Decizia CCR nr. 221 din 15.04.2014 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 146 şi art. 209 alin. 4 din Codul penal din 1969, precum şi ale art. 361 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură penală din 1968

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 146 și art. 209 alin. 4 din Codul penal din 1969, precum și ale art. 361 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură penală din 1968, excepție ridicată de Romică Badea în Dosarul nr. 2.053/271/P/2008 al Curții de Apel Oradea - Secția penală și pentru cauze cu minori și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 733D/2013.

2. La apelul nominal se constată lipsa părților, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată. Se arată că textele criticate nu încalcă dispozițiile constituționale invocate de autorul excepției.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin Încheierea din 17 septembrie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 2.053/271/P/2008, Curtea de Apel Oradea - Secția penală și pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 146 și art. 209 alin. 4 din Codul penal din 1969, precum și ale art. 361 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură penală din 1968, excepție ridicată de Romică Badea într-o cauză având ca obiect stabilirea vinovăției autorului excepției sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de complicitate la furt calificat și fals în înscrisuri sub semnătură privată.

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține că prevederile art. 146 și art. 209 alin. 4 din Codul penal din 1968 sunt, pe de o parte, desuete, întrucât stabilesc un prag valoric ce nu mai corespunde realităților economice și sociale prezente, iar pe de altă parte, discriminatorii, prin impunerea acestui prag valoric de 200.000 lei drept criteriu de agravare a infracțiunii de furt calificat, potrivit alin. 4 al art. 209, invocat de autorul excepției. Se arată că textele criticate creează discriminare nu numai între persoanele care săvârșesc furturi a căror valoare depășește suma de 200.000 lei și cele care comit furturi a căror valoare este mai mică decât suma arătată, dar și între subiectele active ale infracțiunii de furt calificat și cele ale infracțiunii de evaziune fiscală. Se susține că aceasta din urmă prezintă un pericol social sporit față de infracțiunea de furt calificat, și, cu toate acestea, inculpatul are posibilitatea acoperirii integrale a prejudiciului, în cursul urmăririi penale sau al judecății, până la primul termen de judecată, cu consecința reducerii la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege, respectiv a aplicării pedepsei amenzii, dacă prejudiciul cauzat și recuperat în aceleași condiții este de până la 100.000 euro, în echivalentul monedei naționale, sau a aplicării unei sancțiuni administrative, dacă prejudiciul cauzat și recuperat în aceleași condiții este de până la 50.000 euro, în echivalentul monedei naționale, potrivit dispozițiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale (în forma lor în vigoare la data invocării excepției de neconstituționalitate). Se arată că persoanele ce săvârșesc faptele anterior referite se află în situații juridice identice, ceea ce impune acordarea de către legiuitor a unui tratament juridic identic, eventualele deosebiri putând fi justificate prin criterii obiective și rezonabile ce nu pot fi, însă, reținute în prezenta cauză. Se face trimitere la deciziile Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994, nr. 86 din 27 februarie 2003, nr. 89 din 27 februarie 2003 și nr. 423 din 10 mai 2007.

6. Referitor la pretinsa neconstituționalitate a prevederilor art. 361 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură penală din 1968, se susține că imposibilitatea atacării cu apel a sentințelor pronunțate în primă instanță de către judecătorii lipsește părțile de posibilitatea de a obține, înainte ca soluția pronunțată să devină definitivă, remedierea eventualelor erori de fapt sau de drept apărute în soluționarea în fond a cauzelor de către judecătorii, cu consecința încălcării dispozițiilor art. 21 din Constituție, precum și a prevederilor art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Se arată că textul criticat contravine, totodată, prevederilor art. 129 din Constituție, precum și dreptului la un recurs efectiv garantat prin art. 13 din Convenție. Se susține, în acest sens, că în cauzele penale, în care prin sentința instanței de fond poate fi dispusă pedeapsa închisorii, este obligatorie existența triplului grad de jurisdicție, că judecarea în fond a cauzelor de complete formate dintr-un singur judecător poate duce la pronunțarea unor soluții greșite, cu consecința executării pe nedrept de către persoanele condamnate a unor pedepse privative de libertate și că scopul avut în vedere de legiuitor, acela al asigurării celerității procesului penal și al degrevării instanțelor de apel, nu justifică impunerea acestei restricții. Se arată că, pentru aceste motive, dispozițiile art. 361 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură penală din 1968 încalcă și prevederile art. 53 din Legea fundamentală, constituind restrângeri nejustificate ale drepturilor constituționale invocate.

7. Curtea de Apel Oradea - Secția penală și pentru cauze cu minori opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Se arată că reglementarea infracțiunii de furt calificat nu încalcă normele constituționale invocate de autorul excepției și că norma de la art. 146 din Codul penal din 1969 are un caracter explicativ, fiind necesară având în vedere faptul că producerea consecințelor deosebit de grave constituie un element circumstanțial al variantelor agravate ale multor infracțiuni. Se susține că garantarea dreptului la un proces echitabil se impune din perspectiva normelor de procedură penală, acest drept nefiind asigurat prin dispoziții de drept penal substanțial. Se arată că prevederile art. 361 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură penală din 1968 nu aduc atingere accesului liber la justiție și dreptului la un proces echitabil, inculpatul beneficiind de drepturile și garanțiile procesuale prevăzute de lege, pe care le poate exercita în cadrul unui proces public, judecat de o instanță independentă, imparțială, stabilită prin lege, într-un termen rezonabil, fiindu-i asigurat dreptul la două grade de jurisdicție (judecata în primă instanță și recurs), reglementat prin art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenție.

8. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

9. Avocatul Poporului apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Referitor la critica privind neconstituționalitatea dispozițiilor art. 146 și art. 209 alin. 4 din Codul penal din 1969 se arată că incriminarea mai severă a infracțiunii de furt care a produs consecințe deosebit de grave față de incriminarea, în condițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, a infracțiunii de evaziune fiscală, dă expresie politicii penale a statului și nu încalcă principiul egalității în fața legii, prevăzut la art. 16 din Constituție. Se susține că persoanele care săvârșesc aceste două infracțiuni se află în situații diferite, date de împrejurările concrete în care sunt săvârșite faptele. Se face trimitere la deciziile Curții Constituționale nr. 488 din 12 aprilie 2011, nr. 681 din 31 mai 2011 și nr. 911 din 1 noiembrie 2012. În ceea ce privește dispozițiile art. 361 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură penală din 1968, se arată că nu poate fi reținută încălcarea prin acestea a prevederilor art. 16,art. 21 și art. 129 din Constituție și nici a dispozițiilor art. 13 din Convenție. Se susține că normele de reglementare a competenței instanțelor judecătorești, a gradelor de jurisdicție, precum și a căilor de atac constituie reguli de procedură ce pot fi stabilite numai prin lege, potrivit dispozițiilor art. 126 alin. (2) din Constituție și că impunerea unei singure căi de atac, a recursului, în cazul sentințelor pronunțate de judecătorii nu îngrădește dreptul de acces liber la justiție, persoanele interesate putând adresa orice fel de cerere procedurală prevăzută de lege instanțelor ce asigură cele două grade de jurisdicție. Se arată că, prin textele criticate, nu este încălcat nici dreptul la un proces echitabil, deoarece acesta nu presupune asigurarea tuturor căilor de atac împotriva tuturor hotărârilor judecătorești, și nici dreptul la un recurs efectiv, acestea din urmă impunând asigurarea dreptului oricărei persoane lezate într-un interes propriu de a se adresa instanțelor naționale. Se face trimitere la Decizia Curții Constituționale nr. 612 din 6 mai 2010.

10. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctul de vedere al Avocatului Poporului, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

11. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

12. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie prevederile art. 146 și art. 209 alin. 4 din Codul penal din 1969 și ale art. 361 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură penală din 1968, care au următorul cuprins:

Art. 146 din Codul penal din 1969: "Prin consecințe deosebit de grave se înțelege o pagubă materială mai mare de 200.000 lei sau o perturbare deosebit de gravă a activității, cauzată unei autorități publice sau oricăreia dintre unitățile la care se referă art. 145, ori altei persoane juridice sau fizice“;

Art. 209 alin. 4 din Codul penal din 1969: "Furtul care a produs consecințe deosebit de grave se pedepsește cu închisoare de la 10 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi“;

Art. 361 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură penală din 1968: "Sentințele pot fi atacate cu apel. Nu pot fi atacate cu apel:

a) sentințele pronunțate de judecătorii;“.

13. Dispozițiile art. 146 și art. 209 alin. 4 din Codul penal din 1969 au fost abrogate prin art. 250 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012. Prevederile art. 146 din Codul penal din 1969, care defineau consecințele deosebit de grave, au fost preluate cu un nou conținut la art. 183 din Codul penal în vigoare; dispozițiile art. 209 alin. 4 din Codul penal din 1969 nu se regăsesc în noua reglementare. Prevederile art. 361 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură penală din 1968 au fost abrogate prin art. 108 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013, nefiind preluate în Codul de procedură penală în vigoare. Având însă în vedere Decizia Curții Constituționale nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, prin care Curtea a statuat că sintagma "în vigoare“ din cuprinsul dispozițiilor art. 29 alin. (1) și ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, este constituțională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituționalitate și legile sau ordonanțele ori dispozițiile din legi sau din ordonanțe ale căror efecte juridice continuă să se producă și după ieșirea lor din vigoare, Curtea reține ca obiect al prezentei excepții de neconstituționalitate prevederile art. 146 și art. 209 alin. 4 din Codul penal din 1969, precum și ale art. 361 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură penală din 1968.

14. Autorul excepției susține că textele criticate contravin prevederilor constituționale ale art. 16 cu privire la egalitatea în drepturi, ale art. 21 alin. (1) și (3) referitoare la accesul liber la justiție și, respectiv, la dreptul la un proces echitabil, ale art. 53 privind restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți și ale art. 129 cu privire la folosirea căilor de atac, precum și prevederilor art. 6 și art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale cu privire la dreptul la un proces echitabil și la interzicerea discriminării.

15. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că s-a mai pronunțat asupra constituționalității prevederilor art. 146 din Codul penal din 1969, prin raportare la critici de neconstituționalitate similare, respingând ca neîntemeiate excepțiile invocate, prin mai multe decizii, dintre care, cu titlu de exemplu, se rețin: Decizia nr. 1.289 din 14 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 759 din 15 noiembrie 2010, Decizia nr. 1.452 din 4 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 43 din 18 ianuarie 2011, Decizia nr. 681 din 31 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 662 din 16 septembrie 2011, și Decizia nr. 911 din 1 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din 9 ianuarie 2013.

16. Prin Decizia nr. 1.289 din 14 octombrie 2010 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 209 alin. 4 și art. 146 din Codul penal, precum și ale art. 7 din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea și combaterea criminalității organizate, Curtea a constatat că art. 146 din Codul penal din 1969 cuprinde o normă cu caracter explicativ prin care se lămurește înțelesul expresiei "consecințe deosebit de grave“ și că această reglementare este necesară cu atât mai mult cu cât legiuitorul a prevăzut consecințele deosebit de grave ca element circumstanțial în conținutul agravant al mai multor infracțiuni. Totodată, Curtea a reținut că este neîntemeiată și susținerea autorului excepției referitoare la încălcarea prin textul criticat a dispozițiilor art. 21 alin. (3) din Constituție, deoarece aplicarea cerinței procesului echitabil se impune numai în legătură cu procedura de desfășurare a procesului, iar nu și în ceea ce privește cadrul juridic sancționator al faptelor, adică în materia dreptului substanțial. Curtea a subliniat faptul că nici din cuprinsul art. 21 alin. (3) din Constituție și nici din cel al art. 6 al Convenției sau al jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului nu se poate desprinde concluzia că aplicarea cerinței procesului echitabil ar trebui să excedeze necesității asigurării garanțiilor procesuale, spre a se intra în materii din câmpul dreptului substanțial. De asemenea, făcând trimitere la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, Curtea a reținut că, "într-o societate democratică în sensul Convenției, dreptul la o bună administrare a justiției ocupă un loc atât de important încât o interpretare restrictivă a articolului 6 paragraful 1, referitor la dreptul la un proces echitabil, nu ar corespunde scopului și obiectului acestei dispoziții“ (Hotărârea din 17 ianuarie 1970, paragraful 5, în Cauza Delcourt împotriva Belgiei).

17. Prin Decizia nr. 681 din 31 mai 2011, Curtea a statuat că susținerile autorului excepției cu privire la necesitatea reaprecierii criteriului valoric care determină înțelesul expresiei "consecințe deosebit de grave“, deși pot fi reale în condițiile devalorizării monedei naționale, nu pot fi reținute. Curtea a constatat că modificarea conținutului unei norme juridice, în sensul adaptării ei la realitățile sociale, este o prerogativă exclusivă a autorității legislative în lumina dispozițiilor art. 61 alin. (1) din Constituție, potrivit cărora "Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării“; Curtea Constituțională, potrivit competenței sale înscrise în art. 146 din Constituție și în Legea nr. 47/1992, verifică, în cadrul controlului de constituționalitate a legilor, conformitatea acestora cu dispozițiile constituționale, fără a putea modifica sau completa prevederea legală supusă controlului. Astfel, Curtea a conchis că nu se poate substitui Parlamentului pentru modificarea limitei valorice prevăzute la art. 146 din Codul penal din 1968.

18. Cu privire la dispozițiile art. 361 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură penală din 1968, Curtea constată că s-a mai pronunțat, prin raportare la critici de neconstituționalitate similare, prin Decizia nr. 612 din 12 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 30 iunie 2012, prin care a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituțional itate și a reținut că adoptării Legii nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010, era posibilă atacarea cu apel a sentințelor pronunțate de judecătorii numai în cazurile prevăzute de lege, de data aceasta, legiuitorul a instituit o regulă generală, potrivit căreia orice hotărâre pronunțată la nivelul judecătoriei va putea fi atacată uzând de o singură cale de atac, respectiv a recursului. În acest sens, Curtea a reținut că normele de reglementare a competenței instanțelor judecătorești, a gradelor de jurisdicție, precum și a căilor de atac constituie reguli de procedură, a căror stabilire, potrivit prevederilor art. 126 alin. (2) din Constituție, se poate face numai prin lege și că legea procesual penală promovează, ca regulă, judecarea procesului penal în trei grade de jurisdicție: prima instanță, apel și recurs. În același timp, Curtea a observat că pentru anumite cazuri speciale, determinate de natura infracțiunilor care constituie obiectul procesului penal ori de calitatea făptuitorului, legea prevede, cu deplină justificare constituțională, ca excepție, existența doar a două grade de jurisdicție: primă instanță și recurs.

19. Curtea a statuat că reglementarea unei singure căi ordinare de atac nu este de natură să îngrădească dreptul de acces liber la justiție, persoanele interesate putându-se adresa atât primei instanțe, cât și celei de recurs, pentru apărarea drepturilor pretins încălcate și că părțile își pot exercita dreptul la apărare în tot cursul procesului penal, inclusiv în faza de urmărire penală, în primă instanță ori în calea de atac. Curtea a mai reținut că stabilirea competenței, precum și instituirea regulilor de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, deci și reglementarea căilor de atac sunt de competența exclusivă a legiuitorului și că acesta este sensul art. 129 din Constituție, text care face referire la "condițiile legii“, atunci când reglementează exercitarea căilor de atac, astfel încât criticile de neconstituționalitate formulate nu pot fi reținute. Referitor la încălcarea principiului egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție, Curtea a constatat că instituirea unor reguli speciale, inclusiv în ceea ce privește căile de atac, nu este contrară principiului egalității atât timp cât ele asigură egalitatea juridică a cetățenilor în utilizarea lor.

20. Totodată, Curtea a subliniat faptul că părțile au posibilitatea de a beneficia de drepturile și garanțiile procesuale prevăzute de Codul de procedură penală din 1968, în cadrul unui proces public, judecat de către o instanță independentă, imparțială și stabilită prin lege, într-un termen rezonabil, condiții care sunt asigurate și în situația judecării cauzelor în primă instanță de către judecătorii. De asemenea, s-a arătat că este asigurat și dreptul la două grade de jurisdicție (judecata în primă instanță și judecata în recurs) în materie penală, reglementat de art. 2 paragraful 1 din Protocolul nr. 7 adițional la Convenție. Prin urmare, Curtea a conchis că, atâta vreme cât sunt respectate aceste limite, legiuitorul național poate introduce sau elimina, în funcție de nevoile sociale care impun o anumită politică penală, oricâte grade de jurisdicție consideră necesare; altfel spus, reglementările internaționale nu impun un anumit număr maxim al gradelor de jurisdicție sau al căilor de atac, ci numai un număr minim, care este deplin respectat.

21. Curtea a mai constatat că limitele instituite de art. 2 paragraful 1 din Protocolul nr. 7 la Convenție pot constitui obiectul unor restrângeri în sensul art. 2 paragraful 2 din același Protocol, potrivit căruia dreptul oricărei persoane declarate vinovate de o infracțiune de către o instanță de judecată de a cere examinarea condamnării sale de o jurisdicție superioară poate face obiectul unor excepții în cazul infracțiunilor minore.

22. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, atât considerentele, cât și soluția deciziilor invocate își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

23. Distinct de cele arătate, prin Decizia nr. 195 din 13 martie 2007 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 83 și art. 85 din Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 229 din 3 aprilie 2007, Curtea a constatat că examinarea constituționalității unui text de lege are în vedere compatibilitatea acestui text cu dispozițiile constituționale pretins încălcate, iar nu compararea mai multor prevederi legale între ele și raportarea concluziei ce ar rezulta din această comparație la dispoziții ori principii ale Constituției. Curtea a semnalat că, procedându-se altfel, s-ar ajunge inevitabil la concluzia că, deși flecare dintre dispozițiile legale este constituțională, numai coexistența lor ar pune în discuție constituționalitatea uneia dintre ele.