Decizia CCR nr. 283 din 21.05.2014 privind obiecţia de neconstituţionalitate a prev. art. 39 alin. (6), art. 42 alin. 1 şi (10), art. 43 alin. 2, art. 48 alin. 1 şi (8), art. 51 alin. (6), art. 57 alin. (6), art. 59 alin. (6), art. 62 alin. 2, art....

1. Pe rol se află soluționarea obiecției de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, obiecție formulată de un număr de 83 de deputați aparținând grupului parlamentar al Partidului Național Liberal.

2. Obiecția de neconstituționalitate, înregistrată la Curtea Constituțională cu nr. 1.699 din 23 aprilie 2014, constituie obiectul Dosarului nr. 369A/2014 și a fost semnată de următorii deputați: Florin-Alexandru Alexe, Marin Almăjanu, Gabriel Andronache, Ștefan Alexandru Băișanu, Vasile Berci, Dan Bordeianu, Daniel Stamate Budurescu, Cristian Buican, Mihăiță Calimente, Florică Ică Calotă, Steluța Gustica Cătăniciu, Mircea-Vasile Cazan, Florică Cherecheș, Ioan-Cristian Chirteș, Daniel Chițoiu, Lucian-Manuel Ciubotaru, Florin Ciurariu, Erland Cocei, Gheorghe Costin, Corneliu Mugurel Cozmanciuc, Grigore Crăciunescu, Horia Cristian, Ion Cupă, Ioan Cupșa, Anton Doboș, Victor-Paul Dobre, Traian Dobrinescu, Mircea Dolha, Nechita-Stelian Dolha, Mihai Aurel Donțu, Gheorghe Dragomir, Paul Dumbrăvanu, Grațiela Leocadia Gavrilescu, Andrei-Dominic Gerea, Alina-Ștefania Gorghiu, Maria Grecea, Virgil Guran, Eleonora-Carmen Hărău, Vasile Horga, Daniel Iane, Raluca-Cristina Ispir, Mihai Lupu, Victor-Gheorghe Manea, Nicu Marcu, Viorica Marcu, Răzvan Horia Mironescu, Dan-Ștefan Motreanu, Romeo Nicoară, Alexandri Nicolae, Gheorghe Eugen Nicolaescu, Theodor Cătălin Nicolescu, Gheorghe-Vlad Nistor, Ludovic Orban, Nechita-Adrian Oros, Ionel Pălăr, Viorel Palașcă, Dumitru Pardău, Cristiana-Ancuța Pocora, Petre Roman, Mircea Roșca, Nini Săpunaru, George Scarlat, Adrian-George Scutaru, Dan-Coriolan Simedru, Costel Șoptică, Gigel-Sorinel Știrbu, Ionuț Marian Stroe, Raluca Surdu, Iulian-Radu Surugiu, Gheorghe-Mirel Taloș, Ioan Tămâian, Sorin Teju, Ioan Viorel Teodorescu, Hubert Petru Ștefan Thuma, Roșca Laurențiu Țigăeru, Radu-Bogdan Țîmpău, Dan-Laurențiu Tocuț, Elena-Ramona Uioreanu, Dorinei Ursărescu, Lucia-Ana Varga, Mihai-Alexandru Voicu, Daniel-Cătălin Zamfir și Radu Zlati.

3. În motivarea obiecției de neconstituționalitate se susține că legea a fost adoptată fără respectarea cerințelor referitoare la redactarea tezelor prealabile și aprobarea lor de către Guvern și la elaborarea studiului de impact, cerințe prevăzute de art. 27-28 și art. 30 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, contrar art. 1 alin. (5) și art. 142 alin. (1) din Constituție. Or, acest lucru a dus la apariția unor norme imprecise și chiar contradictorii. Cu titlu exemplificativ, se invocă aparenta contradicție dintre dispozițiile alin. (1) și alin. (10) ale art. 42, arătând că alin. (10) nu se poate referi la participanții cu sediul, domiciliul sau reședința în România, pentru că această ipoteză este soluționată de prima teză a alin. (1), care prevede că citarea părților și comunicarea oricăror acte de procedură se efectuează prin Buletinul procedurilor de insolvență, ea referindu-se tot la participanții la procedură aflați în străinătate. În concluzie, un element esențial al participării la o procedura judiciară este imprecis și contradictoriu reglementat.

4. Pe de altă parte, faptul că art. 39 alin. (6) din lege lasă posibilitatea administratorului judiciar/lichidatorului judiciar provizoriu să decidă înstrăinarea bunurilor debitorului pentru cheltuieli de procedură este de natură să încalce dreptul de proprietate și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, menționându-se în sprijinul acestei afirmații Hotărârea din 17 iulie 2003, pronunțată în Cauza Luordo împotriva Italiei. Or, în cazul dispozițiilor legale criticate, nici interesul debitorului, nici cel al creditorilor nu sunt protejate, în condițiile în care administratorul judiciar/lichidatorul judiciar are o marjă de dispoziție largă, chiar exorbitantă, cu privire la bunurile debitorului, deși el este un administrator provizoriu care nu cunoaște situația exactă a societății, nu știe care sunt creditorii și care sunt șansele de redresare a societății.

5. Mai mult, se apreciază că textul de lege este imprecis, întrucât nu determină ce înseamnă "cheltuieli de procedură“ și nici nu stabilește un criteriu de identificare a bunurilor care urmează a fi vândute, lăsând larg deschise porțile abuzului, administratorul judiciar putând astfel să înstrăineze cel mai valoros activ al societății.

6. Nici dreptul de proprietate al creditorilor nu este respectat, deoarece administratorul poate vinde bunuri înainte de notificarea lor, astfel încât aceștia nu pot verifica oportunitatea și legalitatea unei astfel de vânzări, chiar dacă vânzarea ar putea afecta posibilitatea de valorificare a creanțelor, iar propunerea de vânzare se publică numai în Buletinul procedurilor de insolvență și poate fi atacată în termen de 3 zile de la publicare. Legea nu prevede faptul că accesul (cel puțin electronic) la Buletinul procedurilor de insolvență este liber, astfel că, pentru ca un creditor să poată afla despre propunerea administratorului provizoriu, trebuie să achite o taxă Oficiului Național al Registrului Comerțului, conform Hotărârii Guvernului nr. 124/2007. De asemenea, acesta trebuie să verifice periodic Buletinul procedurilor de insolvență pentru a vedea ce proceduri s-au deschis, întrucât este posibil ca până la expirarea termenului să nu fi primit nicio comunicare în legătură cu procedura. În acest mod, liberul acces la justiție devine iluzoriu, fiind condiționat de existența abonamentului la Buletinul procedurilor de insolvență.

7. Având în vedere că pentru a putea accesa Buletinul procedurilor de insolvență este nevoie de plata unei taxe, rezultă că pentru a putea formula o cale de atac sau o contestație, după caz, persoana interesată este condiționată de acea plată.

Accesul la justiție este blocat, dar, mai grav, neformulând căi de atac sau contestații, persoana interesată pierde definitiv drepturile respective. Nu se poate susține că taxa aceasta servește vreun interes public, deoarece la art. 42 alin. (1) se arată că toate costurile legate de publicarea actelor de procedură sunt suportate din taxele achitate la registrul comerțului. În fine, textele respective nu lămuresc situația participanților la procedura cu domiciliul/sediul în altă țară a Uniunii Europene. Conform Regulamentului nr. 1.393/2007 privind notificarea în statele membre a actelor judiciare și extrajudiciare în materie civilă sau comercială, actele de procedură se comunică individual. De altfel, chiar legiuitorul pare a crea un tratament discriminatoriu între participanții la procedură cu domiciliul/sediul în România și cei din alte state ale Uniunii Europene. Conform art. 42 alin. (1) (oricât de imprecisă ar fi norma), pentru aceștia din urmă comunicarea actelor de procedură se face conform Codului de procedură civilă, ceea ce instituie un tratament discriminatoriu între creditori.

8. Celelalte texte invocate stabilesc termene raportate la publicarea în Buletinul procedurilor de insolvență, accesul la justiția din România devenind iluzoriu pentru creditorii din alte state ale Uniunii Europene și încălcând chiar Regulamentul precitat, aspect ce contravine art. 148 alin. (2) raportat la art. 11 din Constituție.

9. Autorii obiecției arată că art. 75 alin. (4) din lege încalcă dispozițiile art. 44 și ale art. 11, raportat la art. 20 din Constituție, întrucât creează un dezechilibru major între interesele debitorului, interesele celorlalți creditori și interesul creditorului a cărui creanță s-a născut ulterior deschiderii procedurii, respectiv în perioada de observație. Acesta din urmă a intrat benevol în relații contractuale cu debitorul, cunoscând starea de insolvență a acestuia și asumându-și un anumit grad de risc ce se reflectă în prețul produselor sau serviciilor oferite debitorului, astfel încât apare ca fiind excesivă posibilitatea acordată acestuia de a decide singur intrarea în faliment a debitorului. Dând prevalentă drepturilor unui singur creditor în detrimentul drepturilor debitorului, al drepturilor creditorilor (inclusiv ale statului) și al celor ale salariaților, textul de lege înfrânge echilibrul dintre interesul privat și cel public, fiind excesiv și având un scop ilegitim, încălcând astfel dreptul de proprietate al tuturor celorlalți participanți la procedură. O astfel de reglementare ar putea fi proporțională cu scopul urmărit numai în cadrul procedurii reorganizării, atunci când situația debitorului este cunoscută, planul de reorganizare este aprobat de către creditori și trebuie aplicat întocmai.

10. Se mai susține că art. 77 alin. (4) din lege încalcă dispozițiile art. 44 și ale art. 11, raportat la art. 20 din Constituție. Astfel, întreruperea furnizării utilităților esențiale este, de fapt, condamnarea la faliment a debitorului. La fel ca în cazul art. 75 alin. (4) din lege, a permite unui singur creditor să decidă în perioada de observație intrarea în faliment a debitorului este excesiv și ilegitim. Procedura insolvenței nu afectează numai dreptul de proprietate al debitorului, ci și pe cel al creditorilor; în acest sens, se menționează situația creanțelor defavorizate. Limitarea dreptului de proprietate al debitorului și al creditorilor servește interesului general prin aceea că încearcă acomodarea intereselor divergente într-o procedură concursuală. Obligarea la furnizarea serviciilor esențiale se înscrie în sfera acceptabilă a limitării drepturilor creditorilor și, de altfel, există în legislația națională de multă vreme. Pe de altă parte, orice privilegiu alocat individual afectează interesul general, precum și interesul privat al tuturor celorlalți participanți la procedură. Dând dreptul unui creditor să oprească practic activitatea debitorului, a fost înfrânt interesul general legitim.

11. Textul atacat creează premisele favorizării furnizorului de servicii esențiale de către debitor, în detrimentul celorlalți creditori. Având în vedere faptul că, până la eventualul vot al unui plan de reorganizare, furnizorul de servicii esențiale este cel care poate distruge șansele de reorganizare ale debitorului, acesta va deveni nu numai un consumator captiv, ci și un debitor captiv, lucru discriminatoriu în raport cu ceilalți creditori. Mai mult, textul lasă loc arbitrariului furnizorului, permițându-i să întrerupă furnizarea serviciilor fără a exista o procedură prealabilă de verificare a îndeplinirii condițiilor legale. În fine, instituirea unui termen în cadrul perioadei de observație este excesiv, tocmai datorită faptului că încă nu se cunoaște viabilitatea debitorului și activitatea debitorului este la cote de avarie până la eventuala aprobare a planului de reorganizare.

12. În conformitate cu dispozițiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, obiecția de neconstituționalitate a fost transmisă președinților celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului, pentru a-și formula punctele de vedere.

13. Președintele Camerei Deputaților a transmis Curții Constituționale, prin Adresa nr. 2 din 14 mai 2014, înregistrată la Curtea Constituțională cu nr. 2.065 din 14 mai 2014, punctul său de vedere, în care se arată că obiecția de neconstituționalitate este neîntemeiată.

14. Se apreciază că, în cazul legii analizate, nu a fost necesară elaborarea unor teze prealabile, întrucât nu se află în ipoteza reglementată de Legea nr. 24/2000.

15. În ceea ce privește dispozițiile art. 39 alin. (1) din lege, se arată că, din analiza sistematică a prevederilor legale contestate, legiuitorul a instituit suficiente garanții în favoare debitorului, fie că este vorba de condiții de formă, fie că este vorba de condiții de fond. De asemenea, se mai susține că, în realitate, autorii sesizării nu argumentează în ce constă caracterul excesiv și ilegitim invocat.

16. În ceea ce privește dispozițiile art. 42 alin. (1) și (10), art. 43 alin. (2), art. 48 alin. (1) și (8), art. 51 alin. (6), art. 57 alin. (6), art. 59 alin. (6), art. 62 alin. (2), art. 111 alin. (2) și art. 160 alin. (5) din lege, se arată că, în esență, taxa contestată este percepută de Oficiul Național al Registrului Comerțului și constă într-o cotă de 10% aplicată asupra taxelor pentru toate operațiunile de constituire, autorizare, înregistrare, menționare, rezervare efectuate în registrul comerțului [art. 42 alin. (1)], nefiind o taxă judiciară.

17. De asemenea, și invocarea prevederilor constituționale înscrise în art. 148 alin. (2) prin raportare la art. 11 alin. (1) este irelevantă prin prisma conținutului normativ al textelor legale contestate.

18. În ceea ce privește pretinsa neconstituționalitate a dispozițiilor art. 75 alin. (4) din lege față de art. 44 și art. 11, raportat la art. 20 din Legea fundamentală, se apreciază că autorii sesizării invocă argumente de oportunitate, precum faptul că "debitorul se află în stare de insolvență, deci într-o situație financiară precară a cărei îndreptare ar putea necesita un termen mai lung decât cel de 60 de zile“ sau eventualele consecințe practice ale aplicării normei juridice.

19. Se mai arată că neconstituționalitatea unui text de lege presupune nerespectarea unor principii ori dispoziții din Legea fundamentală, iar eventualul caracter injust al unei dispoziții legislative față de anumite persoane, ca și modalitățile de punere în practică a acesteia, nu pot echivala cu neconstituționalitatea măsurii preconizate.

20. Guvernul a transmis Curții Constituționale, prin Adresa nr. 5/2.343/2014, înregistrată la Curtea Constituțională sub nr. 2.070 din 15 mai 2014, punctul său de vedere, în care se arată că obiecția de neconstituționalitate este neîntemeiată.

21. În privința criticilor de neconstituționalitate ce privesc legea în ansamblul său, se apreciază că acestea sunt inadmisibile, întrucât autorii săi nu au oferit o motivare a încălcării principiului consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituție și a prevederilor art. 142 alin. (1) din Constituție. În acest sens, se observă că autorii sesizării au invocat faptul că prin încălcarea Legii nr. 24/2000 "se aduce atingere principiului securității raporturilor juridice în componența sa referitoare la claritatea și previzibilitatea legii“, fără însă a aduce argumente în sprijinul acestei susțineri.

22. Guvernul arată că instituțiile și conceptele specifice materiei redresării și falimentului operatorilor economici, principiile esențiale pe care se bazează aceste proceduri, cadrul procesual specific în care se desfășoară nu sunt elemente cu caracter de noutate pentru peisajul normativ românesc, ci acestea ființează de mai bine de 15 ani și au fost în mod constant în atenția legiuitorului, fiind adaptate pe parcursul timpului pentru a servi nevoilor economice și sociale aflate în permanență schimbare. Legea analizată nu a făcut decât să îmbunătățească aspectele care au cunoscut o aplicare neunitară sau care au prezentat deficiențe în implementare și să valorifice evoluțiile legislative și bunele practici dezvoltate în ultimii ani în alte țări, în special cele din spațiul Uniunii Europene.

23. În ceea ce privește critica de neconstituționalitate prin raportare la normele de tehnică legislativă, Guvernul arată că, în primul rând, potrivit art. 27 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, această procedură are în vedere codurile și alte legi complexe, dar anume determinate; or, analizând cuprinsul legii, Guvernul apreciază că nu suntem în prezența unui cod, întrucât actul normativ nu abordează întregul fenomen al insolvenței, ci doar pe cel referitor la anumite categorii de profesioniști (în principiu, operatori economici). Dimensiunea actului normativ, care nu are, în niciun caz, amploarea unui cod (totalizând, totuși, doar 344 articole), nu ar trebui să fie, în opinia Guvernului, cel mai important criteriu care să fie luat în considerare în calificarea sa ca lege complexă, în sensul art. 27 și următoarele din Legea nr. 24/2000.

24. În al doilea rând, Guvernul subliniază că procedura de elaborare a legilor complexe (anume determinate) este reglementată de legiuitor prin dispoziții permisive. Sub acest aspect, se subliniază faptul că în legislația românească au fost adoptate teze prealabile numai în cazul codurilor și aceasta pentru că se propuneau schimbări de politici legislative în materiile-pilon ale sistemului juridic, fiind necesar ca liniile directoare ale acestor noi politici să fie recunoscute și cunoscute.

25. Cu toate acestea, Ministerul Justiției a constituit o comisie de specialiști, formată din reprezentanți ai instanțelor judecătorești, Consiliului Superior al Magistraturii, Ministerului Justiției, Ministerului Finanțelor Publice, Băncii Naționale a României, Autorității de Supraveghere Financiară, Uniunii Practicienilor în Insolvență din România, Asociației Române a Băncilor și ai mediului universitar juridic. De asemenea, Consiliul Legislativ a fost consultat asupra proiectului în procedura de avizare.

26. În ceea ce privește critica referitoare la nerealizarea unui studiu de impact cu privire la soluțiile legislative propuse, Guvernul apreciază ca nici această critică nu poate fi primită, întemeindu-și susținerea pe concluziile jurisprudenței Curții Constituționale în interpretarea art. 1 alin. (5) din Constituție, raportat la art. 30 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 1.658 din 28 decembrie 2010).

27. În cazul proiectului Legii privind procedura de prevenire a insolvenței și de insolvență, executivul, prin Ministerul Justiției, a optat pentru o modalitate structurată de evaluare a legislației în vigoare, de identificare a deficiențelor/lacunelor în aplicare și de elaborare a măsurilor care să contracareze aceste deficiențe, prin implementarea a două programe (unul finanțat de Banca Mondială și un raport de evaluare independentă externă a legislației interne și a măsurilor propuse). Or, cu privire la motivarea impactului legii, din analiza expunerii de motive ce o însoțește, rezultă că au fost avute în vedere costurile și beneficiile aduse în plan economic și social prin adoptarea acesteia, respectiv dificultățile care ar putea apărea în procesul de punere în practică a reglementărilor propuse.

28. Referitor la pretinsa neclaritate a unor texte din cuprinsul legii prin invocarea unui singur exemplu, Guvernul remarcă faptul că art. 42 corespunde standardelor constituționale și convenționale de previzibilitate. Analizând în întregime și sistematic acest articol, inclusiv alin. (2), (3) și (4), dispozițiile criticate își regăsesc claritatea și coerența.

29. În ceea ce privește critica referitoare la prevederile art. 39 alin. (6) din lege, Guvernul remarcă faptul că este criticată puterea conferită administratorului judiciar/lichidatorului judiciar de a decide valorificarea unor bunuri din patrimoniul debitorului în vederea acoperirii cheltuielilor de procedură. Cheltuielile de procedură la care se referă art. 39 alin. (6) au natura juridică a cheltuielilor de judecată, iar suportarea lor din averea debitorului este o aplicație a art. 453 din Codul de procedură civilă; de asemenea, se arată că aceste cheltuieli sunt reglementate în diferitele prevederi ale legii: cheltuieli necesare pentru conservarea și administrarea bunurilor din averea debitorului, cheltuielile cu notificarea, convocarea și comunicarea actelor de procedură, cheltuielile cu taxele, timbrele și orice alte cheltuieli aferente vânzării bunurilor din patrimoniul debitorului, cheltuielile pentru refacerea documentelor contabile, remunerațiile administratorului judiciar/lichidatorului judiciar și ale persoanelor cu pregătire de specialitate desemnate se îi ajute pe aceștia. Guvernul subliniază faptul că legea instituie suficiente garanții care să elimine arbitrariul, inclusiv mecanisme de control judiciar

30. În privința protecției dreptului de proprietate al debitorului, astfel cum semnalează și autorii obiecției de neconstituționalitate, limitarea exercițiului unor drepturi ale debitorilor care nu și-au exercitat voluntar obligațiile de plată apare ca fiind justificată cu prilejul desfășurării procedurii insolvenței ce urmărește tocmai acoperirea pasivului acestora prin satisfacerea creanțelor creditorilor.

31. Guvernul apreciază că susținerea referitoare la nerespectarea dreptului de proprietate al creditorilor, pe considerentul ce aceștia nu sunt în măsură să verifice oportunitatea și legalitatea vânzării, dacă valorificarea are loc anterior constituirii comitetului creditorilor, pornește de la o premisă eronată, întrucât, în fapt, această verificare este posibilă, orice creditor, îndată după deschiderea procedurii, poate contesta măsurile administratorului judiciar, judecătorul-sindic fiind ținut a se pronunța asupra legalității acestora, iar în cazul valorificării bunurilor în temeiul art. 39 alin. (6), una dintre condițiile legale este ca valorificarea să vizeze doar anumite bunuri și să fie făcute la o anumite valoare, cea stabilită de un evaluator, iar nu de administratorul judiciar, chiar valoarea stabilită de acest evaluator putând face obiectul unei contestații în fata judecătorului-sindic.

32. În ceea ce privește argumentul autorilor obiecției referitor la marja de apreciere pe care o are administratorul judiciar, inclusiv cel provizoriu, în gestionarea procedurii, inclusiv sub aspectul valorificării bunurilor prevăzute de art. 39 alin. (1), Guvernul reamintește jurisprudența Curții Constituționale în ceea ce privește poziția specială în procedură a administratorului/lichidatorului judiciar, respectiv Decizia nr. 1.418 din 2 noiembrie 2010 și Decizia nr. 675 din 31 mai 2011.

33. Referitor la prevederile art. 42 alin. (1) și (10), art. 43 alin. (2), art. 48 alin. (1) și (8), art. 51 alin. (6), art. 57 alin. (6), art. 59 alin. (6), art. 62 alin. (2), art. 111 alin. (2) și art. 160 alin. (5) din lege raportat la dispozițiile art. 21 și ale art. 148 alin. (2) coroborat cu art. 11 din Constituție, Guvernul remarcă faptul că citarea și comunicarea actelor de procedură prin Buletin se efectuează doar după deschiderea procedurii. Anterior acestei date, precum și prima citare/comunicare a actelor de procedură către persoanele împotriva cărora se introduce o acțiune în cursul procedurii insolvenței se efectuează potrivit Codului de procedură civilă, deci potrivit regulii general aplicabile în procesele civile. Guvernul arată că Oficiul Național al Registrului Comerțului asigură persoanelor interesate accesul gratuit la cele mai importante informații: denumirea, forma juridică, codul unic de înregistrare, numărul de ordine în registrul comerțului, sediul debitorului; numărul, data și denumirea actului de procedură publicat; numărul dosarului de insolvențe; instanța și secția pe rolul căreia se află dosarul de insolvențe; numărul și data Buletinului în care este publicat actul de procedură; tipul procedurii de insolvență. De asemenea, pentru a facilita consultarea Buletinului și solicitarea numai a datelor relevante se asigură accesul, cu titlu gratuit, la sumarul fiecărui număr al Buletinului. Cu scopul facilitării accesului părților la actele relevante pentru părți, au fost create motoare de căutare în baza de informații accesibile gratuit, folosindu-se criterii precum: debitor, număr de înregistrare în registrul comerțului, cod unic de înregistrare, numărul Buletinului procedurilor de insolvență, număr dosar, interval de publicare. Guvernul semnalează, totodată, că, în perspectiva modificării Regulamentului (CE) nr. 1.346/2000 privind procedurile de insolvență transfrontalieră, urmează a se extinde componenta gratuită cu următoarele informații: data deschiderii procedurii de insolvență; data închiderii procedurii; lichidatorul desemnat; hotărârea de numire a lichidatorului; termenul-limită de depunere a cererilor de admitere a creanțelor.

34. În privința importanței utilizării mecanismelor informatice de citare/comunicare a actelor procedurale, pentru a facilita, iar, în niciun caz, a îngrădi accesul la justiție, se semnalează că la nivelul Uniunii Europene se are în vedere interconectarea registrelor de insolvență din statele membre (larga majoritate a acestora utilizând deja un astfel de produs informatic), astfel încât creditorii din străinătate să poată accesa mai ușor informațiile din dosarele de insolvență transfrontalieră în care sunt parte.

35. De altfel, această problematică a citării prin Buletinul procedurilor de Insolvență a fost deja supusă controlului de constituționalitate, iar Curtea Constituțională, analizând contextul special al procedurii insolvenței și modalitatea concretă în care se realizează citarea/comunicarea prin Buletin a validat acest instrument din perspectiva conformității sale cu Legea fundamentală (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 1.012 din 27 noiembrie 2012).

36. În ceea ce privește dispozițiile art. 75 alin. (4) din lege, Guvernul remarcă faptul că acestea au ca scop să corecteze regimul instituit de Legea nr. 85/2006 în privința creanțelor curente. Astfel, potrivit reglementării în vigoare, plata creanțelor curente se efectuează conform documentelor din care rezultă, fără însă a se institui o sancțiune expresă pentru neachitarea acestora. Contrar celor invocate de autorii obiecției, textul art. 75 alin. (4) din lege nu dă posibilitatea titularului creanței curente "de a decide singur intrarea în faliment a debitorului“, ci textul prevede că această categorie de creditori, în caz de neplată a creanțelor lor în termen de 60 de zile de la data luării măsurii de către administratorul judiciar sau a hotărârii instanței de judecată, are doar dreptul de a formula o cerere privind deschiderea procedurii de faliment a debitorului, cerere care este supusă spre soluționare judecătorului-sindic, acesta fiind cel care analizează situația concretă a evoluției procedurii și dacă se impune sau nu intrarea în faliment.

37. Referitor la prevederile art. 77 alin. (4) din lege, Guvernul observă că, spre deosebire de orice alți titulari de creanțe curente, în privința furnizorilor de utilități (electricitate, gaze naturale, ape, servicii telefonice sau altele asemenea), legea prevede obligația de continuare a prestării serviciilor, aceștia neavând dreptul, în perioada de observație și în perioada de reorganizare, să schimbe, să refuze ori se întrerupă temporar un astfel de serviciu către debitor sau averea acestuia, în cazul în care acesta are calitatea de consumator captiv, potrivit legii. Se poate spune că, în această situație, nu se vorbește doar de consumator captiv, ci și de furnizor captiv.

38. În considerarea acestei diferențe față de orice alt titular de creanțe curente, s-a apreciat că se impune și un tratament de protecție suplimentar. În acest scop, s-a prevăzut un termen de plată legal, de 90 de zile, iar dacă acesta nu este respectat nu mai subzistă obligația de prestare a serviciilor. Limitarea în timp a acestei obligații de furnizare corespunde spiritului normei constituționale ce ocrotește proprietatea privată. Existența unei obligații de prestare a unui serviciu, a unei situații de captivitate în procedură, nelimitată în timp are efecte considerabile și imposibil de contracarat asupra averii creditorului furnizor de utilități, putând conduce, în unele cazuri, în funcție de valoarea creanței și numărul de debitori față de care are obligația de prestare a serviciilor, ca furnizorul să ajungă el însuși în insolvență, prin simplul efect al aplicării legii.

39. Președintele Senatului nu a transmis Curții Constituționale punctul său de vedere.

40. La dosarul cauzei a fost depusă din partea Uniunii Naționale a Practicienilor în Insolvență din România, în calitate de amicus curiae, prin S.C.A. "Leaua & Asociații“ o opinie în sprijinul respingerii obiecției de neconstituționalitate. Aceasta se referă, în mare parte, în același mod, la argumentele prezentate în punctul de vedere al Guvernului.

CURTEA,

examinând obiecția de neconstituționalitate, punctele de vedere ale președintelui Camerei Deputaților și Guvernului, raportul judecătorului-raportor, dispozițiile legale criticate și prevederile Constituției, reține următoarele:

41. Curtea a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. a) din Constituție și ale art. 1, 10, 15, 16 și 18 din Legea nr. 47/1992, să se pronunțe asupra constituționalității prevederilor legale criticate.

42. Obiectul controlului de constituționalitate, având în vedere criticile formulate, îl constituie dispozițiile art. 39 alin. (6), art. 42 alin. (1) și (10), art. 43 alin. (2), art. 48 alin. (1) și (8), art. 51 alin. (6), art. 57 alin. (6), art. 59 alin. (6), art. 62 alin. (2), art. 75 alin. (4), art. 77 alin. (4), art. 111 alin. (2) și art. 160 alin. (5) din Legea privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, precum și prevederile legii în ansamblul său. Dispozițiile legale criticate punctual au următoarea formulare:

- Art. 39 alin. (6): "În scopul și în limitele necesare acoperirii cheltuielilor de procedură, oricând pe parcursul procedurii, în lipsa de lichidități în patrimoniul debitorului, administratorul judiciar/lichidatorul judiciar va identifica bunuri valorificabile libere de sarcini, care nu sunt esențiale pentru reorganizare, și va proceda la valorificarea de urgență, la minim valoarea de lichidare a acestora, stabilită de un evaluator. Până la desemnarea comitetului creditorilor decizia de valorificare aparține administratorului judiciar/lichidatorului judiciar. Propunerea de valorificare, inclusă în raportul prevăzut la art. 59 alin. (1), care se depune la dosarul cauzei și se publică în extras în Buletinul procedurilor de insolvență, poate fi contestată de orice parte interesată în termen de 3 zile de la publicarea extrasului raportului în BPI. După desemnarea comitetului creditorilor, valorificarea se va face cu acordul comitetului, potrivit prevederilor art. 87 alin. (2).“;

- Art. 42 alin. (1) și (10): "(1) Citarea părților, precum și comunicarea oricăror acte de procedură se efectuează prin BPI. Comunicarea citațiilor, a convocărilor și notificărilor către participanții la proces, al căror sediu, domiciliu sau reședință se află în străinătate, este supusă dispozițiilor Codului de procedură civilă coroborate cu prevederile Regulamentului (CE) nr. 1.346/2000 al Consiliului din 29 mai 2000 privind procedurile de insolvență, cu modificările și completările ulterioare, și ale Regulamentului (CE) nr. 1.393/2007 al Parlamentului European și al Consiliului din 13 noiembrie 2007 privind notificarea sau comunicarea în statele membre a actelor judiciare și extrajudiciare în materie civilă sau comercială («notificarea sau comunicarea actelor») și abrogarea Regulamentului (CE) nr. 1.348/2000 al Consiliului, după caz. BPI va fi realizat în formă electronică. Pentru acoperirea cheltuielilor de publicare a Buletinul procedurilor de insolvență se percepe o taxă constând într-o cotă de 10% aplicată asupra taxelor achitate la oficiul registrului comerțului pentru toate operațiunile de constituire, autorizare, înregistrare, menționare, rezervare efectuate în registrul comerțului. [_]

(10) Publicarea actelor de procedură sau, după caz, a hotărârilor judecătorești în BPI înlocuiește, de la data publicării acestora, citarea, convocarea și notificarea actelor de procedură efectuate individual față de participanții la proces, acestea fiind prezumate a fi îndeplinite la data publicării.“;

- Art. 43 alin. (2): "Termenul de apel este de 7 zile de la comunicarea hotărârii realizată prin publicare în BPI, dacă prin lege nu se prevede altfel. Apelul va fi judecat de complete specializate, de urgență. Citarea apelanților, a administratorului judiciar/lichidatorului judiciar și a intimaților în apel și comunicarea deciziilor pronunțate se fac prin Buletinul procedurilor de insolvență. Instanțele judecătorești vor transmite actele de procedură în cauză, din oficiu, pentru publicare în Buletinul procedurilor de insolvență. Procedura va fi considerată îndeplinită dacă citația se publică cu cel puțin 5 zile calendaristice înainte de data stabilită pentru înfățișare. În vederea soluționării apelului se trimit la curtea de apel, în copie certificată, de grefierul-șef al tribunalului, numai actele care interesează soluționarea căii de atac, selectate de judecătorul-sindic în cazul în care apelul privește o hotărâre a judecătorului-sindic pentru care nu s-a format dosar asociat. În cazul în care instanța de apel consideră necesare și alte acte din dosarul de fond, va pune în vedere părților interesate, prin rezoluție la primirea cererii de apel sau prin încheiere în cursul soluționării apelului, să le depună în copie certificată sau le va solicita judecătorului-sindic.“;

- Art. 48 alin. (1) și (8): "(1) Convocarea creditorilor se realizează prin publicare în BPI cu cel puțin 5 zile anterior ținerii ședinței și trebuie să cuprindă ordinea de zi a acesteia. Convocatorul se depune la BPI cu 3 zile înaintea datei la care trebuie efectuată publicarea. [_]

(8) Cererea prevăzută la alin. (7) va fi depusă la dosarul cauzei, inclusiv în format electronic, în termen de 5 zile de la data publicării în BPI a procesului-verbal al adunării creditorilor și va fi soluționată în camera de consiliu, cu citarea celui care a introdus cererea, a administratorului judiciar/lichidatorului judiciar și a creditorilor. Citarea părților și comunicarea actelor către aceștia se fac prin BPI.“;

- Art. 51 alin. (6): "Împotriva acțiunilor, măsurilor și deciziilor luate de comitetul creditorilor, orice creditor poate formula contestație la judecătorul-sindic, în termen de 5 zile de la publicarea procesului-verbal al comitetului creditorilor în BPI.“;

- Art. 57 alin. (6): "Creditorii pot contesta la judecătorul-sindic, pentru motive de nelegalitate, decizia prevăzută la alin. (2) și (3), în termen de 5 zile de la data publicării acesteia în BPI. Judecătorul va soluționa, de urgență și deodată, toate contestațiile printr-o încheiere prin care va numi administratorul judiciar/lichidatorul judiciar desemnat sau, după caz, va solicita adunării creditorilor/creditorului desemnarea unui alt administrator judiciar/lichidator judiciar.“;

- Art. 59 alin. (6): "Contestația trebuie să fie depusă în termen de 7 zile de la publicarea în BPI a extrasului prevăzut la alin. (2).“;

- Art. 62 alin. (2): "Obiecțiunile se formulează în termen de maximum 5 zile de la publicarea în BPI a unui anunț cu privire la depunerea raportului de evaluare la dosarul cauzei.“;

- Art. 75 alin. (4): "Titularul unei creanțe curente, certe, lichide și exigibile ce a fost recunoscută de către administratorul judiciar sau de către judecătorul-sindic potrivit alin. (3) al prezentului articol și al cărei cuantum depășește valoarea-prag poate solicita, pe parcursul duratei perioadei de observație, deschiderea procedurii de faliment a debitorului dacă aceste creanțe nu sunt achitate în termen de 60 de zile de la data luării măsurii de către administratorul judiciar sau a hotărârii instanței de judecată. Prevederile art. 143 alin. (2) și (3) se vor aplica în mod corespunzător.“;

- Art. 77 alin. (4): "Prin excepție de la dispozițiile alin. (2), dacă debitorul nu achită creanțele născute după deschiderea procedurii insolvenței, aferente serviciilor prestate, în termenul prevăzut de alin. (2), furnizorul de utilități este îndreptățit să întrerupă furnizarea serviciilor.“;

- Art. 111 alin. (2): "Contestațiile trebuie depuse la tribunal în termen de 7 zile de la publicarea în BPI a tabelului preliminar, atât în procedura generală, cât și în procedura simplificată.“;

- Art. 160 alin. (5): "Comitetul creditorilor sau orice creditor poate formula contestații la raport și la plan în termen de 15 zile de la publicarea acestora în BPI. O copie de pe contestație se comunică de urgență lichidatorului judiciar. În termen de 5 zile lucrătoare de la expirarea termenului de formulare a contestațiilor, dacă nu se depune nicio contestație, lichidatorul judiciar va proceda la plata efectivă a sumelor distribuite. În cazul în care s-au depus contestații, lichidatorul judiciar va reține de la distribuție sumele supuse contestației în condițiile alin. (6), făcând plata sumelor necontestate.“

43. Autorii obiecției de neconstituționalitate susțin că dispozițiile legale criticate încalcă prevederile art. 1 alin. (5) privind cerințele de calitate a legilor, art. 11 privind dreptul internațional și dreptul intern, art. 20 referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului, art. 21 privind liberul acces la justiție, art. 44 privind dreptul de proprietate privată, art. 142 alin. (1) privind rolul Curții Constituționale de garant al supremației Constituției și art. 148 alin. (2) privind prioritatea reglementărilor comunitare cu caracter obligatoriu față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.

44. Examinând dispozițiile de lege criticate, Curtea reține că obiecția de neconstituționalitate formulată este neîntemeiată pentru motivele care vor fi arătate în continuare.

45. Cu privire la critica de neconstituționalitate referitoare la lipsa elaborării unor teze prealabile și a unui studiu de impact, așa cum prevăd dispozițiile art. 27-28 și art. 30 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, Curtea reține faptul că, în jurisprudența sa, s-a mai pronunțat cu privire la critici de neconstituționalitate raportate la art. 1 alin. (5) din Constituție prin prisma încălcării Legii nr. 24/2000. Astfel, în privința incidenței normelor de tehnică legislativă în cadrul controlului de constituționalitate, Curtea a mai arătat că deși ele "nu au valoare constituțională, [_] prin reglementarea acestora legiuitorul a impus o serie de criterii obligatorii pentru adoptarea oricărui act normativ, a căror respectare este necesară pentru a asigura sistematizarea, unificarea și coordonarea legislației, precum și conținutul și forma juridică adecvate pentru fiecare act normativ. Astfel, respectarea acestor norme concură la asigurarea unei legislații care respectă principiul securității raporturilor juridice, având claritatea și previzibilitatea necesară“ (Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 15 februarie 2012, Decizia nr. 681 din 27 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 477 din 12 iulie 2012, Decizia nr. 447 din 29 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 674 din 1 noiembrie 2013, sau Decizia nr. 448 din 29 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 5 din 7 ianuarie 2014). De aceea, "nerespectarea normelor de tehnică legislativă determină apariția unor situații de incoerență și instabilitate, contrare principiului securității raporturilor juridice în componenta sa referitoare la claritatea și previzibilitatea legii“ (Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012 și Decizia nr. 448 din 29 octombrie 2013).

46. De altfel, o menționare riguroasă a jurisprudenței sale în această materie se regăsește în Decizia Curții Constituționale nr. 1 din 10 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 19 februarie 2014, prin care Curtea Constituțională și-a motivat soluția de constatare a neconstituționalității Legii privind stabilirea unor măsuri de descentralizare a unor competențe exercitate de unele ministere și organe de specialitate ale administrației publice centrale, precum și a unor măsuri de reformă privind administrația publică folosind și argumentul că nu s-a efectuat studiul de impact prevăzut de art. 5 alin. (1) din Legea-cadru a descentralizării nr. 195/2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 453 din 25 mai 2006. Curtea a reținut că o atare manieră de reglementare reliefa o lipsă de corelare cu dispozițiile Legii-cadru nr. 195/2006, ceea ce demonstra neîndeplinirea obligației care revenea Guvernului și Parlamentului în temeiul art. 5 alin. (1) din Legea-cadru nr. 195/2006, respectiv de a adopta legea criticată fără a fi realizate analizele de impact necesare.

47. Dispozițiile legale invocate din Legea nr. 24/2000, în dosarul de față, au următorul cuprins:

- Art. 27: Teze prealabile

"(1) În cazul proiectelor de coduri sau al altor legi complexe, anume determinate, la inițiativa Parlamentului ori a Guvernului se pot constitui la Consiliul Legislativ sau sub coordonarea acestuia comisii de specialitate pentru elaborarea proiectelor respective.

(2) În cazul proiectelor de coduri și al altor legi complexe, care interesează domeniul de activitate al justiției, comisiile de elaborare se instituie de Ministerul Justiției. În componența comisiei constituite se include un reprezentant al Consiliului Legislativ, desemnat de președintele acestuia.

(3) Comisiile de specialitate vor întocmi, pe baza unor studii și documentări științifice, teze prealabile care să reflecte concepția generală, principiile, noile orientări și principalele soluții ale reglementărilor preconizate.

(4) Înainte de definitivarea tezelor, concluziile studiilor, cuprinzând liniile directoare ale concepției de ansamblu a viitoarei reglementări, se înaintează, pentru exprimarea punctului de vedere, ministerelor și celorlalte autorități publice interesate.“;

- Art. 28:Aprobarea tezelor prealabile

"Tezele prealabile, definitivate potrivit prevederilor art. 27, se supun aprobării Guvernului. După aprobarea tezelor de către Guvern comisia de elaborare va proceda la redactarea textului viitorului act normativ.“;

- Art. 30:Instrumentele de prezentare și motivare

"(1) Proiectele de acte normative trebuie însoțite de următoarele documente de motivare: [_]

d) studii de impact - în cazul proiectelor de legi de importanță și complexitate deosebită și al proiectelor de legi de aprobare a ordonanțelor emise de Guvern în temeiul unei legi de abilitare și supuse aprobării Parlamentului.“

48. Din analiza coroborată a dispozițiilor art. 27 alin. (1) și (2) din Legea nr. 24/2000 se ajunge la concluzia că elaborarea tezelor prealabile nu este obligatorie, dar că la inițiativa Parlamentului ori a Guvernului se pot constitui la Consiliul Legislativ sau sub coordonarea acestuia comisii de specialitate pentru elaborarea proiectelor respective, iar în cazul proiectelor de coduri și al altor legi complexe, care interesează domeniul de activitate al justiției (care este și în cazul de față), comisiile de elaborare se instituie de Ministerul Justiției. În schimb, în cazul proiectelor de legi de importanță și complexitate deosebită și al proiectelor de legi de aprobare a ordonanțelor emise de Guvern în temeiul unei legi de abilitare și supuse aprobării Parlamentului este necesară elaborarea unor studii de impact care să le însoțească atunci când sunt depuse la Parlament. Așadar, se observă diferența de nuanță în ceea ce privește cele două cerințe: tezele prealabile pot fi elaborate în cazul unor coduri sau al altor legi complexe, în timp ce studiile de impact sunt necesare în cazul proiectelor de legi de importanță și complexitate deosebită. Deși legea criticată, reglementând sistematic materia insolvenței, cuprinde 344 de articole, grupate în 5 titluri, nu poate fi calificată drept un cod al insolvenței, avându-se în vedere sfera sa de aplicare, și nici nu se poate concluziona că prin conținutul său normativ impunea elaborarea unor teze prealabile în sensul Legii nr. 24/2000.

49. Curtea mai reține că, potrivit expunerii de motive ce însoțește proiectul de lege, a fost creat un grup consultativ de experți format din reprezentanți ai instanțelor judecătorești, Consiliului Superior al Magistraturii, Ministerului Finanțelor Publice, Băncii Naționale a României, Autorității de Supraveghere Financiare, Uniunii Practicienilor în Insolvență din România, Asociației Române a Băncilor și ai mediului universitar juridic. De asemenea, impactul proiectului de lege este prezentat tot în expunerea de motive, dar într-o manieră lapidară, consemnându-se faptul că proiectul va avea un impact macroeconomic și concurențial pozitiv, inclusiv în ceea ce privește mediul de afaceri.

50. Curtea a mai examinat în jurisprudența sa cerința existenței studiului de impact. Astfel, prin Decizia nr. 1.658 din 28 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 44 din 18 ianuarie 2011, Curtea, analizând expunerea de motive a legii criticate, a constatat că Guvernul și-a îndeplinit obligația de a motiva impactul socioeconomic al legii criticate, chiar dacă motivarea este succintă și lapidară. În cauza de față, lipsa tezelor prealabile și a unui studiu de impact detaliat se poate explica prin faptul că prezenta lege reprezintă o actualizare a reglementării existente deja în materia insolvenței. În aceste condiții, considerentele Deciziei nr. 1 din 10 ianuarie 2014 nu își găsesc aplicabilitatea în cauza de față, materia analizată fiind diferită.

51. Autorii obiecției de neconstituționalitate mai arată că din cauza complexității legii și a nerespectării procedurilor de tehnică legislativă s-a ajuns la apariția unor norme imprecise și chiar contradictorii, evidențiind existența unei contradicții între alin. (1) și (10) ale art. 42 din lege. Curtea reține însă că alin. (10) al art. 42 se referă la efectele publicării actelor de procedură sau, după caz, a hotărârilor judecătorești în Buletinul procedurilor de insolvență, efecte care pot viza doar părțile citate sau cărora li s-au comunicat acte de procedură prin acest mijloc. În schimb, în privința participanților care își au sediul, domiciliul sau reședința în străinătate, procedura de comunicare se realizează conform Codului de procedură civilă și regulamentelor prevăzute la art. 42 alin. (1) teza a doua din lege, ceea ce demonstrează faptul că alin. (10) al aceluiași articol nu este aplicabil în privința acestora. În consecință, Curtea reține că nu există nicio contradicție între cele două alineate ale art. 42 din lege. De altfel, aceste dispoziții legale trebuie analizate în strânsă legătură și cu cele ale art. 42 alin. (3) și (4) din lege. Potrivit acestora, comunicarea actelor de procedură anterioare deschiderii procedurii și notificarea deschiderii procedurii, precum și prima citare și comunicarea actelor de procedură către persoanele împotriva cărora se introduce o acțiune se efectuează potrivit Codului de procedură civilă, așadar, potrivit regulii general aplicabile în procesele civile. După deschiderea procedurii, publicarea actelor de procedură în Buletinul procedurilor de insolvență înlocuiește, de la data publicării acestora, citarea, convocarea și notificarea actelor de procedură efectuate individual față de participanții la proces. Mai mult, legea prevede că în cazul persoanelor împotriva cărora se introduce o acțiune după deschiderea procedurii insolvenței, pe lângă citarea și comunicarea actelor de procedură prin Buletinul procedurilor de insolvență se vor efectua și formalitățile de citare/comunicare prevăzute de dreptul comun în materie.

52. O altă critică vizează posibilitatea prevăzută de art. 39 alin. (6) din lege pentru administratorul judiciar/lichidatorul judiciar, ca în scopul și în limitele necesare acoperirii cheltuielilor de procedură și oricând pe parcursul procedurii, în lipsă de lichidități în patrimoniul debitorului, să identifice bunuri valorificabile libere de sarcini, care nu sunt esențiale pentru reorganizare, și să le valorifice de urgență la minim valoarea de lichidare a acestora, stabilită de un evaluator. Autorii obiecției mai critică faptul că legea este imprecisă atunci când folosește expresia "cheltuieli de procedură“ și faptul că ea nu stabilește un criteriu de identificare a bunurilor ce urmează a fi vândute, ceea ce ar lăsa loc abuzurilor.

53. Cu privire la aceste aspecte, Curte reține că art. 39 alin. (1) din lege se referă la "cheltuielile aferente procedurii“, deci la cheltuieli care au legătură cu procedura, legea instituind un mecanism complex de verificare a operațiunilor efectuate în legătură cu aceste cheltuieli. Acest articol face o enumerare a cheltuielilor, enumerare care nu este exhaustivă. Astfel, aceleași dispoziții ale art. 39 alin. (1) din lege se referă la cheltuielile privind notificarea, convocarea sau comunicarea actelor de procedură efectuate de administratorul și/sau de lichidatorul judiciar, cheltuieli care vor fi suportate din averea debitorului. Legea mai conține, în alte articole, referiri la diverse cheltuieli de procedură. De exemplu, art. 14 se referă la onorariul mandatarului ad-hoc, art. 59 alin. (2) se referă la onorariul administratorului judiciar etc. Așadar, chiar dacă legea nu face o enumerare exhaustivă în articolul criticat a cheltuielilor de procedură, se poate deduce care sunt aceste cheltuieli. Această apreciere poate fi făcută fără dificultate de către administratorul/lichidatorul judiciar, care este practician în insolvență și care are experiența generală sau specifică necesară preluării dosarului și bunei administrări a cauzei [a se vedea și art. 57 din lege]. De asemenea, potrivit art. 59 alin. (1), administratorul judiciar va depune lunar un raport cuprinzând justificarea cheltuielilor efectuate cu administrarea procedurii sau a altor cheltuieli efectuate cu administrarea procedurii. Propunerea de valorificare, inclusă în raportul prevăzut la art. 59 alin. (1), care se depune la dosarul cauzei și se publică în extras în Buletinul procedurilor de insolvență, poate fi contestată de orice parte interesată în termen de 3 zile de la publicarea extrasului raportului în Buletinul procedurilor de insolvență. Potrivit art. 45 alin. (1) lit. j) din lege, judecătorul-sindic va soluționa contestațiile debitorului, ale comitetului creditorilor ori ale oricărei persoane interesate împotriva măsurilor luate de administratorul sau de lichidatorul judiciar. Dincolo de aceste mecanisme de control, trebuie să se plece de la premisa că administratorul judiciar este un profesionist și o persoană de bună-credință.

54. Pe de altă parte, raportarea dispozițiilor criticate la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului prin menționarea Hotărârii din 17 iulie 2003, pronunțată în Cauza Luordo împotriva Italiei este însă incompletă. Autorii invocă anumite considerente din hotărâre, potrivit cărora intervenția statului nu trebuie să fie excesivă față de scopul urmărit și nu trebuie să rupă echilibrul dintre interesul general și cel particular, susținând că aceleași considerente sunt aplicabile și în cazul de față. Însă, potrivit aceleiași hotărâri, limitarea dreptului de proprietate a unei persoane nu este criticabilă în sine, având în vedere că statele dispun de o largă marjă de apreciere, potrivit art. 1 paragraful 2 din Primul Protocol adițional la Convenție pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Problemele intervin atunci când o astfel de limitare implică riscul de a impune unei persoane o sarcină excesivă în legătură cu dreptul de a dispune de bunurile sale, în special în lumina unei proceduri excesiv de lungi. În speță, procedura durase 14 ani și 8 luni (a se vedea paragraful 70 al hotărârii). Or, în cazul legii analizate pe baza dispozițiilor constituționale invocate, raportul de proporționalitate apare ca fiind păstrat.

55. În legătură cu dispozițiile art. 39 alin. (6) din lege, autorii obiecției arată că atât timp cât legea nu prevede că accesul la Buletinul procedurilor de insolvență (cel puțin în formă electronică) este liber, există obligativitatea, potrivit Hotărârii Guvernului nr. 124/2007, publicată în Monitorul Oficial a României, Partea I, nr. 107 din 13 februarie 2007, să achite o taxă Oficiului Național al Registrului Comerțului. Astfel, în lipsa efectuării plății taxei respective, persoana interesată nu va putea lua cunoștință de conținutul Buletinului procedurilor de insolvență și nu își va putea valorifica dreptul de acces liber la justiție, care, în acest fel, devine iluzoriu.

56. Analizându-se dispozițiile art. 42 alin. (1) din lege, precum și pe cele ale Hotărârii Guvernului nr. 124/2007, reiese că partea interesată ar urmă să plătească o taxă pentru a avea acces la Buletinul procedurilor de insolvență. De asemenea, din interpretarea acestor dispoziții legale reiese că respectiva cotă de 10% percepută pentru acoperirea cheltuielilor de publicare în Buletinul procedurilor de insolvență nu reprezintă taxa efectivă de acces, ele trebuind să plătească o altă taxă distinctă, pentru a putea avea acces efectiv la acest buletin.

57. Chestiunea plății unei taxe pentru a avea acces la Buletinul procedurilor de insolvență, prin raportare la dispozițiile art. 21 din Constituție, a mai fost analizată de Curtea Constituțională atunci când s-a pronunțat cu privire la constituționalitatea dispozițiilor art. 7 alin. (1)-(3) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 359 din 21 aprilie 2006; în acest sens, cu titlu exemplificativ, Curtea reține Decizia nr. 367 din 17 martie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2009, ale cărei considerente își păstrează valabilitatea mutatis mutandis și în cauza de față. Astfel, în privința acestor critici, Curtea a reținut că accesul la justiție și exercitarea dreptului la apărare nu sunt drepturi absolute, legiuitorul putând să prevadă anumite condiționări în vederea unei bune administrări a justiției, condiționări ce pot îmbrăca și forma unor obligații de ordin financiar. În mod evident, aceste condiționări trebuie să își găsească o justificare rezonabilă și proporțională cu obiectivul propus și să nu ducă la imposibilitatea de exercitare efectivă a drepturilor fundamentale mai sus menționate.

58. Curtea a constatat că citarea și comunicarea actelor prin intermediul Buletinului procedurilor de insolvență își găsesc justificarea în însuși specificul acestei proceduri și au drept scop asigurarea desfășurării cu celeritate a acesteia. Obligațiile corelative ce decurg pentru părți în acest caz nu pot fi privite ca aducând o restrângere a dreptului de proprietate ori a dreptului la apărare, atât timp cât părțile au posibilitatea, pe de o parte, să participe la termenele fixate de judecătorul-sindic și să consulte dosarul în vederea cunoașterii tuturor actelor de procedură depuse la acesta, iar, pe de altă parte, au posibilitatea de a solicita în cadrul cheltuielilor de judecată toate sumele avansate în vederea realizării drepturilor lor pe calea acestei proceduri, invocând în acest sens dispozițiile Codului de procedură civilă privind cheltuielile de judecată.

59. Aceleași considerente sunt valabile și în privința criticilor care au ca obiect art. 42 alin. (1) și (10), art. 43 alin. (2), art. 48 alin. (1) și (8), art. 51 alin. (6), art. 57 alin. (6), art. 59 alin. (6), art. 62 alin. (2), art. 111 alin. (2) și art. 160 alin. (5) din lege, prin raportare la art. 21 din Constituție.

60. În ceea ce privește criticile referitoare la dispozițiile legale menționate în paragraful precedent, dar prin raportare la prevederile art. 148 alin. (2) din Constituție, Curtea reține că acestea nu au incidență în cauză. Aceste dispoziții prevăd că, în urma aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare. Or, de principiu, aplicarea cu prioritate a dreptului Uniunii Europene se face de către instanțele judecătorești.

61. Pe de altă parte, este adevărat că prin Decizia nr. 668 din 18 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 487 din 8 iulie 2011, și prin Decizia nr. 921 din 7 iulie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 673 din 21 septembrie 2011, Curtea Constituțională a stabilit că este posibilă folosirea unei norme de drept european în cadrul controlului de constituționalitate ca normă interpusă celei de referință, numai în ipoteza întrunirii, în temeiul art. 148 alin. (2) și (4) din Constituție, a două condiții cumulative: "pe de o parte, această normă să fie suficient de clară, precisă și neechivocă prin ea însăși sau înțelesul acesteia să fi fost stabilit în mod clar, precis și neechivoc de Curtea de Justiție a Uniunii Europene și, pe de altă parte, norma trebuie să se circumscrie unui anumit nivel de relevanță constituțională, astfel încât conținutul său normativ să susțină posibila încălcare de către legea națională a Constituției - unica normă directă de referință în cadrul controlului de constituționalitate“. Or, în cazul de față, Curtea reține că nu este îndeplinită nici măcar precondiția aplicabilității Regulamentului nr. 1.393/2007, prin raportare la natura criticilor de neconstituționalitate formulate, ceea ce determină inaplicabilitatea art. 148 alin. (2) din Constituție. Astfel, art. 1 din regulament prevede că acesta se aplică în materie civilă sau comercială în cazul în care un act judiciar sau extrajudiciar trebuie să fie transmis dintr-un stat membru în altul pentru a fi notificat sau comunicat, fără a stabili o listă a acestor acte, ceea ce înseamnă că regulamentul lasă la latitudinea statelor membre stabilirea în concret a actelor ce trebuie comunicate.

62. În ceea ce privește critica referitoare la instituirea unei discriminări între participanții la procedură cu domiciliul/sediul în România și cei din alte state ale Uniunii Europene, Curtea reține faptul că și aceasta este neîntemeiată. Astfel, legiuitorul a stabilit ca anumite acte de procedură, cum ar fi comunicarea citațiilor, a convocărilor și a notificărilor către participanții al căror sediu, domiciliu sau a căror reședință se află în străinătate, să se facă potrivit dispozițiilor Codului de procedură civilă coroborate cu prevederile Regulamentului (CE) nr. 1.346/2000 al Consiliului din 29 mai 2000 privind procedurile de insolvență, cu modificările și completările ulterioare, și ale Regulamentului (CE) nr. 1.393/2007. Soluția propusă de legiuitor a fost aleasă tocmai pentru a se asigura egalitatea între participanții aflați în situații diferite.

63. Referitor la faptul că, în ceea ce privește celelalte acte de procedură, legea stabilește termene raportate la publicarea în Buletinul procedurilor de insolvență, ceea ce ar conduce, în viziunea autorilor obiecției, la lipsirea de conținut a liberului acces la justiție, Curtea reține faptul că participanții la procedură au posibilitatea ca, în cazurile specifice menționate de lege, să ia cunoștință de operațiunile respective chiar prin intermediul Buletinului procedurilor de insolvență ce urmează a fi publicat în formă electronică.

64. În ceea ce privește criticile de neconstituționalitate ale art. 75 alin. (4) din lege, Curtea reține faptul că legiuitorul a consfințit dreptul titularului unei creanțe curente, certe, lichide și exigibile ce a fost recunoscută de către administratorul judiciar sau de către judecătorul-sindic potrivit alin. (3) al aceluiași articol (creanțe asupra debitorului născute după deschiderea procedurii) și al cărei cuantum depășește valoarea-prag [pct. 72 al art. 5 din lege prevede că acesta este de minimum 40.000 lei] de a solicita pe parcursul duratei perioadei de observație deschiderea procedurii de faliment a debitorului dacă aceste creanțe nu sunt achitate în termen de 60 de zile de la data luării măsurii de către administratorul judiciar sau a hotărârii instanței de judecată.

65. Nici această critică nu poate fi reținută. Legiuitorul a dorit acordarea unei șanse debitorilor de redresare eficientă și efectivă a afacerii, permițând încheierea de contracte care să ducă la o atare finalitate. Pentru a stimula eventualii creditori să participe la salvarea debitorilor, legiuitorul a instituit posibilitatea pentru acești creditori, ca o măsură de siguranță pentru ei, de a cere în termen de 60 de zile de la data luării măsurii de către administratorul judiciar sau a hotărârii instanței de judecată deschiderea procedurii falimentului. Mai mult decât atât, cererea creditorului menționat este supusă aprobării judecătorului-sindic, în condițiile art. 143 alin. (2) și (3) din lege. Așadar, deschiderea procedurii de faliment nu intervine doar la cererea creditorului.

66. Referitor la critica art. 77 alin. (4) din lege, Curtea reține că legiuitorul a avut în vedere asigurarea echilibrului între drepturile persoanelor cu interese contrare. De altfel, în acest sens și Legea nr. 85/2006 prevede la art. 38 că niciun furnizor de servicii - electricitate, gaze naturale, apă, servicii telefonice sau altele asemenea - nu are dreptul, în perioada de observație și în perioada de reorganizare, să schimbe, să refuze ori să întrerupă temporar un astfel de serviciu către debitor sau către averea debitorului, în cazul în care acesta are calitatea de consumator captiv, potrivit legii. În același timp, se mai prevede la art. 104 din Legea nr. 85/2006 că, prin excepție de la dispozițiile art. 38, judecătorul-sindic poate, la cererea furnizorului, să dispună ca debitorul să depună o cauțiune la o bancă, drept condiție pentru îndatorirea furnizorului de a-i presta serviciile sale în timpul desfășurării procedurii prevăzute în prezenta secțiune. O astfel de cauțiune nu poate depăși 30% din costul serviciilor prestate debitorului și neachitate ulterior deschiderii procedurii.

67. Așadar, cu ocazia adoptării legii analizate, legiuitorul a optat pentru o altă modalitate de păstrare a echilibrului între interesele părților. Această măsură are în vedere atât protecția intereselor debitorului, cât și pe cele ale creditorului - furnizor de servicii, precum și celeritatea desfășurării procedurii. Așadar, se urmărește, așa cum se arată și în expunerea de motive a legii, eficientizarea procedurii care să conducă la reducerea duratei procedurii și la creșterea gradului de recuperare a creanțelor. Astfel, Curtea reține că o atare soluție legislativă ține seama și de situația în care creditorul, ca urmare a neîncasării sumelor restante, ajunge să se găsească, la rândul său, într-o situație economică dificilă, cu consecințe grave în privința bunei desfășurări a activității sale. De altfel, alin. (5) al art. 77 din lege prevede că furnizarea serviciului va fi reluată în condițiile achitării creanțelor născute după data deschiderii procedurii insolvenței.