Decizia ICCJ nr. 8 din 26.05.2014 Completul pt. dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală

Dosar nr. 12/172014/HP/P

Corina Michaela Jîjîie - președintele Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, președintele completului

Francisca Maria Vasile - judecător la Secția penală

Lavinia Valeria Lefterache - judecător la Secția penală

Maricela Cobzariu - judecător la Secția penală - judecător-raportor

Săndel Lucian Macavei - judecător la Secția penală

Ana Maria Dascălu - judecător la Secția penală

Ștefan Pistol - judecător la Secția penală

Cristina Rotaru Radu - judecător la Secția penală

Ioana Bogdan - judecător la Secția penală

Valeria Maurer - magistrat-asistent

S-a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Dolj, Secția penală, prin încheierea de ședință din 27 martie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 3.004/215/2014, prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a următoarei probleme de drept: "dacă în aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei potrivit art. 6 alin. (1) din Codul penal se pot lua în considerarea la maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită circumstanțele atenuante sau agravante reținute condamnatului și care apar valorificate în pedeapsa concretă, atunci când se compară pedeapsa aplicată cu maximul special prevăzut de legea nouă“.

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală și art. 27⁴din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu modificările și completările ulterioare.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a fost reprezentat de doamna procuror Iuliana Nedelcu, procuror șef al Secției judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, arătând că a fost depus la dosar raportul din data de 30 aprilie 2014, întocmit de judecătorul-raportor, care a fost comunicat părților, în conformitate cu dispozițiile art. 476 alin. (9) din Codui de procedură penală, însă la dosar nu s-au depus puncte de vedere din partea acestora privind chestiunea de drept supusă judecății. De asemenea, a arătat că s-au transmis puncte de vedere asupra chestiunii de drept din partea unor curți de apel, tribunale și judecătorii, precum și punctul de vedere al Direcției legislație, studii, documentare și informatică juridică din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, după expunerea argumentelor juridice, a solicitat pronunțarea unei decizii în sensul nevalorificării circumstanțelor atenuante sau agravante la identificarea maximului special prevăzut de legea nouă în aplicarea art. 6 din Codul penal.

Președintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a declarat dezbaterile închise, reținându-se dosarul în pronunțare privind sesizarea formulată.

După care,

ÎNALTA CURTE,

Asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:

I. Titularul și obiectul sesizării

Tribunalul Dolj, Secția penală, a dispus, prin încheierea din data de 27 martie 2014 în Dosarul nr. 3.004/215/2014, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în temeiul dispozițiilor art. 475 din Codul de procedură penală, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a următoarei probleme de drept: "dacă în aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei potrivit art. 6 alin. (1) din Codul penal se pot lua în considerarea la maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită circumstanțele atenuante sau agravante reținute condamnatului și care apar valorificate în pedeapsa concretă, atunci când se compară pedeapsa aplicată cu maximul special prevăzut de legea nouă“.

II. Expunerea succintă a cauzei ce formează obiectul Dosarului nr. 3.004/215/2014 aflat pe rolul Tribunalului Dolj, Secția penală

La data de 30 ianuarie 2014, prin Adresa nr. C3 17689 din data de 29 ianuarie 2014, Comisia de evaluare din cadrul Penitenciarului de minori și tineri Craiova, constituită în baza Hotărârii Guvernului nr. 836/2013 privind constituirea și atribuțiile comisiilor de evaluare a incidenței aplicării legii penale mai favorabile în cazul persoanelor aflate în executarea pedepselor și măsurilor educative privative de libertate din perspectiva noilor reglementări penale și procesual penale, a sesizat Judecătoria Craiova pentru a dispune cu privire la aplicarea legii penale mai favorabile, după judecarea definitivă a cauzei, potrivit art. 6 din Codul penal, în cazul condamnatului P.M.

Potrivit înscrisurilor atașate sesizării respective, prin Sentința penală nr. 40 din data de 26 iunie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 347/304/2013, Judecătoria Segarcea a hotărât condamnarea inculpatului P.M. (judecat în stare de arest preventiv) la pedeapsa principală de 4 ani și 6 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de ultraj contra bunelor moravuri, tulburarea ordinii și liniștii publice prevăzută de art. 321 alin. 1 din Codul penal din 1969, cu aplicarea art. 75 alin. 1 lit. a), art. 75 alin. 2 din Codul penal din 1969.

De asemenea, a aplicat acestuia pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzută de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) din Codul penal din 1969.

Prin aceeași sentință penală s-a dispus condamnarea inculpatului P.M. la pedeapsa principală de 4 ani și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală prevăzută de art. 181 alin. 1 din Codul penal din 1969, cu aplicarea art. 75 alin. 1 lit. a), art. 75 alin. 2 din Codul penal din 1969.

În baza art. 33 lit. a), art. 34 alin. 1 lit. b) din Codul penal din 1969, s-au contopit pedepsele aplicate inculpatului, urmând ca acesta să execute pedeapsa de 4 ani și 6 luni închisoare.

În baza art. 71 alin. 2 din Codul penal din 1969 i s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzută de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) din Codul penal din 1969.

În temeiul art. 350 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968 a fost menținută starea de arest preventiv a inculpatului și, conform art. 88 alin. 1 din Codul penal din 1969, s-a dedus din pedeapsa principală perioada cât acesta a fost arestat preventiv, începând cu data de 16 aprilie 2013 la zi.

Prin Decizia penală nr. 1.891 din data de 8 octombrie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 347/304/2013, Curtea de Apel Craiova - Secția penală și pentru cauze penale cu minori a admis recursurile formulate de către inculpații M.I.L., U. I., P. E. și P. M., a casat sentința în parte sub aspectul laturii penale și civile în ceea ce îi privește pe inculpații anterior menționați și a repus în individualitatea lor pedepsele aplicate acestora.

De asemenea, în baza art. 11 pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală raportat la art. 10 lit. h) din Codul de procedură penală a încetat procesul penal privind pe inculpații M.I.L., U. I. și P.M. pentru infracțiunea prevăzută de art. 181 din Codul penal din 1969, prin împăcarea părților.

A redus pedepsele aplicate inculpaților M.I.L. și P.M. pentru infracțiunile prevăzute de art. 321 din Codul penal cu aplicarea art. 75 alin. 1 lit. a), alin. 2 și art. 37 lit. b) din Codul penal, respectiv art. 321 din Codul penal cu aplicarea art. 75 alin. 1 lit. a), alin. 2 din Codul penal la câte 3 ani și 6 luni închisoare.

A menținut modalitatea de executare a pedepselor aplicată inculpaților M.I.L., U.I. și P.M.

S-a dedus detenția preventivă pentru fiecare dintre inculpații de mai sus, de la 26.06.2013 la zi.

Punctul de vedere al comisiei de evaluare din cadrul penitenciarului unde condamnatul se află încarcerat a fost în sensul că, în privința acestuia, sunt incidente prevederile art. 6 din Codul penal, întrucât pedeapsa aplicată prin hotărârea definitivă de condamnare depășește maximul special prevăzut de legea nouă [art. 371 din Codul penal cu aplicarea art. 77 lit. a), art. 78 din același cod].

Prin Sentința penală nr. 433 din data de 04 februarie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 3.004/215/2014, Judecătoria Craiova, în temeiul art. 23 din Legea nr. 255/2013 și art. 595 din Codul de procedură penală, a admis contestația la executare privind pe condamnatul P.M.

În baza art. 6 alin. (1) din Codul penal a redus pedeapsa de 3 ani și 6 luni închisoare, aplicată condamnatului prin Sentința penală nr. 40/26.06.2013 a Judecătoriei Segarcea, definitivă prin Decizia penală nr. 1.891/08.10.2013 a Curții de Apel Craiova, în baza art. 321 alin. 1 din Codul penal din 1969, cu aplicarea art. 75 alin. 1 lit. a), alin. 2 din Codul penal din 1969, la 2 ani și 8 luni închisoare, maximul special prevăzut de art. 371 din Codul penal cu aplicarea art. 77 lit. a), art. 78 din Codul penal.

A făcut aplicarea art. 65 din Codul penal,art. 66 lit. a), b) din Codul penal.

S-a dedus din pedeapsa aplicată durata executată de la 16.04.2013 la zi.

S-a anulat mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 176/08.10.2013 emis de Judecătoria Segarcea și s-a dispus emiterea unui mandat de executare a pedepsei închisorii corespunzător prezentei sentințe.

S-au menținut celelalte dispoziții ale Sentinței penale nr. 40/26.06.2013 a Judecătoriei Segarcea, definitivă prin Decizia penală nr. 1.891/08.10.2013 a Curții de Apel Craiova.

Pentru a hotărî astfel, Judecătoria Craiova a constatat că fapta comisă de inculpat, astfel cum a fost descrisă anterior, se regăsește incriminată în noul Cod penal în cuprinsul articolului 371 și se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 2 ani. Având în vedere că în sarcina inculpatului a fost reținută și circumstanța agravantă prevăzută de art. 77 lit. a) din Codul penal [art. 75 lit. a) din Codul penal din 1969], rezultă că pedeapsa maximă care s-ar putea aplica inculpatului conform art. 78 alin. (1) din noul Cod penal este de 2 ani și 8 luni închisoare (2 ani, la care se adaugă un spor de o treime din maximul de 2 ani), pedeapsă mai redusă decât cea aplicată în fapt inculpatului prin sentința de condamnare.

Sentința Judecătoriei Craiova a fost atacată cu contestație de către condamnat [care a invocat faptul că în mod greșit prima instanță a aplicat sporul de 8 luni închisoare prevăzut de art. 78 alin. (1) din Codul penal, prin aplicarea automată a acestui spor procedându-se practic la o rejudecare pe fond a cauzei, în condițiile în care, la momentul condamnării sale, instanța a ținut cont la aplicarea pedepsei de circumstanța agravantă prevăzută de legea în vigoare la momentul respectiv, circumstanță ce se regăsește acum în dispozițiile art. 77 lit. a) din Codul penal].

III. Punctul de vedere al Tribunalului Dolj, Secția penală, cu privire la chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită este în sensul că la compararea sancțiunii aplicate, în condițiile reținerii unor circumstanțe fie agravante, fie atenuante, cu maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, aplicarea legii penale mai favorabile, după judecarea definitivă a cauzei, exclude ab initio luarea în considerare a acestora.

În sensul opiniei, au fost aduse următoarele argumente:

Aplicarea separată a dispozițiilor legii penale mai favorabile nu este posibilă în cazul circumstanțelor de agravare, în raport cu încadrarea faptei, deoarece fapta fiind evaluată împreună cu circumstanțele în care s-a comis, tot împreună sunt evaluate și în privința legii penale mai favorabile.

În privința aplicării legii penale mai favorabile, raportat la momentul când legea nouă intervine, înainte de judecarea definitivă a cauzei sau după judecarea definitivă a cauzei, criteriile de determinare a caracterului mai favorabil sunt diferite.

Astfel, pentru prima ipoteză, acestea sunt multiple (cuantumul și conținutul pedepselor, condițiile de incriminare, cauzele care exclud sau înlătură responsabilitatea, influența circumstanțelor atenuante și agravante, tentativă, recidivă etc.), pe când, pentru cea de-a doua, în vederea determinării caracterului mai favorabil se are în vedere cuantumul sau conținutul pedepsei (mitior poena).

A accepta influența circumstanțelor agravante sau, după caz, atenuante, la determinarea caracterului mai favorabil al legii penale, în situația cauzelor definitiv judecate, înseamnă o reindividualizare post judicium a pedepsei, pornind de la limita maximă specială prevăzută de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, textul de drept material prevăzut de art. 6 alin. (1) din Codul penal nemaigăsindu-și eficiența.

În condițiile în care tratamentul sancționator pe care l-a prevăzut Codul penal din 1969 în cadrul dispozițiilor art. 78 și Legea penală nr. 286/2009 în art. 78 este unul facultativ, în aplicarea pedepsei pentru infracțiunea săvârșită, deși reținute aceste circumstanțe, efectul lor nu operează întotdeauna, nu se regăsește în pedeapsa aplicată.

A considera că influența circumstanței agravante asupra maximului special prevăzut de legea penală nouă pentru infracțiunea săvârșită operează de drept prin simplul fapt că ele au fost reținute, înseamnă a înlătura principiul agravării facultative a acestui efect.

Totodată, se constată că dispozițiile art. 6 alin. (1) din Codul penal restrâng determinarea caracterului mai favorabil doar cu privire la cuantumul pedepsei, stabilind în apreciere două limite: una cu privire la sancțiunea aplicată, iar cea de-a doua la maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită. Această restrângere este prevăzută și în dispozițiile art. 4 și 8 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, cu modificările ulterioare.

Sintagma folosită de legiuitor - "maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită“ - nu poate fi acceptată decât în considerarea dispozițiilor art. 187 din Codul penal. Orice adăugare la acest maxim special în considerarea unor circumstanțe agravante înseamnă, folosind același raționament logico-juridic, acceptarea reducerii limitei maximului special, în condițiile reținerii unor circumstanțe atenuante. Aceste ipoteze sunt excluse de legiuitor în mod expres prin dispozițiile art. 8 raportate la art. 4 din Legea nr. 187/2012, cu modificările ulterioare.

În acest context este previzibil că se trece peste voința legiuitorului, care nu este decât aceea, în conformitate cu dispozițiile art. 6 alin. (1) din Codul penal, să nu se depășească maximul special prevăzut de lege, să nu se adauge un plus de pedeapsă la cea stabilită prin norma de incriminare care, în conformitate cu dispozițiile art. 2 alin. (2) din Codul penal, ar fi echivalentă cu o pedeapsă care nu este prevăzută de legea penală.

IV. Punctul de vedere al părții cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Condamnatul P.M. nu a formulat un punct de vedere scris privind chestiunea de drept, astfel cum avea posibilitatea potrivit dispozițiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală.

V. Punctele de vedere exprimate de către curțile de apel și instanțele de judecată arondate

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, în majoritate, punctele de vedere comunicate de către instanțe au fost în sensul că, în aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei potrivit art. 6 alin. (1) din Codul penal, nu se pot lua în considerare la maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită circumstanțele atenuante sau agravante reținute condamnatului și care apar valorificate în pedeapsa concretă, atunci când se compară pedeapsa aplicată cu maximul special prevăzut de legea nouă.

VI. Punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că în cadrul Secției judiciare - Serviciul judiciar penal nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii vizând problema de drept supusă dezlegării.

Referitor la chestiunea de drept supusă dezlegării, Ministerul Public, în concluziile scrise depuse la dosar, după expunerea argumentelor de drept și jurisprudențiale, a arătat că soluția propusă chestiunii de drept ce face obiectul sesizării este următoarea:

În aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei potrivit art. 6 alin. (1) din Codul penal la maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită nu se vor lua în considerare circumstanțele atenuante sau agravante reținute condamnatului și care apar valorificate în pedeapsa concretă, atunci când se compară pedeapsa aplicată cu maximul special prevăzut de legea nouă.

VII. Opinia specialiștilor consultați

În conformitate cu dispozițiile art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, a fost solicitată specialiștilor în drept penal opinia asupra chestiunii de drept, la dosar nefiind transmise puncte de vedere vizând problema de drept supusă dezlegării.

A fost depus la dosar punctul de vedere al Direcției legislație, studii, documentare și informatică juridică din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu privire la problema de drept supusă dezlegării, în sensul că maximul special prevăzut de legea penală nouă, în accepțiunea dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal, este maximul special prevăzut în norma de incriminare cuprinsă în legea penală nouă, neredus potrivit art. 76 din Codul penal referitor la efectele circumstanțelor atenuante, sau, după caz, nemajorat, conform art. 78 din Codul penal privitor la efectele circumstanțelor agravante.

VIII. Jurisprudența relevantă a Curții Europene a Drepturilor Omului

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a statuat în repetate rânduri că legea trebuie să fie previzibilă în ceea ce privește efectele sale. Pentru a satisface exigențele de previzibilitate ea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea și modalitățile de exercitare a puterii de apreciere a autorităților în domeniul respectiv, ținând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi cetățeanului o protecție adecvată contra arbitrariului. În plus, nu poate fi considerată "lege“ decât o normă enunțată cu suficientă precizie, pentru a permite cetățeanului să își adapteze conduita în funcție de aceasta.

Apelând, la nevoie, la consiliere de specialitate, el trebuie să prevadă într-o măsură rezonabilă, față de circumstanțele speței, consecințele care ar putea rezulta dintr-o anumită conduită (Hotărârea din 4 mai 2000 în Cauza Rotaru împotriva României și Hotărârea din 25 ianuarie 2007 în Cauza Sissanis împotriva României).

De asemenea, un alt principiu consacrat în Jurisprudența CEDO se referă la securitatea raporturilor juridice, iar exigențele acestui principiu se opun repunerii în discuție a unei soluții definitive dată unui litigiu și nu sunt admise derogări decât dacă o impun motive substanțiale și serioase (Hotărârea din 7 iulie 2009 în Cauza Stanca Popescu împotriva României).

Relevante în materie sunt și deciziile CEDO care se referă la principiul egalității și al nediscriminării prevăzut de art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, conform căruia: "exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de prezenta convenție trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație“.

Legat de acest text, CEDO a arătat că art. 14 nu poate fi interpretat în sensul că ar interzice orice discriminare bazată pe criteriile pe care le conține sau pe altele cuprinse implicit în sintagma "orice altă situație“, pentru că a distinge nu înseamnă a discrimina.

Diferența de tratament devine discriminare numai atunci când autoritățile statale introduc distincții între situații analoage și comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă.

În explicarea termenelor folosiți, CEDO arată că "lipsa justificării obiective și rezonabile semnifică faptul că diferența de tratament nu urmărește un scop legitim ori faptul că nu există o relație rezonabilă de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit a fi realizat“.

IX. Jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene

O abordare similară există și în Jurisprudența acesteia, conform căreia "principiul egalității și nediscriminării presupune ca situații comparabile să nu fie tratate diferit, în afară de cazul în care un astfel de tratament este justificat obiectiv“ (Cauza C-248/04, Cauza C-303/2005).

X. Raportul asupra chestiunii de drept supuse dezlegării

Judecătorul-raportor a considerat că, în aplicarea legii penale mai favorabile, după judecarea definitivă a cauzei potrivit art. 6 alin. (1) din Codul penal, la maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită nu se vor lua în considerare circumstanțele atenuante sau agravante reținute condamnatului și care apar valorificate în pedeapsa concretă, atunci când se compară pedeapsa aplicată cu maximul special prevăzut de legea nouă.

XI. Înalta Curte de Casație și Justiție

Examinând sesizarea formulată în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, reține următoarele:

A. Cu privire la condițiile de admisibilitate ale sesizării

Înalta Curte de Casație și Justiție a fost legal sesizată, fiind îndeplinite cerințele impuse de dispozițiile art. 475 din Codul de procedură penală, existând o chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei ce formează obiectul Dosarului nr. 3.004/215/2014 aflat pe rolul Tribunalului Dolj, Secția penală.

Din verificările efectuate a rezultat și faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o altă hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii asupra chestiunii a cărei dezlegare se solicită și, de asemenea, această chestiune nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Constatând, deci, îndeplinite condițiile de admisibilitate menționate de art. 475 din Codul de procedură penală, Înalta Curte va proceda la analizarea pe fond a chestiunii de drept ce face obiectul prezentei cauze.

B. Cu privire la chestiunea de drept a cărei dezlegare este solicitată, respectiv dacă în aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei, potrivit art. 6 alin. (1) din Codul penal, la maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită se vor lua în considerare circumstanțele atenuante sau agravante reținute condamnatului care apar valorificate în pedeapsa concretă, atunci când se compară pedeapsa aplicată cu maximul special prevăzut de legea nouă:

În contextul cauzei, Înalta Curte reține că, în aplicarea corectă a dispozițiilor legii penale mai favorabile în cauze definitiv judecate, privitor la orice instituție a dreptului substanțial incidență în această fază, trebuie să pornească de la specificul reglementării cuprinse în art. 6 din Codul penal, stabilind în raport cu acesta modul în care litera și rațiunea acestei reglementări se transpun în fiecare caz particular.

Astfel, se reține că art. 6 din Codul penal realizează echilibrul dintre principiul autorității de lucru judecat și aplicarea legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive. Dispoziția menționată justifică limitarea autorității de lucru judecat exclusiv prin necesitatea asigurării efectivității principiului legalității pedepsei (aceasta trebuind să aibă un suport legal atât în momentul pronunțării sale, cât și în cel al executării).

Prin urmare, privitor la pedepsele definitive, prin aplicarea legii penale mai favorabile, legiuitorul nu a înțeles să repună în discuție criteriile de stabilire și individualizare a sancțiunii, ci numai să înlăture de la executare acea parte din sancțiune care excede maximului prevăzut de legea nouă, respectiv acea sancțiune mai grea care nu mai este prevăzută de legea nouă.

Conchidem că, pe de o parte, singura situație în care autoritatea de lucru judecat a unei pedepse definitiv aplicate mai poate fi înfrântă este aceea în care tratamentul sancționator aplicat excede limitei maxime prevăzute de legea nouă. Scopul reglementării art. 6 din Codul penal este de a oferi suport legal unei pedepse definitive în raport cu noua lege și până la încetarea oricăror efecte ale condamnării ce vor interveni prin reabilitare.

Așadar, principiul legalității pedepselor impune ca pedeapsa să aibă susținere legală și după aplicarea ei, nefiind admisă executarea unei pedepse mai mari decât cea prevăzută în legea nouă mai favorabilă.

Pe de altă parte, criteriile de stabilire a legii mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei au fost reduse la unul singur, și anume: compararea pedepsei aplicate în baza legii în temeiul căreia s-a pronunțat hotărârea definitivă de condamnare cu maximul pedepsei prevăzut în legea nouă, modificarea sancțiunii limitându-se la reducerea ei la maximul prevăzut de legea nouă.¹

În dispozițiile art. 6 alin. (1) din Codul penal, referitoare la aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei, se prevede că, atunci "când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară, sancțiunea aplicată, dacă depășește maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, se reduce la acest maxim“.

În același sens, în dispozițiile art. 4 din Legea nr. 187/2012, cu modificările ulterioare, se prevede că "Pedeapsa aplicată pentru o infracțiune printr-o hotărâre ce a rămas definitivă sub imperiul Codului penal din 1969, care nu depășește maximul special prevăzut de Codul penal, nu poate fi redusă în urma intrării în vigoare a acestei legi“. De asemenea, conform prevederilor art. 8 din Legea nr. 187/2012, cu modificările ulterioare, dispozițiile art. 4 din aceeași lege se aplică în mod corespunzător și pedepselor aplicate prin hotărâri care au rămas definitive anterior intrării în vigoare a Legii nr. 187/2012, cu modificările ulterioare, pentru fapte incriminate de actele normative prevăzute în titlul II al legii menționate.

Art. 6 alin. (1) din Codul penal stabilește, ca unic criteriu pe baza căruia se realizează aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei, maximul special prevăzut de legea penală nouă, iar art. 4 din Legea nr. 187/2012, cu modificările ulterioare, stabilește, ca unic criteriu pe baza căruia se realizează aplicarea noului Cod penal, ca legea penală mai favorabilă după judecarea definitivă a cauzei, maximul special prevăzut de noul Cod penal. În același sens, conform art. 8 din Legea nr. 187/2012, cu modificările ulterioare, care menține același unic criteriu, pedeapsa aplicată pentru o infracțiune printr-o hotărâre ce a rămas definitivă sub imperiul actelor normative prevăzute în titlul II al Legii nr. 187/2012, cu modificările ulterioare, în forma anterioară modificărilor realizate prin această lege, care nu depășește maximul special prevăzut în titlul II al Legii nr. 187/2012, cu modificările ulterioare, nu poate fi redusă în urma intrării în vigoare a acesteia.

Noul Cod penal, în cuprinsul dispozițiilor art. 187, definește expresia "pedeapsă prevăzută de lege“, stabilind că prin pedeapsă prevăzută de lege se înțelege pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârșită în forma consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei.

Dispozițiile art. 187 din noul Cod penal, care definesc expresia "pedeapsă prevăzută de lege“ și, implicit, noțiunea de maxim special prevăzut de lege, se referă la pedeapsa prevăzută în norma de incriminare și exclud luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei. În temeiul acestor dispoziții, pentru determinarea pedepsei prevăzute de lege și, în consecință, a maximului special prevăzut de lege, se exclude luarea în considerare a circumstanțelor atenuante (cauze de reducere a pedepsei) sau a circumstanțelor agravante (cauze de majorare a pedepsei). Natura circumstanțelor atenuante, de cauze de reducere a pedepsei și a circumstanțelor agravante, de cauze de majorare a pedepsei, este stabilită prin dispozițiile art. 79 din Codul penal.

În lipsa unei dispoziții legale, care, conform art. 172 din Codul penal, să atribuie un alt înțeles expresiei "pedeapsă prevăzută de lege“ și, implicit, noțiunii de maxim special prevăzut de lege, în reglementarea aplicării legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei, sunt incidente dispozițiile art. 187 din Codul penal.

În aplicarea dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal, instanța compară pedeapsa aplicată prin hotărârea definitivă de condamnare cu maximul special prevăzut în norma de incriminare cuprinsă în legea penală nouă, fără luarea în considerare a efectelor circumstanțelor atenuante sau agravante și, dacă pedeapsa aplicată, inclusiv prin valorificarea efectelor circumstanțelor atenuante ori agravante, depășește maximul special prevăzut în norma de incriminare, reduce pedeapsa aplicată la acest maxim.

Circumstanțele nu pot fi disociate de limitele de pedeapsă prevăzute de norma de incriminare, întrucât valorificarea acestora în ipoteza art. 6 din Codul penal ar echivala cu o individualizare judiciară în faza de executare a pedepsei, situație care ar aduce atingere autorității de lucru judecat și principiului supremației dreptului, astfel cum este consacrat în jurisprudența CEDO și care se opune repunerii în discuție a unei soluții definitive și nu admite derogări decât dacă o impun motive serioase și substanțiale, iar în procesul de interpretare și aplicare a legii judecătorul are obligația de a identifica acel înțeles al normei juridice compatibil nu doar cu voința prezumată a legiuitorului, ci și cu principiile de rang constituțional ori european.

Concluzionând, în considerarea celor expuse rezultă că, în aplicarea legii penale mai favorabile, potrivit art. 6 alin. (1) din Codul penal, în cazul faptelor definitiv judecate, la maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită nu se vor lua în considerare circumstanțele atenuante sau agravante reținute condamnatului și care apar valorificate în pedeapsa concretă, atunci când se compară pedeapsa aplicată cu maximul special prevăzut de legea nouă.