2014, inculpatul a formulat contestație și prin încheierea din 25 august 2014 instanța de judecată a respins ca inadmisibilă contestația împotriva luării măsurii asigurătorii și a admis în parte contestația inculpatului împotriva modului de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii, sens în care a anulat actele încheiate de executorul judecătoresc cu privire la obligarea inculpatului la plata cheltuielilor de executare. Totodată, instanța de judecată a menționat că această încheiere poate fi atacată odată cu fondul. De asemenea, prin aceeași încheiere instanța de judecată a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate ridicată în prezenta cauză.

13. Autorul excepției a criticat dispozițiile art. 250 alin. (6) din Codul de procedură penală, deoarece nu prevăd nicio cale de atac împotriva măsurii asigurătorii luate de către judecătorul de cameră preliminară ori de către instanța de judecată.

14. În ce privește critica raportată la imposibilitatea exercitării unei căi de atac împotriva luării măsurii asigurătorii de către judecătorul de cameră preliminară, Curtea constată că aceasta nu are legătură cu soluționarea cauzei, întrucât, așa cum s-a arătat mai sus, în prezenta cauză măsura asigurătorie nu a fost dispusă de către judecătorul de cameră preliminară.

15. Cât privește teza referitoare la luarea măsurii asigurătorii de către instanța de judecată, Curtea constată că nu poate fi primită critica formulată, aceasta fiind neîntemeiată. Astfel, în cazul în care măsura asigurătorie a fost dispusă prin încheiere de instanța competentă să judece cauza pe fond (cum este cazul în speța de față), atunci măsura poate fi contestată, în acord cu art. 408 alin. (2) coroborat cu art. 409 alin. (1) lit. b) și f) din Codul de procedură penală, cu apel, odată cu sentința atacată prin care se soluționează fondul cauzei.

16. Faptul că, spre deosebire de măsura asigurătorie dispusă de către instanța de judecată în acord cu art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală, cea dispusă de procuror poate fi contestată, în acord cu art. 250 alin. (1) din Codul de procedură penală, în termen de 3 zile de la data comunicării ordonanței de luare a măsurii sau de la data aducerii la îndeplinire a acesteia, la judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în fond, constituie o garanție a dreptului la un proces echitabil măsura fiind supusă astfel controlului efectuat de un judecător. De altfel, stabilirea competenței instanțelor judecătorești și instituirea regulilor de desfășurare a procesului, deci și reglementarea căilor de atac, constituie atributul exclusiv al legiuitorului. Astfel, atât art. 129, cât și art. 126 alin. (2) din Constituție fac referire la "condițiile legii" atunci când reglementează exercitarea căilor de atac, competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată urmând a fi prevăzute "numai de lege". Dispozițiile art. 250 alin. (6) din Codul de procedură penală nu aduc atingere dreptului la apărare prevăzut de art. 24 din Legea fundamentală și nici accesului liber la justiție și dreptului la un proces echitabil, consacrate de art. 21 din Constituție, întrucât nu înlătură posibilitatea de a beneficia de drepturile și garanțiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces judecat de către o instanță independentă, imparțială și stabilită prin lege, într-un termen rezonabil, cu atât mai mult cu cât nicio prevedere a Legii fundamentale și a actelor normative internaționale invocate de autorii excepției nu reglementează dreptul la exercitarea căilor de atac în orice cauză.

17. Tot astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că instituirea sechestrului nu este o judecată asupra unei acuzații în materie penală în sensul art. 6 din Convenție, deoarece atât stabilirea unor drepturi de creanțe ale unor terți, cât și confiscarea unor bunuri sunt măsuri ce urmează a fi luate ulterior, în cadrul unor proceduri separate (a se vedea Decizia din 18 septembrie 2006, pronunțată în Cauza Mohammad Yassin Dogmoch împotriva Germaniei). Mai mult decât atât, chiar și în situația unei acuzații în materie penală, art. 2 paragraful 2 din Protocolul nr. 7 adițional la Convenție stabilește că dreptul consacrat de paragraful 1 poate face obiectul unor excepții fie în cazul infracțiunilor minore, fie când cel interesat a fost judecat în primă instanță de către cea mai înaltă jurisdicție ori a fost declarat vinovat și condamnat ca urmare a unui recurs împotriva achitării sale.

18. Așa fiind, faptul că de la momentul luării măsurii și până la momentul în care partea are posibilitatea efectivă de a o contesta trece un interval de timp nu este de natură a înlătura ori a diminua caracterul și consecințele ce pot decurge din folosirea căii de atac odată cu fondul, pentru că nu golește de conținut reexaminarea în sine.

19. A fortiori și în situația în care nu ar fi existat o astfel de cale de atac, Curtea constată că nu ar putea fi primită critica referitoare la afectarea drepturilor reclamate, deoarece, potrivit art. 129 din Constituție "Împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii". Măsurile asigurătorii sunt o consecință a săvârșirii unei fapte penale și constau în indisponibilizarea temporară a unor bunuri mobile sau imobile prin instituirea unui sechestru asupra lor. Până la dovedirea vinovăției în materie penală, indisponibilizarea instituită prin sechestru nu afectează substanța dreptului avut asupra bunurilor supuse măsurii,

întrucât acest lucru se poate realiza numai prin dispozitivul hotărârii care trebuie să cuprindă și cele hotărâte cu privire la măsurile asigurătorii. Așa fiind, indisponibilizarea nu are în vedere drepturi în materie penală în sensul art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale potrivit căruia orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil de către o instanță independentă și imparțială, situație deplin respectată de dispozițiile art. 250 alin. (6) din Codul de procedură penală. De altfel, dublul grad de jurisdicție nu figurează printre garanțiile dreptului la un proces echitabil și este, în acord cu art. 2 paragraful 1 din Protocolul nr. 7 adițional la Convenție, specific numai materiei penale, fiind operabil numai în situația în care acesta poartă asupra examinării unei declarații de vinovăție ori asupra condamnării de către o jurisdicție superioară. Este de reținut că expresia "materie penală" folosită de art. 2 paragraful 1 din Protocolul nr. 7 la Convenție corespunde cu noțiunea de "acuzație în materie penală" prevăzută de art. 6 paragraful 1 din Convenție, în sensul că ea a fost definită de Curtea de la Strasbourg ca "noțiune autonomă a Convenției", independent de conotația pe care o are în sistemele naționale de drept ale statelor contractante (a se vedea Hotărârea din 23 aprilie 2009, pronunțată în Cauza Kamburov II împotriva Bulgariei, paragraful 22). De aceea, din moment ce o astfel de procedură nu privește "temeinicia" unei acuzații penale în sensul art. 6 paragraful 1 din Convenție, pentru aceleași motive nu se poate susține că se impune existența unui dublu grad de jurisdicție.