Decizia CCR nr. 366 din 14.05.2015 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 20 alin. (7) teza întâi din Codul de procedură penală

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 20 alin. (7) teza întâi din Codul de procedură penală, excepție ridicată, din oficiu, de Curtea de Apel Oradea - Secția penală și pentru cauze cu minori în Dosarul nr. 5.672/296/2013 și care constituie obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 238D/2015.

2. La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca inadmisibilă, considerând că dispozițiile de lege criticate nu sunt aplicabile în cauza în care a fost invocată această excepție. De altfel, consideră că dispozițiile art. 20 alin. (7) teza întâi din Codul de procedură penală nu contravin prevederilor constituționale invocate. În acest sens arată că susținerile autorului excepției pleacă de la o premisă falsă, anume că, dacă dreptul la repararea prejudiciului a fost cedat, cesionarul nu poate participa în procesul penal. Or, în art. 20 alin. (7) teza a doua se prevede posibilitatea disjungerii acțiunii civile, dar această acțiune se soluționează tot în cadrul procesului penal, de către instanța penală, astfel că cesionarul se află în aceeași situație cu succesorii de drepturi ai victimei infracțiunii. Dacă cesionarea se face înainte de constituirea ca parte civilă, este justificat ca cesionarul să fie supus unui tratament juridic diferit în raport cu succesorii victimei infracțiunii, neavând nicio legătură cu aceasta. Cât privește aspectele referitoare la efectele împăcării părților consideră că acestea reprezintă probleme de interpretare a legii, iar nu probleme de constituționalitate. De asemenea arată că dispozițiile art. 159 alin. (2) din Codul penal prevăd că împăcarea părților stinge și acțiunea civilă, dar pentru aceasta este necesar să existe o astfel de acțiune civilă în procesul penal. Dacă acțiunea se exercită în cadrul procesului civilă, urmează regulile din procesul civil.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin Încheierea din 20 ianuarie 2015, pronunțată în Dosarul nr. 5.672/296/2013, Curtea de Apel Oradea - Secția penală și pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 20 alin. (7) teza întâi din Codul de procedură penală. Excepția a fost ridicată, din oficiu, de instanța de judecată, cu prilejul soluționării apelului formulat de Emeric Vadasz împotriva Sentinței penale nr. 1.027 din 30 iunie 2014 a Judecătoriei Satu Mare.

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate Curtea de Apel Oradea - Secția penală și pentru cauze cu minori susține, în esență, că dispozițiile art. 20 alin. (7) teza întâi din Codul de procedură penală, care prevăd că, în situația transmiterii dreptului la repararea prejudiciului unei alte persoane, cesionarul nu poate exercita acțiunea civilă în cadrul procesului penal, sunt contrare prevederilor constituționale ale art. 1 alin. (5), art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (3) și art. 53. În acest sens arată că legiuitorul s-a abătut de la regimul juridic al cesiunii de creanță și, în loc să prevadă continuarea procesului penal față de succesorul în drepturi al persoanei care a înstrăinat drepturile litigante și care preia automat procesul în faza procesuală în care se găsește, îi îngrădește acestuia posibilitatea de a exercita sau de a continua exercitarea acțiunii civile în cadrul procesului penal, urmând ca interesele sale să fie valorificate cu o întârziere nejustificată, respectiv într-o acțiune civilă separată, doar după finalizarea procesului penal. Astfel, restrângerea exercitării unor drepturi nu este argumentată temeinic și nici nu este proporțională cu situația care a determinat-o, aducând atingere substanței dreptului respectiv.

6. Totodată, arată că, în caz de deces ori de faliment ori de reorganizare a persoanei juridice, succesorul în drepturi poate interveni în procesul penal fără alte condiții decât cele legate de termenul în care poate prelua procesul, însă în cazul cesiunii de creanță nu mai funcționează aceleași reguli de drept, deși efectele transmiterii drepturilor sunt identice. Prin urmare, se încalcă dispozițiile constituționale care prevăd egalitatea în drepturi a cetățenilor.

7. În sfârșit, consideră că dispozițiile de lege criticate aduc atingere prevederilor constituționale care consacră dreptul la un proces echitabil. În acest sens arată că, în situația în care sunt cedate drepturile patrimoniale litigioase și apoi intervine împăcarea inculpatului cu partea vătămată, procesul penal nu ar putea fi finalizat, întrucât împăcarea trebuie să fie necondiționată și să vizeze atât acțiunea penală, cât și cea civilă. Or, pentru a opera încetarea procesului penal față de inculpat s-ar impune ca împăcarea să opereze și cu cesionarul, numai că acesta nu poate interveni în procesul penal, potrivit art. 20 alin. (7) teza întâi din Codul de procedură penală. Exemplificând, arată că, în cauza în care s-a invocat excepția de neconstituționalitate, persoana vătămată a cesionat drepturile sale patrimoniale către o societate comercială, care, la rândul său, le-a cedat unei alte persoane juridice, iar inculpatul afirmă că nu știe cu cine trebuie să se împace, întrucât cesionarul nu mai poate avea calitate procesuală în cadrul procesului penal. În concluzie, autorul excepției arată că este încălcat dreptul la un proces echitabil și ierarhia actelor normative, respectiv prioritatea reglementărilor internaționale față de cele interne, a Constituției față de normele naționale și ale principiilor de bază ale dreptului material civil față de dispozițiile procedurale de aplicare ale acestora în materie civilă și penală.

8. În conformitate cu dispozițiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum și Avocatului Poporului, pentru a-și formula punctele de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate.

9. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele de vedere solicitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

10. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

11. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 20 alin. (7) teza întâi din Codul de procedură penală, având următorul cuprins: "Dacă dreptul la repararea prejudiciului a fost transmis pe cale convențională unei alte persoane, aceasta nu poate exercita acțiunea civilă în cadrul procesului penal."

12. Autorul excepției consideră că dispozițiile de lege criticate contravin următoarelor prevederi constituționale: art. 1 alin. (5) privind obligativitatea respectării Constituției, a supremației sale și a legilor, art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi a cetățenilor, art. 21 alin. (3) care consacră dreptul la un proces echitabil și art. 53 privind restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți.

13. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că dispozițiile art. 20 din Codul de procedură penală prevăd condițiile în care partea vătămată sau succesorii acesteia se pot constitui ca parte civilă. Astfel, alin. (1) din articolul amintit stabilește începutul cercetării judecătorești ca fiind termenul-limită până la care persoana vătămată sau succesorii acesteia poate/pot solicita constituirea ca parte civilă în procesul penal, iar, potrivit alin. (5), până la finalizarea cercetării judecătorești, partea civilă poate: "a) îndrepta erorile materiale din cuprinsul cererii de constituire ca parte civilă; b) mări sau micșora întinderea pretențiilor; c) solicita repararea prejudiciului material prin plata unei despăgubiri bănești, dacă repararea în natură nu mai este posibilă." Alin. (2) din același articol prevede forma și conținutul cererii de constituire ca parte civilă. Potrivit alin. (4), "în cazul nerespectării vreuneia dintre condițiile prevăzute la alin. (1) și (2), persoana vătămată sau succesorii acesteia nu se mai pot constitui parte civilă în cadrul procesului penal, putând introduce acțiunea la instanța civilă."

14. Din conținutul dispozițiilor de lege mai sus arătate, dar și a celor ale art. 19 alin. (4) din Codul de procedură penală, Curtea observă că, de regulă, acțiunea civilă exercitată în vederea obținerii despăgubirilor cauzate de săvârșirea unei infracțiuni se realizează în cadrul procesului penal. Cu toate acestea, există mai multe situații când acțiunea civilă se exercită separat de acțiunea penală, fie în fața instanței civile, așa cum sunt situațiile prevăzute de art. 27 din Codul de procedură penală, fie în fața instanței penale, așa cum este situația disjungerii acțiunii civile, potrivit art. 26 din același act normativ.

15. În ceea ce privește situația persoanelor care au dobândit pe cale convențională dreptul la repararea prejudiciului, dispozițiile art. 20 alin. (7) din Codul de procedură penală prevăd două ipoteze. O primă ipoteză - criticată de autorul excepției - se referă la situația când persoana vătămată sau succesorii acesteia nu s-a/nu s-au constituit parte civilă în cadrul procesului penal înainte de transmiterea dreptului către o altă persoană. În acest caz, valorificarea drepturilor civile nu se poate face decât pe calea unei acțiuni civile separate. O a doua ipoteză are în vedere situația în care, înainte de transmiterea dreptului la repararea prejudiciului, persoana vătămată sau succesorii acesteia s-a/s-au constituit parte civilă în procesul penal, caz în care disjungerea acțiunii civile apare ca fiind opțională.

16. Potrivit dispozițiilor art. 27 alin. (1) și (7) din Codul de procedură penală, în situația când persoana vătămată sau succesorii nu s-a/nu s-au constituit parte civilă în procesul penal și exercită separat acțiunea civilă, această acțiune va fi suspendată "după punerea în mișcare a acțiunii penale și până la rezolvarea în primă instanță a cauzei penale, dar nu mai mult de un an."

17. Curtea constată că dispozițiile art. 20 alin. (7) teza întâi din Codul de procedură penală instituie o diferență de tratament între cesionarul dreptului la repararea prejudiciului și succesorii victimei infracțiunii, sub aspectul posibilității de a-și promova dreptul la acțiunea civilă în cadrul procesului penal. Astfel, spre deosebire de succesorii legali ai persoanei vătămate, care au dreptul de a promova acțiunea civilă în cadrul procesului penal, în situația în care cedentul dreptului litigios nu s-a constituit parte civilă, cesionarul convențional al acestui drept nu poate promova acțiunea civilă decât separat, în fața instanței civile. Autorul excepției consideră că cesionarul convențional al dreptului litigios este discriminat atât în raport cu succesorii persoanei vătămate, cât și cu cesionarii altor drepturi, întrucât aceștia din urmă se bucură de toate drepturile și mijloacele de apărare pe care le-ar fi avut cedentul. Consideră totodată că tratamentul juridic aplicabil cesionarilor este defavorabil, întrucât soluționarea acțiunii civile în fața instanței civile duce la o întârziere nejustificată a dezlegării acestei cauze.

18. Față de această critică, Curtea reține că posibilitatea de a exercita acțiunea civilă în cadrul procesului penal nu poate fi privită ca reprezentând un drept fundamental, singura exigență constituțională a art. 21 fiind aceea de a se asigura persoanelor dreptul de a se adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor legitime. Prin urmare, odată asigurat dreptul persoanei care a suferit un prejudiciu material sau moral de a se adresa justiției pentru apărarea dreptului său, exercitarea acestui drept - în cadrul procesului penal ori separat - apare ca fiind doar o modalitate de valorificare a accesului la justiție, pe care legiuitorul este liber să o aleagă, în funcție de politica adoptată în materia penală. Astfel, Curtea constată că, odată cu adoptarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 486 din 15 iulie 2010, legiuitorul a adoptat măsuri care să contribuie la accelerarea soluționării conflictului penal, măsuri ce au vizat, între altele, limitarea situațiilor în care acțiunea civilă este soluționată în cadrul procesului penal. În acest sens, în expunerea de motive la Legea nr. 135/2010 s-a arătat că, "de principiu, acțiunea civilă se exercită în cadrul procesului penal numai în măsura în care, prin aceasta nu se depășește durata rezonabilă a procesului. În același scop, proiectul stabilește că acțiunea civilă nu poate fi exercitată în cadrul procesului penal, dacă dreptul la repararea prejudiciului a fost transmis pe cale convențională unei alte persoane."

19. Referitor la principiul egalității în drepturi a cetățenilor, Curtea Constituțională a arătat în mod constant în jurisprudența sa că acesta nu presupune uniformitate, astfel că situații diferite justifică un tratament juridic diferit. În acest sens sunt, spre exemplu, Decizia nr. 408 din 8 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 657 din 25 octombrie 2013, Decizia nr. 130 din 7 martie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 225 din 19 aprilie 2013, ori Decizia nr. 660 din 19 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 24 iulie 2012. Tratamentul juridic diferit pe care legiuitorul l-a instituit pentru persoana care a dobândit dreptul la repararea prejudiciului, chiar dacă atrage o întârziere a soluționării acțiunii civile, este justificat de situația diferită a acesteia în raport cu cea a persoanei vătămate ori a succesorilor acesteia, persoane asupra cărora s-au răsfrânt în mod direct sau indirect consecințele infracțiunii. De altfel, pentru a preveni întârzierea prea mare a soluționării acțiunii civile exercitate separat, legiuitorul a prevăzut în art. 27 alin. (7) din Codul de procedură penală că suspendarea acestei acțiuni nu poate avea loc decât "până la rezolvarea în primă instanță a cauzei penale, dar nu mai mult de un an". Mai mult, soluționarea separată a acțiunii civile pentru persoanele prevăzute în art. 20 alin. (7) din Codul de procedură penală este obligatorie atât timp cât partea vătămată ori succesorii acesteia, cedenți ai dreptului

litigios, nu s-a/nu s-au constituit parte civilă. în situația contrară, teza a doua a articolului amintit prevede posibilitatea continuării judecării acțiunii civile în cadrul procesului penal, dacă instanța nu dispune disjungerea acesteia.

20. Cât privește comparația pe care autorul excepției o face între cesionarul dreptului la repararea prejudiciului, la care se referă textul de lege criticat, și cesionarii altor drepturi litigioase, în sensul în care cel dintâi ar fi întârziat în realizarea dreptului său, Curtea apreciază că aceasta nu relevă o contradicție cu principiul constituțional al egalității în drepturi, de vreme ce modalitățile de apărare a fiecărui drept în fața justiției diferă în funcție de natura dreptului și de cadrul procesual în care se realizează, iar, în esența sa, dreptul de acces la justiție s-a realizat.

21. Așa fiind, Curtea constată că dispozițiile art. 20 alin. (7) teza întâi din Codul de procedură penală nu contravin prevederilor constituționale referitoare la egalitatea în drepturi a cetățenilor și dreptul la un proces echitabil.

22. Cât privește cea de-a doua critică formulată de Curtea de Apel Oradea - Secția penală și pentru cauze cu minori, Curtea observă că aceasta dorește clarificarea situației dacă, pentru a da eficiență împăcării dintre inculpat și persoana vătămată sub aspect civil, este necesară împăcarea inculpatului și cu cesionarul dreptului la repararea prejudiciului. Întrucât art. 20 alin. (7) din Codul de procedură penală nu prevede în mod expres soluția la această problemă, consideră că textul de lege nu este predictibil.

23. Examinând critica formulată, Curtea apreciază că aceasta nu pune în discuție veritabile probleme de constituționalitate, ci aspecte de aplicare a legii, efectele textului de lege putând fi deduse din interpretarea coroborată a dispozițiilor Codului de procedură penală și a celor ale Codului penal și Codului civil. Dezlegarea acestei probleme de drept de Curtea Constituțională, cu consecința soluționării pe fond a cauzei în care s-a ridicat excepția de neconstituționalitate, ar echivala însă cu substituirea sa în rolul instanței de judecată, ceea ce ar contraveni principiului constituțional al separației puterilor în stat.