Decizia CCR nr. 195 din 3.04.2014 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 146 şi art. 215 alin. 5 din Codul penal din 1969

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 146 și art. 215 alin. 5 din Codul penal din 1969, excepție ridicată de Florin Abagiu și Eugen Chivu în Dosarul nr. 7.018/105/2007 al Curții de Apel Ploiești - Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 679D/2013.

2. La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care arată că dispozițiile art. 146 din vechiul Cod penal au fost parțial preluate de noul Cod penal, situația autorilor excepției pe legea nouă fiind mult mai favorabilă. Întrucât, la momentul actual, cauza este în curs de soluționare la instanța de judecată, excepția ar fi devenit lipsită de interes. În cazul în care Curtea nu primește însă soluția de respingere ca devenită inadmisibilă a excepției de neconstituționalitate, pune concluzii de respingere ca neîntemeiată, invocând, în acest sens, jurisprudența în materie a Curții Constituționale.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

4. Prin Încheierea din 17 octombrie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 7.018/105/2007, Curtea de Apel Ploiești - Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 146 și art. 215 alin. 5 din Codul penal din 1969. Excepția a fost ridicată de Florin Abagiu și Eugen Chivu cu ocazia soluționării unei cauze penale având ca obiect tragerea la răspundere penală pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune prevăzute de art. 215 alin. 1, 2 și 5 din Codul penal din 1969, cauză aflată în stadiul procesual al apelului.

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate autorii acesteia susțin că dispozițiile art. 146 și art. 215 alin. 5 din Codul penal din 1969 încalcă prevederile constituționale privind egalitatea cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări, dreptul la un proces echitabil și unicitatea, imparțialitatea și egalitatea justiției. Consideră că redactarea lapidară și neclară a textelor de lege criticate creează posibilitatea săvârșirii unor abuzuri în aplicarea legii de către autoritățile în drept, întrucât lasă interpretarea sintagmei "perturbare deosebit de gravă a activității“ la aprecierea procurorilor și judecătorilor, în condițiile în care sistemul nostru de drept nu se ghidează după jurisprudență, aceasta neechivalând cu legea. Se naște, astfel, un regim discriminatoriu pentru persoanele cercetate penal. Totodată, prin adoptarea dispozițiilor de lege criticate, legiuitorul exercită o ingerință în activitatea economică a societăților comerciale, deoarece suma de 200.000 lei poate reprezenta un prejudiciu nesemnificativ pentru operatorii economici cu rulaj valoric ridicat, dar și un prejudiciu ce poate avea consecințe deosebit de grave pentru societățile cu o activitate de mică valoare economică. Această inechitate afectează dreptul la un proces echitabil, câtă vreme partea vătămată nu este obligată să facă dovada impactului foarte grav asupra intereselor proprii încălcate. În plus, autorii excepției susțin că dispozițiile art. 215 alin. 5 din Codul penal din 1969 sunt discriminatorii în raport de reglementarea infracțiunii de evaziune fiscală, prevăzută de Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, fiind stabilite limite de pedeapsă diferite. Astfel, potrivit art. 9 alin. (1) și (2) din Legea nr. 241/2005, în forma inițială, pedeapsa pentru evaziunea fiscală prin care s-a produs un prejudiciu mai mare de 100.000 euro, în echivalentul monedei naționale, este închisoarea de la 4 la 10 ani. Or, întrucât evaziunea fiscală constă în înșelăciunea având ca victimă statul, cele două infracțiuni asemănându-se sub aspectul elementului material și modalității de realizare, este evidentă discriminarea, în condițiile în care pentru înșelăciunea care a produs o pagubă materială mai mare de 200.000 lei pedeapsa este închisoarea de la 10 la 20 de ani, în timp ce pentru evaziunea fiscală cu un prejudiciu peste 100.000 euro, deci cu mult peste 200.000 lei, pedeapsa este de la 4 la 10 ani.

6. Curtea de Apel Ploiești - Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, invocând jurisprudență Curții Constituționale, și anume deciziile nr. 1.051/2008 și nr. 911/2012.

7. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

8. Avocatul Poporului consideră că dispozițiile de lege criticate sunt constituționale. Face trimitere, în acest sens, la deciziile Curții Constituționale nr. 1.051/2008, nr. 488/2011, nr. 681/2011 și nr. 911/2012.

9. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

10. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

11. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 146 și art. 215 alin. 5 din Codul penal din 1969, abrogat la 1 februarie 2014 prin Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012. Textele de lege criticate au următorul cuprins:

- Art. 146, modificat prin Legea nr. 278/2006 pentru modificarea și completarea Codului penal, precum și pentru modificarea și completarea altor legi, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 601 din 12 iulie 2006: "Prin consecințe deosebit de grave se înțelege o pagubă materială mai mare de 200.000 lei sau o perturbare deosebit de gravă a activității, cauzată unei autorități publice sau oricăreia dintre unitățile la care se referă art. 145, ori altei persoane juridice sau fizice.“;

- Art. 215 alin. 5: "Înșelăciunea care a avut consecințe deosebit de grave se pedepsește cu închisoare de la 10 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi.“

12. În susținerea neconstituționalității acestor dispoziții de lege, autorii excepției invocă încălcarea prevederilor constituționale ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări, ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil și ale art. 124 referitor la unicitatea, imparțialitatea și egalitatea justiției.

13. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că, în ceea ce privește condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, dispozițiile de lege criticate, deși abrogate la momentul pronunțării Curții, sunt supuse controlului de constituționalitate, întrucât au legătură cu soluționarea cauzei, conflictul de legi penale în timp urmând a fi soluționat de către instanța judecătorească.

14. Critica autorilor excepției vizează norma cu caracter explicativ cuprinsă în art. 146 din Codul penal din 1969, în raport cu care este reglementată agravanta infracțiunii de înșelăciune prevăzute de art. 215 alin. 5 din același cod. Asupra constituționalității dispozițiilor art. 146 din Codul penal din 1969, Curtea s-a mai pronunțat prin raportare la aceleași prevederi din Constituție, invocate și în prezenta cauză, și față de critici similare, de exemplu, prin Decizia nr. 50 din 26 ianuarie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 188 din 28 februarie 2006, prin care a statuat că reglementarea criticată este necesară cu atât mai mult cu cât legiuitorul a prevăzut consecințele deosebit de grave ca element circumstanțial în conținutul agravant al mai multor infracțiuni, cum ar fi, spre exemplu, furtul calificat, tâlhăria, înșelăciunea, delapidarea sau distrugerea calificată. Susținerile cu privire la reaprecierea criteriului valoric care determină înțelesul expresiei "consecințe deosebit de grave“ nu pot fi reținute. Modificarea conținutului unei norme juridice, în sensul adaptării ei la realitățile sociale, este o prerogativă exclusivă a autorității legislative în lumina dispozițiilor art. 61 alin. (1) din Constituție, potrivit cărora "Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării“. Curtea Constituțională, potrivit competenței sale înscrise în art. 146 din Constituție și în Legea nr. 47/1992, verifică, în cadrul controlului de constituționalitate a legilor, conformitatea acestora cu dispozițiile constituționale, fără a putea modifica sau completa prevederea legală supusă controlului. De aceea, Curtea Constituțională nu se poate substitui Parlamentului pentru modificarea limitei valorice prevăzute la art. 146 din Codul penal.

15. Cu același prilej, Curtea a respins și critica privind încălcarea dispozițiilor art. 21 alin. (3) din Constituție, deoarece aplicarea cerinței procesului echitabil se impune numai în legătură cu procedura de desfășurare a procesului, iar nu și în ceea ce privește cadrul juridic sancționator al faptelor, adică în domeniul dreptului substanțial, statuând că nici din cuprinsul art. 21 alin. (3) din Constituție și nici din cel al art. 6 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau al jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului nu se poate desprinde concluzia că aplicarea cerinței procesului echitabil ar trebui să excedeze necesității asigurării garanțiilor procesuale, spre a se intra în materii din câmpul dreptului substanțial.

16. De asemenea, referitor la previzibilitatea și accesibilitatea normei penale, prin Decizia nr. 1.051 din 9 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 14 noiembrie 2008, Curtea a reținut că dispozițiile de lege criticate nu contravin normelor constituționale, ci, dimpotrivă, prin explicarea conținutului noțiunii "consecințe deosebit de grave“ în textul art. 146 din Codul penal [din 1969] se asigură caracterul de previzibilitate și accesibilitate al normei juridice penale.

17. În același sens sunt și Decizia nr. 176 din 2 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 191 din 25 martie 2010, și Decizia nr. 623 din 6 mai 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 390 din 14 iunie 2010.

18. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, soluția de respingere a excepției de neconstituționalitate pronunțată de Curte prin deciziile mai sus menționate, precum și considerentele care au fundamentat-o își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

19. Astfel fiind, reglementarea infracțiunii de înșelăciune prevăzute la art. 215 alin. 5 din Codul penal din 1969 prin raportare la producerea unor consecințe deosebit de grave în sensul art. 146 din același cod reprezintă o opțiune de politică penală, de competența exclusivă a legiuitorului, care nu aduce nicio atingere principiului egalității în drepturi, ce presupune ca la situații egale să corespundă tratament egal, iar la situații diferite să existe un tratament diferit, și nici principiului conform căruia justiția e unică, imparțială și egală pentru toți.

20. În plus, nu subzistă nici critica bazată pe comparația dispozițiilor de lege criticate cu norma de incriminare a evaziunii fiscale, întrucât examinarea constituționalității unui text de lege are în vedere compatibilitatea acestuia cu prevederi din Constituție sau din actele internaționale la care România este parte, iar nu compararea dispozițiilor mai multor legi între ele și nici coroborarea lor sau posibilele contradicții din cadrul legislației interne.