Decizia ICCJ nr. 7 din 26.05.2014 Completul pt. dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală

Dosar nr. 8/1/2014/HP/P

Corina Michaela Jîjîie - președintele Secției penale a înaltei Curți de Casație și Justiție - președintele completului

Francisca Maria Vasile - judecător Secția penală

Lavinia Valeria Lefterache - judecător Secția penală

Maricela Cobzariu - judecător Secția penală

Săndel Lucian Macavei - judecător Secția penală - judecător-raportor

Ana Maria Dascălu - judecător Secția penală

Ștefan Pistol - judecător Secția penală

Cristina Rotaru Radu - judecător Secția penală

Ioana Bogdan - judecător Secția penală

Iulia Carmela Humă - magistrat-asistent

S-a luat în examinare, în cadrul Dosarului nr. 8/1/2014/HP/P, sesizarea formulată de Curtea de Apel Oradea - Secția penală și pentru cauze cu minori prin încheierea din 13 martie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 550/111/2014, prin care, în baza art. 475 din Codul de procedură penală, se solicită înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea în principiu a problemei de drept ce constă în modul de aplicare a dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal, cu privire la sintagma "maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită", respectiv dacă prin sintagma "maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită" se înțelege, în cazul infracțiunilor continuate, strict maximul special prevăzut de legea care incriminează fapta săvârșită în formă continuată sau se înțelege acest maxim special majorat cu 3 ani potrivit sporului facultativ de pedeapsă.

S-a luat în examinare, în cadrul Dosarului nr. 10/1/2014/HP/P, sesizarea formulată de Curtea de Apel București - Secția I penală prin încheierea din 17 martie 2014 pronunțată în Dosarul nr. 252/98/2014 (833/2014) prin care, în baza art. 475 din Codul de procedură penală, se solicită înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea în principiu a problemei de drept dacă aplicarea legii penale mai favorabile, după judecarea definitivă a cauzei, potrivit art. 6 din Codul penal, în cazul infracțiunilor continuate, se face numai în raport cu pedeapsa prevăzută de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită sau în raport și cu sporul facultativ prevăzut de aceeași lege pentru sancționarea acestei forme a unității legale de infracțiune.

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală este constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală și art. 27⁴ din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu modificările și completările ulterioare.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție este reprezentat de doamna procuror Iuliana Nedelcu, procuror șef al Secției judiciare a Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție.

Președintele completului de judecată, doamna judecător Corina Michaela Jîjîie, președintele Secției penale a înaltei Curți de Casație și Justiție, prealabil a învederat că între dosarele nr. 8/1/2014/HP/P și nr. 10/1/2014/HP/P există identitate de obiect și a acordat cuvântul reprezentantul Ministerului Public pentru ä pune concluzii cu privire la reunirea cauzelor.

Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție a pus concluzii de reunire a cauzelor nr. 8/1/2014/HP/P și nr. 10/1/2014/HP/P, având în vedere identitatea de obiect a acestora.

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, constatând că primul dosar cu care instanța a fost investită la data de 24 martie 2014 a fost Dosarul nr. 8/1/2014/HP/P, că între acest dosar și Dosarul nr. 10/1/2014/HP/P există identitate de obiect, că judecătorul - raportor a depus un raport comun pentru cele două dosare, că reprezentantul Ministerului Public, de asemenea, a depus concluzii scrise comune pentru dosarele nr. 8/1/2014/HP/P și nr. 10/1/2014/HP/P, reunește cauza ce formează obiectul Dosarului nr. 10/1/2014/HP/P la cauza ce formează obiectul Dosarului nr. 8/1/2014/HP/P, urmând să se pronunțe o singură decizie în Dosarul nr. 8/1/2014/HP/P.

Magistratul-asistent a învederat că s-au transmis puncte de vedere asupra chestiunii de drept din partea unor curți de apel și a instanțelor arondate acestora, precum și punctul de vedere exprimat de Departamentul Drept penal din cadrul Facultății de Drept a Universității București.

A mai învederat că, prin Adresa nr. 816/C/1.086/111-5/2014 din data de 8 aprilie 2014, Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect pronunțarea unui recurs în interesul legii vizând problema de drept: dacă aplicarea legii penale mai favorabile, după judecarea definitivă a cauzei, potrivit art. 6 din Codul penal, în cazul infracțiunilor continuate, se face numai în raport cu pedeapsa prevăzută de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită sau în raport și cu sporul facultativ prevăzut de aceeași lege pentru sancționarea acestei forme a unității legale de infracțiune.

De asemenea, prin Adresa nr. 776/C/1.084/111-5/2014 din data de 8 aprilie 2014, Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție a mai comunicat că nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect pronunțarea unui recurs în interesul legii vizând problema de drept: modul de aplicare a dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal, cu privire la sintagma "maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită", respectiv dacă prin sintagma "maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită" se înțelege, în cazul infracțiunilor continuate, strict maximul special prevăzut de legea care incriminează fapta săvârșită în formă consumată sau se înțelege acest maxim special majorat cu 3 ani potrivit sporului facultativ de pedeapsă.

Magistratul-asistent a mai învederat că la dosar a fost depus Raportul unic întocmit de judecătorul-raportor la data de 24 aprilie 2014, care a fost comunicat condamnaților T.P.L.F. la data de 30 aprilie 2014 și H. I. la data de 24 aprilie 2014, potrivit dispozițiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală.

Condamnatul H.I., prin intermediul apărătorului, a depus la dosarul cauzei punctul său de vedere privind chestiunea de drept supusă judecății la data de 9 mai 2014.

Condamnatul T.P.L.F., prin intermediul apărătorului, a depus la dosarul cauzei punctul său de vedere privind chestiunea de drept supusă judecății la data de 12 mai 2014.

La data de 23 mai 2014 a fost depus și punctul de vedere al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție privind rezolvarea de principiu a problemei de drept supuse dezbaterii.

Având cuvântul pentru a pune concluzii asupra cauzelor reunite, referitor la chestiunea de drept supusă dezlegării, reprezentantul Ministerului Public a susținut că infracțiunea continuată este o stare de agravare a pedepsei, respectiv o cauză modificatoare de pedeapsă reglementată în partea generală a Codului penal (art. 41 alin. 2 și art. 42 din Codul penal anterior, respectiv art. 35 alin. (1) și art. 36 alin. (1) din Codul penal actual).

În consecință, în virtutea caracterului său de cauză legală de modificare a pedepsei, infracțiunea continuată va fi avută în vedere la identificarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei.

Astfel, în aplicarea dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal, în ipoteza unei infracțiuni continuate, sintagma "maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită" semnifică, în opinia exprimată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, acest maxim la care se adaugă sporul prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită în mod continuat, întrucât până la această limită se poate ajunge, în mod abstract, în aplicarea pedepsei pentru această formă de unitate legală.

S-a arătat că verificarea incidenței art. 6 din Codul penal în ipoteza infracțiunii continuate se va face într-o singură etapă, prin compararea pedepsei definitiv aplicate cu maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea respectivă plus sporul prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea continuată, pedeapsa putând fi redusă, în această ipoteză, până la limita sumei dintre maximul prevăzut de legea nouă și maximul sporului aplicabil pentru infracțiunea continuată.

Concluzionând, după expunerea argumentelor de drept și jurisprudențiale, reprezentantul Ministerului Public a arătat că soluția propusă chestiunii de drept ce face obiectul sesizării este următoarea:

În aplicarea legii penale mai favorabile, potrivit art. 6 din Codul penal, în ipoteza infracțiunilor continuate, prin sintagma "maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită" se înțelege maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită plus sporul prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea continuată.

Doamna judecător Lavinia Valeria Lefterache a adresat reprezentantului parchetului întrebarea "Dacă apreciază că articolul 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal permite interpretarea dată problemei de drept supuse dezlegării?".

Întrucât art. 4 din legea mai sus menționată a fost editat pentru a împiedica ultraactivitatea fostului art. 15 din Codul penal care reglementa ipoteza aplicării facultative a legii penale mai favorabile și care nu era justificată de o necesitate a asigurării principiului legalității, procurorul a apreciat că acest text de lege nu are incidență în dezlegarea problemei de drept supuse judecății, în condițiile în care este vorba de aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile.

Președintele completului, doamna judecător Corina Michaela Jîjîie, constatând că nu mai sunt alte întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a reținut Dosarul nr. 8/1/2014/HP/P în pronunțare asupra problemei de drept supuse dezlegării.

ÎNALTA CURTE,

I. Titularii și obiectul sesizărilor

A. Prin încheierea din 13 martie 2014 pronunțată în Dosarul nr. 550/111/2014, Curtea de Apel Oradea - Secția penală și pentru cauze cu minori a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea dezlegării chestiunii de drept ce constă în modul de aplicare a dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal, respectiv dacă prin sintagma "maxim special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită" se înțelege, în cazul infracțiunilor continuate, strict maximul special prevăzut de legea care incriminează fapta săvârșită în formă consumată sau se înțelege acest maxim special majorat cu 3 ani potrivit sporului facultativ de pedeapsă.

B. Prin încheierea de sesizare din 17 martie 2014 pronunțată în Dosarul nr. 252/98/2014, Curtea de Apel București - Secția I penală a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:

- dacă aplicarea legii penale mai favorabile, după judecarea definitivă a cauzei, potrivit art. 6 din Codul penal, în cazul infracțiunii continuate, se face numai în raport cu pedeapsa prevăzută de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită sau în raport și cu sporul facultativ prevăzut de aceeași lege pentru sancționarea acestei forme a unității legale de infracțiune.

II. Expunerea succintă a cauzei cu privire la sesizarea formulată de Curtea de Apel Oradea în Dosarul nr. 550/111/2014

Prin Sentința penală nr. 161 din 9 iunie 2010, pronunțată de Tribunalul Bihor, definitivă prin nerecurare, s-a admis cererea de contopire a pedepselor formulată de condamnatul T.P.L.F., vizând pedepsele aplicate prin Sentința penală nr. 356/2007 a Tribunalului Bihor, Sentința penală nr. 456/2003 a Judecătoriei Beiuș, Sentința penală nr. 304/1998 a Judecătoriei Oradea, după cum urmează:

- 8 ani de închisoare aplicată pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 209 alin. 1 lit. a) și g) din Codul penal anterior cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal anterior;

- 3 ani de închisoare aplicată pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 194 alin. 1 din Codul penal anterior cu aplicarea art. 37 lit. b) din Codul penal anterior;

- 1 an și 3 luni de închisoare aplicată pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 209 alin. 1 lit. c), e) și g) din Codul penal anterior cu aplicarea art. 37 lit. b) din Codul penal anterior;

- 1 an și 3 luni de închisoare aplicată pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 209 alin. 1 lit. c), e) și g) din Codul penal anterior cu aplicarea art. 37 lit. b) din Codul penal anterior.

S-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea - de 8 ani de închisoare în regim de detenție.

În baza sentinței penale menționate s-a emis mandatul de executare a pedepsei nr. 218 din 28 iulie 2010 a Tribunalului Bihor în executarea căruia se află condamnatul în prezent.

Împotriva acestei sentințe, condamnatul T.P.L.F. a formulat contestație la executare având ca obiect intervenirea unei legi penale noi (art. 595 din noul Cod de procedură penală).

Prin Sentința penală nr. 109/P/2014 din 24 februarie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 550/111/2014, Tribunalul Bihor - Secția penală, în baza art. 595 din noul Cod de procedură penală cu aplicarea art. 23 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, cu modificările ulterioare, a respins cererea formulată de persoana condamnată T. P. L. F. de aplicare a legii penale mai favorabile.

S-a constatat că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 6 din Codul penal privind incidența legii penale mai favorabile pentru pedeapsa aplicată condamnatului T. P. L. F. prin Sentința penală nr. 161/9 iulie 2010 pronunțată de Tribunalul Bihor, definitivă prin nerecurare, în baza căreia s-a emis mandatul de executare a pedepsei nr. 218 din 28 iulie 2010 a Tribunalului Bihor.

Împotriva Sentinței penale nr. 109/P/2014 din 24 februarie 2014, pronunțată de Tribunalul Bihor - Secția penală, inculpatul contestator T.P.L.F. a formulat contestație.

Acesta, prin apărător, a solicitat instanței să dispună sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile asupra chestiunii de drept ce constă în modul de stabilire privind aplicarea dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal. Mai concret, a solicitat ca Înalta Curte de Casație și Justiție să se pronunțe cu privire la problema aplicării maximului special prevăzut de legea nouă în cazul infracțiunilor continuate, respectiv, dacă prin sintagma "maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită" se înțelege, în cazul infracțiunilor continuate, maximul special prevăzut de legea care incriminează fapta săvârșită sau se înțelege acest maxim majorat cu 3 ani.

Totodată, a solicitat suspendarea cauzei până la pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea acestei chestiuni de drept, astfel cum prevede art. 476 alin. (4) din Codul de procedură penală.

Reprezentantul parchetului a învederat instanței că nu se impune sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, întrucât prima instanță a procedat în mod corect atunci când a reținut în sarcina inculpatului contestator pedeapsa cea mai grea de 8 ani închisoare, această pedeapsă fiind stabilită în limitele legale, astfel cum statuează noul Cod penal și astfel cum se arată și în art. 229 alin. (1) lit. b) și d) din același act normativ ce reglementează infracțiunea de furt calificat, limitele de pedeapsă situându-se între 1 și 5 ani, iar potrivit cauzei de agravare, maximul special se poate majora cu cel mult 3 ani ajungându-se astfel la pedeapsa de 8 ani de închisoare.

Apărătorul inculpatului contestator a relatat faptul că, potrivit art. 187 din Codul penal, prin pedeapsă se înțelege pedeapsa prevăzută de legea care incriminează fapta săvârșită în forma consumată, fără a se lua în considerare cauzele de reducere sau de majorare a pedepsei.

A mai arătat că prevederile art. 79 alin. (1) din Codul penal stabilesc faptul că în cazul aceleiași infracțiuni, dacă sunt incidente două sau mai multe dispoziții care au ca efect reducerea pedepsei, limitele speciale se reduc, iar potrivit art. 79 alin. (2) din același text normativ, dacă sunt incidente două sau mai multe dispoziții care au ca efect agravarea răspunderii penale, pedeapsa se stabilește prin aplicarea succesivă a dispozițiilor privitoare la circumstanțele agravante, concurs sau recidivă.

Apărătorul a mai arătat că, în cazul infracțiunilor continuate, există posibilitatea majorării maximului special de către judecător, nefiind vorba însă despre o majorare de drept a limitelor speciale ale pedepsei.

Prin încheierea din 13 martie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 550/111/2014, Curtea de Apel Oradea - Secția penală și pentru cauze cu minori, în temeiul art. 476 și următoarele din Codul de procedură penală a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea dezlegării chestiunii de drept ce constă în modul de aplicare a dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal, respectiv dacă prin sintagma "maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită" se înțelege, în cazul infracțiunilor continuate, strict maximul special prevăzut de legea care incriminează fapta săvârșită în formă consumată sau se înțelege acest maxim special majorat cu 3 ani potrivit Sporului facultativ de pedeapsă.

În baza art. 476 alin. (4) din Codul de procedură penală a dispus suspendarea cauzei până la pronunțarea de către Înalta Curte de Casație și Justiție a unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept.

III. Expunerea succintă a cauzei cu privire la sesizarea formulată de Curtea de Apel București în Dosarul nr. 252/98/2014 (833/2014)

La data de 27 ianuarie 2014, prin Adresa nr. I 16963 din data de 23 ianuarie 2014, Comisia de evaluare din cadrul Penitenciarului Slobozia, constituită în baza Hotărârii Guvernului nr. 836/2013 privind constituirea și atribuțiile comisiilor de evaluare a incidenței aplicării legii penale mai favorabile în cazul persoanelor aflate în executarea pedepselor și măsurilor educative privative de libertate din perspectiva noilor reglementări penale și procesual penale, a sesizat Tribunalul Ialomița pentru a dispune cu privire la aplicarea legii penale mai favorabile, după judecarea definitivă a cauzei potrivit art. 6 din Codul penal în cazul condamnatului H.I., deținut în penitenciarul respectiv.

Potrivit înscrisurilor atașate sesizării respective, prin Sentința penală nr. 133 din data de 21 martie 2012 pronunțată în Dosarul nr. 12666/118/2011, Tribunalul Constanța, Secția penală, a hotărât, pe latură penală, condamnarea inculpatului H.I. (judecat în stare de arest preventiv) la pedeapsa principală de 15 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de viol în variantă agravată și formă continuată, prevăzută de art. 197 alin. 1 și alin. 3 teza I din Codul penal anterior, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal anterior.

De asemenea, i-a aplicat acestuia pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) teza a II-a și lit. b) din Codul penal anterior, pe o perioadă de 4 ani după executarea pedepsei principale, și, respectiv, pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării acelorași drepturi, pe perioada executării pedepsei principale.

A fost menținută starea de arest preventiv a inculpatului și, conform art. 88 din Codul penal anterior, s-a dedus din pedeapsa principală perioada cât acesta a fost reținut și arestat preventiv, începând de la 9 septembrie 2011, la zi.

Prin Decizia penală nr. 11/MP din data de 19 iunie 2012, pronunțată în Dosarul nr. 12.666/118/2011, Curtea de Apel Constanța - Secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpat.

De asemenea, prin Decizia nr. 2.684 din data de 6 septembrie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală a respins, ca nefondat, recursul declarat de inculpat, hotărârea primei instanțe de condamnare a acestuia rămânând astfel definitivă.

Instanța de executare a emis pe numele inculpatului condamnat MEPI nr. 292 din 7 septembrie 2012, executarea pedepsei definitiv aplicate acestuia începând în data de 9 septembrie 2011 și urmând să se împlinească la termen în data de 8 septembrie 2026.

Punctul de vedere al Comisiei de evaluare în cadrul penitenciarului unde condamnatul se află încarcerat a fost în sensul că, în privința acestuia, sunt incidente prevederile art. 6 din Codul penal, întrucât pedeapsa aplicată prin hotărârea definitivă de condamnare depășește maximul special prevăzut de legea nouă [art. 218 alin. (1) și alin. (3) lit. c) din Codul penal], care este de 12 ani închisoare.

Prin Sentința penală nr. 68/F din data de 17 februarie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 252/98/2014, Tribunalul Ialomița, în temeiul art. 23 din Legea nr. 255/2013, modificată prin O.U.G. nr. 116/2013, a admis sesizarea Comisiei de evaluare din cadrul Penitenciarului Slobozia, a constatat incidența în cauză a dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal referitoare la aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei, a redus pedeapsa aplicată prin hotărârea definitivă de condamnare anterior menționată la 12 ani de închisoare, a constatat că din această pedeapsă condamnatul a executat perioada începând cu data de 21 martie 2012 la zi, a anulat MEPI nr. 292 din 7 septembrie 2012, emis de Tribunalul Constanța și a dispus emiterea unui nou mandat de executare pentru pedeapsa redusă.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a constatat că maximul pedepsei prevăzute de legea nouă [art. 218 alin. (1) și alin. (3) lit. c) din Codul penal] pentru infracțiunea săvârșită de condamnat este de 12 ani de închisoare, fiind prin urmare mai mic decât durata pedepsei aplicate acestuia, de 15 ani de închisoare.

În consecință, având în vedere dispozițiile art. 6 alin. (1) din Codul penal, tribunalul a considerat că se impune reducerea pedepsei aplicate prin hotărârea definitivă de condamnare la nivelul maximului special prevăzut de legea nouă, respectiv la 12 ani de închisoare.

Împotriva Sentinței nr. 68/F din 17 februarie 2014 au formulat contestație atât condamnatul H.I., cât și Parchetul de pe lângă Tribunalul Ialomița.

În opinia reprezentantului Ministerului Public, aplicarea legii penale mai favorabile, după judecarea definitivă a cauzei, potrivit art. 6 din Codul penal, implică - în cazul infracțiunii continuate - stabilirea într-o singură etapă a unei pedepse egale cu maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, la care, în cazul închisorii, să fie adăugat sporul de 3 ani închisoare prevăzut de art. 36 alin. (1) din Codul penal.

A considerat că este necesară sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.

Contestatorul intimat a susținut că, în opinia sa, prima instanță a aplicat în mod corect dispozițiile art. 6 din Codul penal, întrucât pedeapsa definitiv aplicată trebuie redusă la nivelul maximului special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, fără majorarea acelui maxim în condițiile art. 36 alin. (1) din Codul penal.

Prin încheierea din 17 martie 2014 pronunțată în Dosarul nr. 252/98/2014 (833/2014), Curtea de Apel București Secția I penală, în temeiul art. 476 alin. (1) raportat la art. 475 din Codul de procedură penală, a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept, dacă aplicarea legii penale mai favorabile, după judecarea definitivă a cauzei, potrivit art. 6 din Codul penal, în cazul infracțiunii continuate, se face numai în raport cu pedeapsa prevăzută de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită sau în raport și cu sporul facultativ prevăzut de aceeași lege pentru sancționarea acestei forme a unității legale de infracțiune.

IV. Puncte de vedere cu privire la chestiunea de drept supusă discuției

A. La aprecierea dispozițiilor art. 6 din Codul penal se au în vedere limitele de pedeapsă majorate cu sporul prevăzut pentru infracțiunea continuată, acest punct de vedere fiind exprimat de judecătorul instanței de fond care a pronunțat Sentința penală nr. 109/P/2014, precum și de reprezentanții Ministerului Public, care au pus concluzii în dosarele nr. 550/111/2014 al Curții de Apel Oradea și nr. 252/98/2014 (833/2014) al Curții de Apel București.

B. La aprecierea dispozițiilor art. 6 din Codul penal se are în vedere exclusiv maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, fără luarea în considerare a sporului prevăzut pentru infracțiunea continuată, acest punct de vedere fiind exprimat de contestatori și de judecătorii care au sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție.

V. Argumentele pe care se fundamentează opiniile.

Argumente pentru opinia potrivit căreia la aprecierea

dispozițiilor art. 6 din Codul penal se au în vedere limitele de pedeapsă majorate cu sporul prevăzut pentru infracțiunea continuată.

În considerentele Sentinței penale nr. 109/P/2014 din 24 februarie 2014 pronunțată în Dosarul nr. 550/111/2014, Tribunalul Bihor a specificat în mod detaliat că sintagma "sancțiunea aplicată" are în vedere pedeapsa în executarea căreia se află persoana condamnată, pedeapsă unică sau rezultantă a unei pluralități de infracțiuni.

Instanța a reținut că pentru a se verifica dacă această "sancțiune aplicată" depășește "maximul special" prevăzut de legea nouă se analizează, într-o primă etapă, fiecare dintre pedepsele componente prin raportare la maximul special prevăzut pentru fiecare dintre acestea în legea nouă, după care se analizează, prin raportare la situația juridică a condamnatului, regimul sancționator prevăzut în legea nouă.

Se arată că art. 6 alin. (1) din Codul penal devine aplicabil numai în situația în care, în baza acestui regim sancționator, pedeapsa ce i-ar fi aplicată condamnatului potrivit legii noi - pedeapsă care reprezintă "maximul special" prevăzut de legea nouă la care face referire art. 6 din Codul penal - ar fi mai ușoară. Într-o astfel de ipoteză, se face aplicarea legii noi atât în privința pedepselor componente (care, după caz, vor fi reduse la maximul prevăzut de legea nouă), cât și în privința regimului sancționator aplicabil acestor pedepse (după caz, concurs, recidivă, pluralitate intermediară), pedeapsa rezultantă stabilită potrivit legii noi fiind pedeapsa pe care persoana condamnată urmează să o execute în continuare.

Or, în privința condamnatului C.D., pedeapsa de 3 ani închisoare și cele două pedepse a câte 1 an și 3 luni închisoare nu depășesc maximul special prevăzut în textul nou de incriminare, dimpotrivă, potrivit noului Cod penal este incidență agravanta prevăzută de art. 43 alin. (5), potrivit căreia limitele speciale se majorează cu jumătate (recidiva postexecutorie). Cât privește pedeapsa de 8 ani de închisoare, conform art. 229 alin. (1) lit. b) și d) din Codul penal ce reglementează furtul calificat, limitele de pedeapsă sunt de la 1 la 5 ani, iar, potrivit cauzei de agravare prevăzută de art. 36 alin. (1) din Codul penal (forma continuată a infracțiunii), maximul special se poate majora cu cel mult 3 ani.

S-a concluzionat că pedeapsa de 8 ani de închisoare analizată în individualitatea ei depășește în mod aparent maximul special stabilit de noul Cod penal, însă cu agravarea impusă de art. 36 alin. (1) din Codul penal nu sunt mai favorabile dispozițiile noului Cod penal.

Nu în ultimul rând, modalitatea de contopire a pedepselor conform noului Cod penal este mult mai severă decât dispozițiile din legea veche.

În concluziile formulate în Dosarul nr. 550/111/2014 al Curții de Apel Oradea - Secția penală și pentru cauze cu minori, reprezentantul Parchetului a arătat că prima instanță a procedat în mod corect atunci când a reținut în sarcina inculpatului contestator pedeapsa cea mai grea, de 8 ani de închisoare, această pedeapsă fiind în limitele legale, astfel cum statuează noul Cod penal și astfel cum se arată și în art. 229 alin. (1) lit. b) și d) din același act normativ ce reglementează infracțiunea de furt calificat la limitele de pedeapsă care sunt de la 1 la 5 ani, iar potrivit cauzei de agravare, maximul special se poate majora cu cel mult 3 ani, ajungându-se astfel la pedeapsa de 8 ani de închisoare.

Argumente pentru opinia potrivit căreia la aprecierea dispozițiilor art. 6 din Codul penal se are în vedere exclusiv maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită fără luarea în considerare a sporului prevăzut pentru infracțiunea continuată.

În susținerea acestui punct de vedere se arată că trebuie făcută distincția între acele cauze care au ca efect modificarea de drept a limitelor speciale ale pedepsei, precum în cazul tentativei, circumstanțelor atenuante și cauzele facultative care nu au un asemenea efect, precum este infracțiunea continuată.

Atunci când legiuitorul a înțeles ca efectul unor cauze de atenuare sau agravare să fie modificarea de drept a limitelor speciale ale pedepsei, a prevăzut expres acest lucru.

Expresia "pedeapsă prevăzută de lege" este definită în mod explicit în conținutul art. 187 din Codul penal ca fiind pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârșită în forma ei consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei.

Or, forma continuată a infracțiunii este, conform legii noi [art. 36 alin. (1) din Codul penal], ca, de altfel, și potrivit legii vechi (art. 42 din Codul penal anterior), o cauză de majorare a pedepsei, de care prin urmare nu se poate ține seama la determinarea pedepsei prevăzute de lege.

VI. Jurisprudență relevată

Judecătorii Tribunalului Timiș (prin 3 hotărâri judecătorești pronunțate), cei ai Judecătoriei Giurgiu și ai Curții de Apel București au apreciat că la aplicarea dispozițiilor art. 6 din Codul penal se au în vedere doar limitele de pedeapsă pentru infracțiunea consumată fără să fie majorate cu sporul prevăzut pentru infracțiunea continuată. Din aceste hotărâri judecătorești rezultă că persoanele condamnate pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune prevăzute la art. 215 alin. 1, 2, 3 și 5 cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal anterior, pentru care pedepsele aplicate depășeau câte 5 ani închisoare, au beneficiat de prevederile mai favorabile ale art. 244 alin. (1) și (2) din Codul penal și astfel pedepsele acestora au fost reduse la 5 ani, durată care reprezintă maximul special prevăzut de lege.

Curtea de Apel București - Secția I penală a statuat că "art. 6 din noul Cod penal este unicul articol care nu suscită discuții; în cazul în care pedeapsa aplicată unei persoane depășește maximul prevăzut de lege pentru noua infracțiune, se reduce acea pedeapsă la maximul prevăzut de noul Cod penal. Nu se face nicio altă deosebire, cauza nu se rejudecă, pentru că pedeapsa prevăzută de lege, în accepțiunea atât a vechiului Cod penal, cât și în accepțiunea noului Cod penal, este una și aceeași, respectiv pedeapsa prevăzută de textul care incriminează infracțiunea, fără luarea în considerare a cauzelor care agravează sau atenuează răspunderea penală".

VII. Punctele de vedere exprimate de curțile de apel și de instanțele arondate

Punctul de vedere al judecătorilor Curții de Apel Ploiești (exprimat într-o singură decizie), Curții de Apel Iași, Curții de Apel Galați (în opinie majoritară), Curții de Apel Oradea (în opinie majoritară) și Curții de Apel Cluj este în sensul că prin sintagma "maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită" se înțelege, în cazul infracțiunilor continuate, maximul special majorat cu sporul prevăzut pentru infracțiunea continuată.

Judecătorii Curții de Apel Craiova au comunicat că nu se are în vedere sporul de 3 ani închisoare (cu precizarea, în condițiile în care prin hotărârea de condamnare nu s-a aplicat un spor).

Curtea de Apel Constanța, în opinie majoritară, a transmis că nu se are în vedere sporul de 3 ani închisoare, acest spor având un caracter facultativ, și nu obligatoriu.

Judecătorii Curții de Apel Alba Iulia (în opinie majoritară), Curții de Apel Bacău, Curții de Apel Târgu Mureș și Curții de Apel Brașov opinează că prin sintagma "maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită" se înțelege în cazul infracțiunii continuate, exclusiv maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, fără luarea în considerare a sporului prevăzut pentru infracțiunea continuata.

Același punct de vedere a fost exprimat în majoritate și de judecătorii din circumscripția Curții de Apel București, precum și de cei din circumscripția Curții de Apel Timișoara, față de prevederile art. 187 din Codul penal, în conformitate cu care, pentru determinarea limitelor de pedeapsă nu se iau în considerare cauzele de reducere sau de majorare ale pedepselor.

VIII. Punctul de vedere al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție

Prin Adresa nr. 776/C/1.084/111-5/2014, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii vizând problema de drept: "modul de aplicare a dispozițiilor art. 6 alin. 1 din noul Cod penal cu privire la sintagma maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, respectiv, dacă prin sintagma maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită se înțelege, în cazul infracțiunilor continuate, strict maximul special prevăzut de legea care incriminează fapta săvârșită în formă

consumată sau se înțelege acest maxim special majorat cu 3 ani potrivit sporului facultativ de pedeapsă".

Prin Adresa 816/C/1086/III-5/2014 Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii vizând problema de drept "dacă aplicarea legii penale mai favorabile, după judecarea definitivă a cauzei, potrivit art. 6 din noul Cod penal, în cazul infracțiunii continuate, se face numai în raport cu pedeapsa prevăzută de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită sau în raport și cu sporul facultativ prevăzut de aceeași lege pentru sancționarea acestei forme a unității legale de infracțiune".

Referitor la chestiunea de drept supusă dezlegării, reprezentantul Ministerului Public a arătat, în cadrul concluziilor depuse la dosarul cauzei, că infracțiunea continuată este o stare de agravare a pedepsei, respectiv o cauză modificatoare de pedeapsă reglementată în partea generală a Codului penal [art. 41 alin. 2 și art. 42 din Codul penal anterior, respectiv art. 35 alin. (1) și art. 36 alin. (1) din Codul penal actual].

În consecință, în virtutea caracterului său de cauză legală de modificare a pedepsei, infracțiunea continuată va fi avută în vedere la identificarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei.

Astfel, în aplicarea dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal, în ipoteza unei infracțiuni continuate, sintagma "maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită" semnifică, în opinia exprimată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, acest maxim la care se adaugă sporul prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită în mod continuat, întrucât până la această limită se poate ajunge, în mod abstract, în aplicarea pedepsei pentru această formă de unitate legală.

S-a arătat că verificarea incidenței art. 6 din Codul penal în ipoteza infracțiunii continuate se va face într-o singură etapă, prin compararea pedepsei definitiv aplicate cu maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea respectivă plus sporul prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea continuată, pedeapsa putând fi redusă, în această ipoteză, până ia limita sumei dintre maximul prevăzut de legea nouă și maximul sporului aplicabil pentru infracțiunea continuată.

Concluzionând, după expunerea argumentelor de drept și jurisprudențiale, reprezentantul Ministerului Public a arătat că soluția propusă chestiunii de drept ce face obiectul sesizării este următoarea:

În aplicarea legii penale mai favorabile, potrivit art. 6 din Codul penal, în ipoteza infracțiunilor continuate, prin sintagma "maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită" se înțelege maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită plus sporul prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea continuată.

IX. Raportul asupra chestiunii de drept supuse dezlegării

Opinia judecătorului-raportor este în sensul că, în aplicarea legii penale mai favorabile, potrivit art. 6 din Codul penal în cazul infracțiunii continuate prin sintagma "maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită se va înțelege limita superioară prevăzută de lege pentru infracțiune fără luarea în considerare a sporului facultativ de sancționare a acestei forme a unității legale de infracțiune".

S-a arătat că sintagma "pedeapsă prevăzută de lege" este definită în mod explicit în art. 187 din Codul penal, iar acest text de lege preia întocmai textul art. 141¹ din Codul penal anterior în ceea ce privește stabilirea înțelesului expresiei "pedeapsă prevăzută de lege".

În condițiile în care nu există nicio dispoziție derogatorie de la înțelesul expres al textului în aplicarea principiului general de drept ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, o distincție ipotetică, în sensul că textul respectiv nu ar fi aplicabil în cazul condamnărilor definitive, este nepermisă.

S-a mai arătat că o astfel de argumentație este susținută și de principiul legalității sancțiunilor de drept penal, astfel cum este reglementat în art. 2 alin. (1) din Codul penal.

X. Opinia specialiștilor consultați

În conformitate cu dispozițiile art. 476 alin. (10) raportate la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală a fost solicitată opinia scrisă a unor specialiști în drept penal recunoscuți, asupra chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării.

A fost depus la dosar doar punctul de vedere exprimat de Departamentul Drept penal din cadrul Facultății de Drept a Universității din București, care a concluzionat că, în aplicarea dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal cu privire la sintagma "maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită", în cazul infracțiunii continuate se înțelege maximul prevăzut de lege majorat cu 3 ani.

S-a arătat că în aplicarea dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal este important să se stabilească dacă judecarea condamnatului, potrivit legii noi, va conduce în concret la o situație mai blândă pentru acesta, de aceea se vor avea în vedere limitele de pedeapsă între care se face individualizarea pedepsei pentru infracțiunea săvârșită, dacă aceasta ar fi judecată conform legii noi.

S-a opinat că, în cazul săvârșirii unei infracțiuni în formă continuată, sancționată cu închisoarea, maximul de pedeapsă aplicabil este cel prevăzut de lege pentru infracțiunea consumată, care poate fi depășit cu 3 ani, pentru că, teoretic, instanța până la această limită va putea ajunge cu aplicarea pedepsei.

Un punct de vedere contrar celui exprimat de Departamentul de Drept penal al Facultății de Drept a Universității din București este cel al prof. univ. dr. Mihai Adrian Hotca (www.juridice.ro).

În această opinie, în cazul infracțiunii continuate, prin expresia "maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită" se înțelege limita superioară menționată în norma de incriminare nouă care prevede aceeași infracțiune, fără luarea în considerare a sporului facultativ de 3 ani prevăzut de art. 36 din Codul penal.

În sprijinul acestui punct de vedere s-a arătat că "pedeapsa prevăzută de lege" este definită în mod explicit în art. 187 din Codul penal, ca fiind pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârșită, în forma ei consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei, forma continuată a infracțiunii fiind considerată o cauză de majorare (agravare) a pedepsei.

XI. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție

La nivelul instanței supreme este cunoscută o singură hotărâre judecătorească, definitivă, pronunțată în materie, în cuprinsul căreia a fost abordată expres chestiunea de drept supusă dezlegării, statuându-se în sensul că, dacă pentru comiterea unei infracțiuni sau a unei tentative la infracțiune, în formă continuată, prin hotărârea definitivă de condamnare nu a fost aplicat un spor, conform art. 42 din Codul penal anterior, instanța, în aplicarea dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal, nu Stabilește maximul special prevăzut de legea nouă prin luarea în considerare a sporului prevăzut de art. 36 alin. (1) din Codul penali, întrucât, atât potrivit Codului penal anterior, cât și potrivit noului Cod penal, sporul aplicabil în cazul infracțiunii continuate este facultativ, iar nu obligatoriu.

XII. Punctul de vedere al părților cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Părțile din prezenta cauză, în temeiul dispozițiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală au trimis la dosar punctul de vedere formulat în scris cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării, ambele raliindu-se opiniei exprimate de judecătorul-raportor, în sensul că, în aplicarea legii penale mai favorabile, potrivit art. 6 alin. (1) din Codul penal, în cazul infracțiunilor continuate prin sintagma "maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită" se înțelege limita superioară prevăzută de lege pentru infracțiune, fără luarea în considerare a sporului facultativ de sancționare a acestei forme a unității legale de infracțiune.

XIII. Înalta Curte de Casație și Justiție

În contextul în care sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unor hotărâri prealabile s-a realizat în două cauze, Dosarul nr. 550/111/2014 al Curții de Apel Oradea - Secția penală și pentru cauze cu minori și Dosarul nr. 252/98/2014 (833/2014) al Curții de Apel București - Secția I penală, solicitându-se dezlegarea aceleiași chestiuni de drept, prin Încheierea din 26 mai 2014 s-a dispus reunirea acestor cauze, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, constatând că obiectul investirii este unul rezumat și cert definit, respectiv dacă în aplicarea legii penale mai favorabile, potrivit art. 6 din Codul penal, în cazul infracțiunilor continuate, prin sintagma "maxim special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită" se înțelege maximul pedepsei prevăzut de lege pentru infracțiunea săvârșită sau și sporul facultativ prevăzut de aceeași lege pentru sancționarea acestei forme a unității legale de infracțiune.

A. Cu privire la condițiile de admisibilitate a sesizării

Înalta Curte de Casație și Justiție a fost legal sesizată, fiind îndeplinite cerințele impuse de dispozițiile art. 475 din Codul de procedură penală.

Din verificările efectuate a rezultat și faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o altă hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii asupra chestiunii a cărei dezlegare se solicită și, de asemenea, această chestiune nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Constatând deci că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate menționate de art. 475 din Codul de procedură penală, Înalta Curte va proceda la analizarea pe fond a chestiunii de drept ce face obiectul prezentei cauze.

B. Cu privire la chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită, respectiv dacă în aplicarea legii penale mai favorabile, potrivit art. 6 din Codul penal, în cazul infracțiunilor continuate, prin sintagma "maxim special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită" se înțelege maximul pedepsei prevăzut de lege pentru infracțiunea săvârșită sau și sporul facultativ prevăzut de aceeași lege pentru sancționarea acestei forme a unității legale de infracțiune, Înalta Curte reține următoarele:

În aplicarea corectă a dispozițiilor legii penale mai favorabile în cauze definitiv judecate, privitor la orice instituție a dreptului substanțial incidență în această fază, trebuie să se pornească de la specificul reglementării cuprinse în art. 6 din Codul penal stabilind, în raport cu acesta, modul în care litera și rațiunea acestei reglementări se transpun în fiecare caz particular.

Astfel, se reține că art. 6 din Codul penal realizează un echilibru între principiul autorității de lucru judecat și aplicarea legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive.

Dispoziția menționată justifică limitarea autorității de lucru judecat exclusiv prin necesitatea asigurării afectivității principiului legalității pedepsei (aceasta trebuind să aibă un suport legal atât la momentul pronunțării sale, cât și al executării).

Prin urmare, privitor la pedepsele definitive, prin aplicarea legii penale mai favorabile legiuitorul nu a înțeles să repună în discuție criteriile de stabilire și individualizare a sancțiunii, ci numai să înlăture de la executare acea parte din sancțiune care excedează maximului prevăzut de legea nouă, respectiv acea sancțiune mai grea care nu mai este prevăzută de legea nouă.

Textul art. 6 alin. (1) din Codul penal, reglementând aplicarea legii penale mai favorabile în cazul condamnărilor definitive, arată că, atunci "când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară, sancțiunea aplicată, dacă depășește maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, se reduce la acest maxim".

Sintagma "sancțiunea aplicată" are în vedere pedeapsa în executarea căreia se află persoana condamnată, pedeapsă unică sau rezultantă.

Prin expresia "maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită" se va înțelege pedeapsa prevăzută de lege, adică limita superioară menționată în norma de incriminare nouă care prevede aceeași infracțiune, săvârșită sub imperiul legii penale vechi și cu privire la care există o hotărâre definitivă de condamnare.

Sintagma "pedeapsă prevăzută de lege" este definită în mod explicit în art. 187 din Codul penal ca fiind pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârșită, în forma ei consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei.

Or, forma continuată a infracțiunii (unitate legală de infracțiune) este, conform legii noi [art. 36 alin. (1) din Codul penal], ca, de altfel, și potrivit legii vechi (art. 42 din Codul penal anterior), o cauză de majorare (agravare) facultativă a pedepsei.

Așadar, "maximul special al pedepsei" rămâne a fi cel menționat în textul din legea nouă care incriminează fapta săvârșită, fără luarea în considerare a sporului facultativ.

Textul art. 187 din Codul penal preia întocmai textul art. 1411 din vechiul Cod penal, în ceea ce privește stabilirea înțelesului expresiei de "pedeapsă prevăzută de lege".

În condițiile în care nu există nicio dispoziție derogatorie de la înțelesul anterior, în aplicarea principiului general de drept ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, o distincție ipotetică, în sensul că textul respectiv nu ar fi aplicabil în cazul condamnărilor definitive, este nepermisă.

De asemenea, o astfel de argumentație este susținută și de principiul legalității sancțiunilor de drept penal, astfel cum este reglementat în art. 2 alin. (1) din Codul penal, potrivit căruia pedepsele aplicabile persoanelor care au săvârșit infracțiuni sunt cele prevăzute de legea penală. Or, după cum s-a menționat, legea penală, conform art. 6 alin. (1) din Codul penal, prevede explicit că, în cazul condamnărilor definitive, pedeapsa aplicată se reduce în mod obligatoriu la nivelul maximului special prevăzut de legea nouă, în înțelesul pe care sintagma respectivă o capătă potrivit art. 187 din Codul penal.

Concluzionând, în considerarea celor expuse rezultă că, în aplicarea legii penale mai favorabile potrivit art. 6 din Codul penal, în cazul infracțiunilor continuate, prin sintagma "maxim special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită" se înțelege maximul special prevăzut de lege pentru infracțiune, fără luarea în considerare a cauzei de majorare a pedepsei prevăzute pentru infracțiunea continuată.