Decizia CCR nr. 454 din 7.11.2013 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 2781alin. 1 şi 2 din Codul de procedură penală

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 278¹alin. 1 și 2 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Ion Moțoi în Dosarul nr. 15.327/280/2012 al Judecătoriei Pitești - Secția penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 204D/2013.

La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Cauza este în stare de judecată.

Președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care arată că își menține concluziile de admitere a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 278¹alin. 2 din Codul de procedură penală, astfel cum au fost formulate în scris în Dosarul Curții Constituționale nr. 148D/2010. Potrivit acestora, reprezentantul Ministerului Public susține că dispozițiile art. 278¹alin. 2 din Codul de procedură penală contravin principiilor egalității în drepturi și liberului acces la justiție consacrate de art. 16 și art. 21 din Constituție, respectiv dreptului la un tribunal, drept componentă a dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Astfel, arată că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, dreptul la un tribunal/accesul liber la justiție nu are un caracter absolut, astfel că el poate fi supus unor limitări, însă aceste limitări nu trebuie să restrângă atât de mult accesul încât dreptul însuși să fie atins în substanța sa (a se vedea cauzele Philis împotriva Greciei, 1991, paragraful 59; Geouffre de la Pradelle împotriva Franței, 1992, paragraful 28; Fayed împotriva Marii Britanii, 1994, paragraful 65; Bellet împotriva Franței, 1995, paragraful 31; Guerin împotriva Franței, 1998, paragraful 37; F.E. împotriva Franței, 1998, paragraful 44). Limitările nu se conciliază cu exigențele art. 6 paragraful 1 decât dacă urmăresc un scop legitim și există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul vizat (Ashingdane împotriva Marii Britanii, 1985, paragraful 57; Lithgow împotriva Marii Britanii, 1986, paragraful 194; Weissman s.a. împotriva României, 2006, paragraful 36). De fapt, regula generală în materie de limitare a dreptului recunoscut de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale vizează 3 condiții esențiale: prevederea de către lege, scopul legitim și proporționalitatea, regulă enunțată expres în cazul art. 8-11 din Convenție și care se aplică și în materia art. 6 din Convenție (a se vedea paragraful 4 al opiniei concordante la hotărârea pronunțată în Cauza Geouffre de la Pradelle împotriva Franței, 1992). Prin urmare, o bună administrare a justiției poate justifica anumite restricții de tipul termenelor. Din această perspectivă, art. 278¹alin. 2 din Codul de procedură penală, care prevede un termen pentru sesizarea instanței cu plângere, este în acord cu exigențele art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Problema care se pune este dacă modul de calcul al acestui termen, mai exact stabilirea momentului de debut al acestei curgeri (dies a quo), prejudiciază caracterul efectiv al dreptului de acces la un tribunal. Reprezentantul Ministerului Public arată că art. 278 din Codul de procedură penală, care reglementează soluționarea plângerii de către procurorul ierarhic superior, trimite în alin. 4 la dispozițiile art. 275-277 din Codul de procedură penală care se aplică corespunzător. Art. 277 din Cod stabilește obligația procurorului (în ipoteza în discuție a procurorului ierarhic superior) de a soluționa plângerea în cel mult 20 de zile de la primire și de a comunica de îndată modul în care a fost rezolvată. În aceste condiții, o putem considera o reglementare rațională, structurată, care permite părții să-și exercite în condiții de certitudine, în termen, dreptul de a ataca soluția în fața instanței, în 20 de zile de la data comunicării de către procuror a modului de rezolvare conform art. 277 și 278 din Codul de procedură penală (așa cum arată expres art. 278¹din Codul de procedură penală). Prin referirea la art. 277 și, mai ales, la art. 278 din Codul de procedură penală, se confirmă că procurorul ierarhic superior are obligația rezolvării plângerii în 20 de zile, așa cum și art. 278 alin. 4 prevede. Raportat la această structură normativă, li se creează, în mod rezonabil, părților convingerea că procurorul ierarhic, fiind obligat să soluționeze plângerea, rezultatul acestei proceduri - soluția dată plângerii - îi va fi comunicată și, mai mult decât atât, termenul pentru a se adresa instanței va curge de la data acestei comunicări. Or, art. 278¹alin. 2 din Codul de procedură penală, în ciuda reglementărilor anterior menționate (care instituie obligația procurorului ierarhic de a soluționa plângerea) și a convingerii rezonabile și justificate pe care o creează părții, introduce un element care bulversează coerența normativă, și anume recunoaște procurorului ierarhic superior posibilitatea de a nu rezolva plângerea, obligația anterior normată fiind transformată într-o facultate. Astfel, conduita părții este supusă condiției termenului, aspect care este conform unei bune administrări a justiției și conform art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, însă, suplimentar, este supusă și condiției derivate din comportamentul organului judiciar, care se concretizează într-o acțiune sau o inacțiune, inclusiv o acțiune peste termen.

Reprezentantul Ministerului Public constată că există o multitudine de moduri de calcul al termenului de 20 de zile pentru formularea plângerii la instanță, în raport cu dies a quo, după cum procurorul ierarhic superior fie soluționează plângerea în cursul celor 20 de zile, fie după expirarea acestui termen, fie nu soluționează plângerea. Fiind vorba de exercitarea dreptului de acces la un tribunal în vederea declanșării unui control al judecătorului asupra soluției de netrimitere în judecată dispuse de procuror - o veritabilă cale de atac (a se vedea Decizia Curții Constituționale nr. 508/2004) -, ar fi fost de dorit ca dispozițiile de lege să fie simple și să promoveze o soluție conformă dreptului comun în materia căilor de atac, iar nu o soluție derogatorie. În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în jurisprudența sa că partea este îndreptățită să invoce un sistem coerent care să asigure un just echilibru între interesele administrației și interesele proprii; că trebuie să se bucure de o posibilitate clară, concretă și efectivă de a contesta un act care îi afectează interesele legitime (Geouffre de la Pradelle împotriva Franței, 1992, paragraful 34). Din această perspectivă, art. 278¹alin. 2 din Codul de procedură penală nu îndeplinește cerințele de claritate și coerență necesare, ceea ce afectează caracterul efectiv și concret al dreptului la un tribunal. "Dreptul de acces la un tribunal, având o mare importanță în societățile democratice, limitările ce i se aduc nu trebuie să provoace nicio neînțelegere, de exemplu cu privire la punctul de plecare al termenului de recurs. Asemenea limitări trebuie să se întemeieze pe reguli interne deosebit de precise și care să ofere suficiente garanții pentru ca un recurs să nu fie introdus din neatenție peste termen“ (paragraful 5 al opiniei concordante la hotărârea pronunțată în Cauza Geouffre de la Pradelle împotriva Franței, 1992).

De asemenea, face trimitere la Decizia nr. 420/2006, prin care Curtea Constituțională a reținut că termenul de formulare a plângerii în această situație nu îngrădește liberul acces la justiție, ci, dimpotrivă, reprezintă o concretizare a normelor constituționale ce consacră dreptul la un proces echitabil, fiind instituite tocmai în vederea respectării exigenței termenului rezonabil. Arată că, admițând că preocuparea pentru asigurarea termenului rezonabil a justificat reglementarea art. 278¹alin. 2 din Codul de procedură penală, nu poate fi ignorat faptul că părții 1 se impune o sarcină suplimentară. Or, se aduce atingere dreptului de recurs, de acces la un tribunal, impunând părții o sarcină care apare ca disproporționată și care, în cazul de față, rupe justul echilibru dintre preocuparea legitimă de asigurare a termenului rezonabil al procedurii, pe de o parte, și dreptul de acces la un tribunal, pe de altă parte (Geouffre de la Pradelle împotriva Franței, 1992, paragraful 43). Sarcina este disproporționată, având în vedere caracterul profund perturbator al regulii instituite de art. 278¹alin. 2 din Codul de procedură penală, precum și faptul că depinde de conduita organului judiciar, o conduită care nu poate fi imputată părții obligate însă să o observe și să i se conformeze (a se vedea deciziile Curții Constituționale nr. 86/2003 și nr. 89/2003). Prin urmare, nu există niciun raport de proporționalitate cu scopul urmărit. Totodată, art. 278¹alin. 2 din Codul de procedură penală se dovedește a fi o reglementare care face ca, prin jocul legii, o acțiune în justiție să fie declarată tardivă. Or, a recunoaște existența unor acțiuni în justiție care, prin jocul legii, sunt declarate inadmisibile nu satisface imperativele art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (F.E. împotriva Franței, 1998, paragraful 46).

În ceea ce privește principiul egalității în drepturi, reprezentantul Ministerului Public arată că se creează o inegalitate între persoanele care atacă soluția de netrimitere în judecată, după cum procurorul ierarhic superior rezolvă sau nu plângerea. Situația obiectivă este identică pentru toate aceste părți și nu se poate susține contrariul decât admițând că diferența de situații obiective se datorează unei poziții până la urmă subiective a organului judiciar. S-ar putea afirma că această poziție subiectivă a organului judiciar este expresia opțiunii legiuitorului în considerarea unui scop obiectiv de politică penală. Afirmația ar fi valabilă dacă acest obiectiv ar exista. Or, verificând expunerea de motive a Legii nr. 281/2003, nu se identifică un asemenea scop.

În fine, menționează că art. 340 din noul Cod de procedură penală (Legea nr. 135/2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 486 din 15 iulie 2010) remediază actuala deficiență, stabilind curgerea termenului exclusiv de la data comunicării soluției de către procurorul ierarhic superior.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

Prin Încheierea din 13 martie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 15.327/280/2012, Judecătoria Pitești - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 278¹alin. 1 și 2 din Codul de procedură penală.

Excepția a fost ridicată de Ion Moțoi cu ocazia soluționării plângerii împotriva unei ordonanțe a procurorului de netrimitere în judecată.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține că dispozițiile art. 278¹alin. 1 și 2 din Codul de procedură penală, care reglementează posibilitatea formulării plângerii în fața judecătorului împotriva actelor procurorului de netrimitere în judecată, încalcă egalitatea cetățenilor în fața legii și a autorităților publice și dreptul la un proces echitabil. Arată că, având calitatea de parte vătămată - făptuitor în Dosarul nr. 5.646/P/2010 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Pitești, soluționat prin ordonanța cu același număr din 30 aprilie 2012, comunicată la 28 mai 2012, a formulat plângere împotriva acestei ordonanțe la prim-procurorul parchetului la 18 iunie 2012. Cum plângerea nu a fost soluționată de prim-procuror în termenul rezultant de 40 de zile, care reiese din coroborarea alin. 1 și 2 ale art. 278¹din Codul de procedură penală, s-a adresat cu plângere Judecătoriei Pitești, înregistrată la data de 27 iulie 2012. Cu mult peste termenul de 40 de zile mai sus arătat, prin Ordonanța nr. 1.395/11/2/2012 din 3 septembrie 2012, prim-procurorul Parchetului de pe lângă Judecătoria Pitești a admis în parte plângerea înregistrată la 18 iunie 2012, prin ordonanța comunicată petentului la 5 octombrie 2012.

Autorul excepției consideră că art. 278¹alin. 1 din Codul de procedură penală încalcă dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 21 alin. (3) din Constituție, în ceea ce privește componenta referitoare la claritatea și previzibilitatea normelor juridice, întrucât textul de lege criticat vorbește, pe de o parte, de dispozițiile art. 275-278 din Codul de procedură penală, în condițiile în care plângerea împotriva actelor procurorului de netrimitere în judecată se face doar potrivit dispozițiilor art. 278 alin. 3 din Cod, iar, pe de altă parte, de comunicarea de către "procuror“ a modului de rezolvare, când, de fapt, ar trebui să vorbească de prim-procurorul parchetului sau, după caz, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel ori de procurorul șef de secție al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, potrivit art. 278 alin. 1 din Codul de procedură penală. De aceea, în privința primului aspect invocat, a fost nevoie de pronunțarea de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite a Deciziei nr. LVII (57)/2007, dată în soluționarea unui recurs în interesul legii, statuându-se că: "plângerea îndreptată împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror ori în baza dispozițiilor date de acesta, altele decât rezoluțiile sau ordonanțele procurorului de netrimitere în judecată, reglementate de art. 278¹alin. 1 din Codul de procedură penală, este inadmisibilă“. În ceea ce privește cel de-al doilea aspect invocat, autorul excepției consideră că este evident că se lasă deschisă posibilitatea soluționării plângerii chiar de către procurorul de caz.

Totodată, susține că dispozițiile art. 278¹alin. 2 din Codul de procedură penală contravin prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituție, care consacră, pe de o parte, egalitatea cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, iar, pe de altă parte, poziția egală pe care trebuie să o aibă în fața legii cetățeanul și autoritatea publică, fără privilegii și fără discriminări. În acest sens, arată că textul de lege criticat se referă la situația în care procurorul ierarhic superior celui care a dat soluția atacată "nu a soluționat plângerea în termenul prevăzut în art. 277“ or, potrivit art. 277 din Codul de procedură penală, procurorul este obligat să rezolve plângerea în termen de cel mult 20 de zile de la primire. Se creează, astfel, o dublă discriminare, pe de o parte, între procuror și șeful său ierarhic, primul fiind obligat să rezolve plângerea în cel mult 20 de zile, iar al doilea - nu, iar, pe de altă parte, între procurorul ierarhic superior și persoana nemulțumită de soluția pronunțată de procurorul subordonat acestuia, cu alte cuvinte între stat și cetățeanul său, deoarece persoana vătămată trebuie să respecte "termenele de 20 + 20 de zile“ prevăzute de art. 278¹alin. 1 și 2 din Codul de procedură penală, în caz contrar fiind decăzută din dreptul de a mai formula plângere, conform Deciziei nr. XV/2009 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite în recurs în interesul legii. Consideră că, în cazul în care procurorul ierarhic superior a depășit termenul de 20 de zile prevăzut de art. 277 din Codul de procedură penală, ar trebui să opereze sancțiunea decăderii din dreptul de a soluționa plângerea împotriva soluției procurorului de netrimitere în judecată.

Judecătoria Pitești - Secția penală apreciază că dispozițiile art. 278¹alin. 2 din Codul de procedură penală sunt neconstituționale în măsura în care limitează dreptul de acces la justiție al persoanei ale cărei interese legitime sunt vătămate prin soluția procurorului, pe motiv că procurorul ierarhic superior nu a soluționat plângerea în termenul legal în care era obligat să o facă, atunci când acest aspect nu poate fi cunoscut în timp util de persoana interesată pentru a se putea conforma cerințelor art. 278¹alin. 1 și 2 din Codul de procedură penală și fără a-i putea fi reținută vreo culpă.

Arată că art. 278¹alin. 2 din Codul de procedură penală - potrivit căruia, în cazul în care procurorul ierarhic superior celui care a emis rezoluția sau ordonanța de netrimitere în judecată nu soluționează plângerea în termenul prevăzut de art. 277, termenul de la alineatul 1 curge de la data expirării termenului inițial de 20 de zile - a făcut obiectul Deciziei nr. XV/2009 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite în recurs în interesul legii, prin care aceasta a stabilit că termenele prevăzute de art. 278 alin. 3 și art. 278¹alin. 2 din Codul de procedură penală sunt termene de decădere. De asemenea, instanța reține că Înalta Curte de Casație și Justiție a emis, cu privire la dispozițiile de lege criticate, și o serie de decizii de speță. Astfel, prin Sentința penală nr. 1.064 din 5 iunie 2008, instanța supremă a stabilit că prim-procurorul nu este obligat să rezolve în 20 de zile plângerea împotriva soluției procurorului, iar încălcarea termenului nu atrage nicio sancțiune procedural penală. Prin Decizia nr. 2.075 din 9 iunie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că termenul de decădere prevăzut de art. 278¹alin. 2 din Codul de procedură penală curge de la împlinirea termenului de 20 de zile pe care prim-procurorul îl are efectiv la dispoziție pentru rezolvarea plângerii respectând dispozițiile art. 277 din Codul de procedură penală, și nu de la împlinirea termenului de 20 de zile în care partea interesată trebuia să formuleze plângere conform art. 278 alin. 3 din Codul de procedură penală, dată care, în cazul transmiterii prin poștă, poate fi diferită de cea la care s-a formulat plângerea. Totodată, s-a avut în vedere și faptul că pot fi situații în care plângerea a fost greșit îndreptată și este trimisă ulterior procurorului ierarhic competent, conform art. 278¹alin. 13 din Codul de procedură penală. În fine, prin Decizia nr. 1.370 din 11 aprilie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că dispozițiile art. 278¹din Codul de procedură penală nu prevăd posibilitatea repunerii în termenul de formulare a plângerii la instanța de judecată, neputând fi aplicate prin analogie alte drepturi procesuale din materia căilor de atac.

Instanța mai arată că nerespectarea termenului prevăzut de art. 277 din Codul de procedură penală de către procurorul ierarhic superior nu atrage nicio sancțiune procedural penală pentru acesta, ci cel mult poate atrage o sancțiune disciplinară. În schimb, atrage decăderea, deci sancționarea procesuală a persoanei interesate, care nu mai are acces la analizarea de către judecător - expres prevăzut de art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și singurul care întrunește și cerințele unui "tribunal“ în accepțiunea dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale - a legalității și temeiniciei soluției procurorului. Acest lucru este contrar rolului procurorului în activitatea judiciară, care trebuie să constea în reprezentarea intereselor generale ale societății și în apărarea ordinii de drept, precum și a drepturilor și libertăților cetățenilor, iar nu în apărarea propriilor soluții. De asemenea, este încălcat principiul de drept potrivit căruia nimănui nu îi este permis să se prevaleze de propria turpitudine pentru a obține protecția unui drept, deoarece, prin încălcarea de către procurorul ierarhic superior a termenului în care trebuie să soluționeze plângerea împotriva actului procurorului de netrimitere în judecată, se ajunge la situația imposibilității verificării de către judecător a soluției procurorului. Totodată, are loc și o încălcare a principiului egalității armelor în procesul penal, aspect vizat de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în cadrul analizei respectării dreptului la un proces echitabil. În plus, potrivit jurisprudenței Curții de la Strasbourg, norma juridică trebuie să aibă suficientă precizie și claritate, pentru a permite destinatarilor ei să se conformeze. Or, textul art. 278¹alin. 2 din Codul de procedură penală cere justițiabililor să-și conformeze conduita, în ceea ce privește respectarea termenului pentru sesizarea instanței, prin raportare la data primirii plângerii de către procurorul ierarhic superior - diferită de cea a formulării plângerii adresate acestuia -, respectiv prin raportare la un aspect de fapt asupra căruia doar procurorul ierarhic superior are decizia, constând în nerespectarea termenului prevăzut pentru soluționarea plângerii.

Termenul de 20 de zile în care procurorul ierarhic superior trebuie să soluționeze plângerea, conform art. 277 din Codul de procedură penală, curge de la data la care acesta primește efectiv plângerea. Această dată poate fi chiar data la care plângerea s-a depus direct la parchet și s-a și înregistrat ca plângere adresată procurorului ierarhic superior - acesta fiind și singurul caz în care persoana interesată cunoaște ziua de la care începe să curgă termenul de 20 zile prevăzut de art. 277 din Codul de procedură penală -, dar poate fi și data la care se primește și se înregistrează la parchet plângerea trimisă prin poștă sau depusă/trimisă la un organ necompetent - cazuri în care persoana interesată nu poate cunoaște data la care urmează a fi primită efectiv plângerea de către procurorul ierarhic superior competent, deci nu poate cunoaște nici data la care începe să curgă termenul prevăzut de art. 277 din Codul de procedură penală. În plus, chiar presupunând că persoana interesată ar cunoaște data la care se primește plângerea sa de către procurorul ierarhic superior competent a o soluționa - deci, ar cunoaște data la care începe să curgă termenul de 20 zile în care acesta din urmă trebuie să emită soluție cu privire la plângere -, în mod practic nu poate cunoaște în timp util dacă procurorul ierarhic superior a soluționat sau nu plângerea în termenul prevăzut de lege. Faza urmăririi penale nu este guvernată de principiul publicității, iar partea interesată nu este înștiințată niciodată cu privire la data efectivă când procurorul ierarhic superior a primit plângerea sa, după cum nu este niciodată înștiințată la data expirării termenului prevăzut de art. 277 din Codul de procedură penală - la care începe să curgă termenul pentru sesizarea instanței - despre faptul că procurorul ierarhic superior nu a soluționat în acel termen plângerea sa. Persoana interesată ar putea lua cunoștință de acest aspect după trecerea unei perioade mai mari de timp, văzând că nu i-a fost comunicată nicio soluție a procurorului ierarhic superior.

În plus, în practica judiciară, indiferent dacă procurorul ierarhic superior respectă sau nu termenul prevăzut de art. 277 din Codul de procedură penală, data la care se comunică efectiv soluția adoptată de acesta persoanei care a făcut plângerea este mult ulterioară datei împlinirii termenului prevăzut de art. 277 din Codul de procedură penală, deoarece comunicarea se efectuează prin poștă. În concluzie, la data primirii comunicării unei astfel de soluții, când ar putea constata dacă termenul legal prevăzut de art. 277 din Codul de procedură penală a fost sau nu respectat de procurorul ierarhic superior, este posibil ca persoana interesată nici să nu se mai afle în termenul legal pentru a se adresa instanței conform art. 278¹alin. 2 din Codul de procedură penală, termenul fiind deja împlinit. De altfel, față de aspectele deja menționate, se constată că nici ajutorul unei persoane cu cunoștințe de specialitate - avocat - nu ar putea permite persoanei interesate, în cazuri din cele expuse anterior, să cunoască datele începerii și împlinirii termenelor prevăzute de art. 277 din Codul de procedură penală și, respectiv, de art. 278¹alin. 2 din Codul de procedură penală ori dacă procurorul ierarhic a soluționat sau nu în termenul legal plângerea. Previzibilitatea unei dispoziții legale care instituie un termen de decădere pentru sesizarea instanței presupune posibilitatea persoanei interesate de a cunoaște data de la care termenul începe să curgă, pentru a-l putea respecta, iar această cunoaștere trebuie să fie posibilă chiar de la data la care acest termen începe să curgă. Or, această posibilitate nu există în toate cazurile în ceea ce privește termenul prevăzut de art. 278¹alin. 2 din Codul de procedură penală.

Instanța apreciază că dispozițiile art. 278¹alin. 2 din Codul de procedură penală pot lipsi practic de substanță însuși dreptul prevăzut de art. 278¹din Codul de procedură penală, deci și dreptul la un proces echitabil și dreptul de acces efectiv la o instanță, în cazul persoanei interesate a se adresa judecătorului când se consideră vătămată prin soluția procurorului, atunci când procurorul ierarhic superior nu i-a soluționat în termenul legal plângerea și când persoana interesată nu poate lua imediat cunoștință în mod concret de acest aspect, pentru a putea beneficia de termenul prevăzut de art. 278¹alin. 2 din Codul de procedură penală. Drepturile menționate ar fi efective, de exemplu, în situația în care persoana interesată ar fi înștiințată, chiar la momentul împlinirii termenului nerespectat de procurorul ierarhic superior, că acest termen s-a împlinit în raport cu data primirii plângerii și că nu a fost respectat, deci că a început să curgă acel termen în care persoana interesată poate sesiza instanța de judecată. Drepturile menționate ar fi efective și dacă dispozițiile art. 278¹alin. 2 din Codul de procedură penală s-ar interpreta în sensul că persoana interesată are dreptul de a sesiza instanța oricând după împlinirea termenului de 20 de zile în care trebuia soluționată plângerea de procurorul ierarhic superior, atunci când soluția acestuia nu a fost comunicată în termen, respectiv în cel mult 20 de zile de la comunicarea soluției acestuia, sau în sensul că ar avea dreptul de a sesiza instanța de judecată în termen de 20 de zile de la data la care a luat cunoștință că procurorul ierarhic superior nu a soluționat plângerea sa în termenul de 20 de zile prevăzut de art. 277 din Codul de procedură penală. De altfel, acest aspect este avut în vedere de prevederile noului Cod de procedură penală, încă inaplicabil, care prevede, la art. 340, procedura plângerii împotriva soluțiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată: "(1) Persoana a cărei plângere împotriva soluției de clasare sau renunțare la urmărirea penală, dispusă prin ordonanță sau rechizitoriu, a fost respinsă conform art. 339 poate face plângere, în termen de 20 de zile de la comunicare, la judecătorul de cameră preliminară de la instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță.

(2) Dacă plângerea nu a fost rezolvată în termenul prevăzut la art. 338, dreptul de a face plângere poate fi exercitat oricând după împlinirea termenului de 20 de zile în care trebuia soluționată plângerea, dar nu mai târziu de 20 de zile de la data comunicării modului de rezolvare.“

Pentru toate aceste considerente, instanța apreciază că art. 278¹alin. 2 din Codul de procedură penală încalcă atât accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil, cât și egalitatea în drepturi a cetățenilor - care implică necesitatea aplicării unui tratament legal similar persoanelor aflate în situații juridice identice, fără posibilitatea ca, prin intervenția unui reprezentant al statului, lăsată practic la latitudinea acestuia și constând în nerespectarea unui termen prevăzut de lege, să se aplice pentru unele persoane alt tratament decât cel aplicabil altor persoane aflate în situații similare -, aducând atingere prevederilor constituționale ale art. 21 alin. (1) și (3) și ale art. 16 alin. (1), precum și art. 11 și 20 din Constituție prin raportare la art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și la art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

În fine, opinia instanței este în sensul că art. 278¹alin. 1 din Codul de procedură penală nu încalcă prevederile constituționale invocate de autorul excepției, întrucât trimiterea la art. 275-278 din Codul de procedură penală din cuprinsul textului de lege criticat nu poate atrage concluzia, în urma interpretării coroborate a tuturor prevederilor în discuție, că ar deschide posibilitatea soluționării plângerii chiar de către procurorul de caz, textul atacat fiind, sub aceste aspect, suficient de clar și previzibil.

Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Guvernul consideră că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 278¹alin. 1 și 2 din Codul de procedură penală este neîntemeiată, deoarece dispozițiile de lege criticate nu încalcă prevederile din Constituție invocate de autorul excepției. Astfel, art. 278¹alin. 1 din Codul de procedură penală recunoaște oricărei persoane vătămate prin soluția de netrimitere în judecată dispusă de procuror dreptul de a se adresa instanței solicitând verificarea legalității și temeiniciei acestei soluții. Dreptul de a sesiza instanța este condiționat în exercitarea sa de epuizarea unei căi de atac în cadrul ierarhiei Ministerului Public, prin formularea unei plângeri la prim-procurorul parchetului sau, după caz, la procurorul ierarhic superior. De asemenea, el este supus unui termen procedural de decădere, ce curge fie de la data comunicării rezoluției prim-procurorului sau, după caz, a procurorului ierarhic superior, când acesta soluționează plângerea înăuntrul termenului de 20 de zile prevăzut de art. 277 din Codul de procedură penală [art. 278¹alin. 1], fie de la expirarea acestui din urmă termen, când procurorul nu respectă termenul de soluționare a plângerii [art. 278¹alin. 2]. Dispozițiile de lege criticate dau posibilitatea persoanei vătămate să se adreseze instanței chiar dacă nu a primit o soluție din partea procurorului superior ierarhic, într-un termen ce poate fi determinat obiectiv prin raportare la momentul înregistrării plângerii adresate acestuia. Termenul de decădere este impus numai persoanei vătămate prin actul procurorului de netrimitere în judecată, deoarece numai aceasta are calitatea de a sesiza instanța în temeiul art. 278¹alin. 1 din Codul de procedură penală, Ministerul Public neavând calitate procesuală activă în această procedură. Prin urmare, nu se poate susține o inegalitate de tratament în legătură cu acest aspect. Totodată, face trimitere la Decizia Curții Constituționale nr. 718/2012.

Avocatul Poporului consideră că dispozițiile art. 278¹alin. 1 și 2 din Codul de procedură penală sunt constituționale, deoarece nu aduc nicio atingere prevederilor art. 16 alin. (1) și art. 21 alin. (3) din Constituție invocate de autorul excepției. Face trimitere, în acest sens, la deciziile Curții Constituționale nr. 1.326/2011, nr. 1.455/2011 și nr. 718/2012.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 278¹alin. 1 și 2 din Codul de procedură penală, modificate prin Legea nr. 356/2006 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală, precum și pentru modificarea altor legi, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 677 din 7 august 2006, având următorul cuprins: "După respingerea plângerii făcute conform art. 275-278 împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanței ori, după caz, a rezoluției de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, date de procuror, persoana vătămată, precum și orice alte persoane ale căror interese legitime sunt vătămate pot face plângere, în termen de 20 de zile de la data comunicării de către procuror a modului de rezolvare, potrivit art. 277 și 278, la judecătorul de la instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță. Plângerea poate fi făcută și împotriva dispoziției de netrimitere în judecată cuprinse în rechizitoriu.

În cazul în care prim-procurorul parchetului sau, după caz, procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, procurorul șef de secție al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ori procurorul ierarhic superior nu a soluționat plângerea în termenul prevăzut în art. 277, termenul prevăzut în alin. 1 curge de la data expirării termenului inițial de 20 de zile.“

În susținerea neconstituționalității acestor dispoziții de lege, autorul excepției invocă încălcarea prevederilor constituționale ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetățenilor în fața legii și a autorităților publice și ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că dispozițiile art. 278¹alin. 1 și 2 din Codul de procedură penală au mai fost supuse controlului instanței de contencios constituțional, prin raportare la aceleași prevederi din Constituție, invocate și în prezenta cauză, și față de critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 901 din 16 septembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 731 din 29 octombrie 2008, Curtea a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate, reținând că dispozițiile art. 278¹alin. 1 și 2 din Codul de procedură penală conțin norme de procedură judiciară, pe care legiuitorul este liber să le adopte potrivit competenței sale stabilite prin art. 126 alin. (2) din Constituție. Dispozițiile art. 278¹alin. 1 și 2 din Codul de procedură penală, care reglementează tocmai posibilitatea formulării plângerii la instanța de judecată împotriva actelor de netrimitere în judecată date de procuror, asigură exercitarea dreptului de acces la justiție în concordanță cu dispozițiile art. 21 din Legea fundamentală, respectiv cu cele ale art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

De asemenea, Curtea a statuat că nu poate fi primită nici susținerea că prin stabilirea termenelor în care se soluționează plângerile împotriva rezoluțiilor și ordonanțelor de netrimitere în judecată se încalcă dreptul la un proces echitabil, dat fiind că autoritățile judiciare la care se referă textul atacat sunt obligate, în limitele acestor termene, să respecte toate normele și principiile procesuale care asigură dreptul la un proces echitabil. Astfel, Curtea a reținut, pe de o parte, că dispozițiile de lege criticate reprezintă o concretizare a normelor constituționale ce consacră liberul acces la justiție și dreptul la un proces echitabil, fiind instituite tocmai în vederea respectării exigenței termenului rezonabil, impusă de art. 21 alin. (3) din Constituție, iar, pe de altă parte, că acestea se aplică fără privilegii ori discriminări tuturor persoanelor aflate în ipoteza normei legale criticate, în concordanță cu prevederile constituționale ale art. 16.

Cu același prilej, Curtea a reținut că eventualele abuzuri ale organelor de urmărire penală sau întârzierile în soluționarea plângerilor adresate acestora, la care fac referire autorii excepției și care constituie, în realitate, cauza nemulțumirii acestora, nu pot constitui motive de neconstituționalitate a prevederilor de lege criticate și, prin urmare, nu pot fi cenzurate de instanța de contencios constituțional.

În fine, prin Decizia nr. 1.392 din 26 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 832 din 13 decembrie 2010, prin care a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 278¹alin. 2 din Codul de procedură penală, Curtea a statuat că nesoluționarea de către prim-procurorul parchetului sau, după caz, procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, procurorul șef de secție al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ori procurorul ierarhic superior a plângerii în termenul prevăzut în art. 277 nu este un neajuns al textului criticat, întrucât prin această reglementare legiuitorul a urmărit să dea eficiență dreptului de acces liber la justiție, sens în care partea, neprimind vreun răspuns în termenul prevăzut de lege, se poate adresa judecătorului cu plângere împotriva soluției de netrimitere. În plus, nu poate fi primită teza potrivit căreia justițiabilul nu poate cunoaște momentul din care începe să curgă termenul de decădere instituit de art. 278¹alin. 1 din Codul de procedură penală, întrucât tocmai în alin. 2 legiuitorul a statuat univoc acest lucru. În sfârșit, prin reglementarea contestată s-a urmărit, printre altele, să nu se tergiverseze în mod nejustificat soluționarea unei cauze penale, așa încât o eventuală nerespectare a dispozițiilor legale potrivit cărora procurorul este obligat să rezolve plângerea în termen de 20 de zile de la primire să nu se transforme într-o sancțiune pentru justițiabil, care, într-o atare situație, este obligat să aștepte sine die o comunicare din partea celui obligat să rezolve plângerea sa.

În același sens sunt și Decizia nr. 599 din 5 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 507 din 18 iulie 2011, Decizia nr. 838 din 23 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 648 din 12 septembrie 2011, Decizia nr. 929 din 7 iulie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 556 din 4 august 2011, Decizia nr. 1136 din 13 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 824 din 22 noiembrie 2011, Decizia nr. 1.326 din 11 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 874 din 12 decembrie 2011, Decizia nr. 571 din 29 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 513 din 25 iulie 2012, și Decizia nr. 718 din 5 iulie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 14 august 2012.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, soluția de respingere a excepției de neconstituționalitate pronunțată de Curte prin deciziile mai sus menționate, precum și considerentele care au fundamentat-o își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.