Decizia CCR nr. 233 din 15.04.2014 privind excepţia de neconstituţionalitate a prev. art. 7 alin. 1 teza a treia din Legea nr. 9/1998 - acordarea de compensaţii cetăţenilor români pt. bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma...

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 7 alin. (1) teza a treia din Legea nr. 9/1998 privind acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, precum și ale prevederilor art. I alin. (3) și (4) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 10/2013 pentru plata eșalonată a despăgubirilor stabilite potrivit dispozițiilor Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, ale Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensații cetățenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reținute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța, ca urmare a stării de război și a aplicării Tratatului de Pace între România și Puterile Aliate și Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, precum și ale Legii nr. 393/2006 privind acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea fostului Regat al Sârbilor, Croaților și Slovenilor, în urma aplicării Protocolului privitor la câteva insule de pe Dunăre și la un schimb de comune între România și Iugoslavia, încheiat la Belgrad la 24 noiembrie 1923, și a Convenției dintre România și Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, relativă la regimul proprietăților situate în zona de frontieră, semnată la Belgrad la 5 iulie 1924, precum și pentru modificarea și completarea Legii nr. 9/1998, Legii nr. 290/2003 și Legii nr. 393/2006, excepție ridicată de Maria Marinescu, Florica Chilili, Lenuța Mitea, Dafina Hagivreta, în Dosarul nr. 12.979/300/2013 al Judecătoriei Sectorului 2 București - Secția civilă și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 14D/2014.

2. La apelul nominal se constată lipsa părților. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Magistratul-asistent referă asupra faptului că partea Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a depus o cerere prin care solicită respingerea ca inadmisibilă a excepției de neconstituționalitate.

4. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate referitoare la dispozițiile art. 7 alin. (1) teza a treia din Legea nr. 9/1998, și de respingere ca inadmisibilă a excepției de neconstituționalitate referitoare la dispozițiile art. I alin. (3) și (4) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 10/2013.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

5. Prin Încheierea din 16 octombrie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 12.979/300/2013, Judecătoria Sectorului 2 București - Secția civilă a sesizat Curtea Constituțională pentru soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 7 alin. (1) teza a treia din Legea nr. 9/1998 privind acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, precum și ale prevederilor art. I alin. (3) și (4) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 10/2013 pentru plata eșalonată a despăgubirilor stabilite potrivit dispozițiilor Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, ale Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensații cetățenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reținute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța, ca urmare a stării de război și a aplicării Tratatului de Pace între România și Puterile Aliate și Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, precum și ale Legii nr. 393/2006 privind acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea fostului Regat al Sârbilor, Croaților și Slovenilor, în urma aplicării Protocolului privitor la câteva insule de pe Dunăre și la un schimb de comune între România și Iugoslavia, încheiat la Belgrad la 24 noiembrie 1923, și a Convenției dintre România și Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, relativă la regimul proprietăților situate în zona de frontieră, semnată la Belgrad la 5 iulie 1924, precum și pentru modificarea și completarea Legii nr. 9/1998, Legii nr. 290/2003 și Legii nr. 393/2006.

6. Excepția a fost invocată de Maria Marinescu, Florica Chilili, Lenuța Mitea și Dafina Hagivreta într-o cauză având ca obiect o contestație la executare - suspendare la executare formulată de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

7. În motivarea excepției de neconstituționalitate autoarele acesteia susțin, în esență, că prin instituirea obligativității validării de către comisia centrală a hotărârilor emise de comisiile locale de aplicare a Legii nr. 9/1998 cetățenii români beneficiari ai prevederilor Legii nr. 9/1998 nu mai sunt egali în fața Legii fundamentale și a autorităților publice (în mod concret, în fața Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților), ci, dimpotrivă, ei sunt discriminați în raport cu cetățenii români beneficiari ai prevederilor Legii nr. 290/2003, respectiv ai Legii nr. 393/2006, acești din urmă cetățeni fiind privilegiați în raport cu primii, întrucât ei nu mai sunt obligați să aștepte îndeplinirea unei proceduri administrative, respectiv ca Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților să emită un act administrativ de validare (decizie sau, mai nou, ordin de validare sau de invalidare).

8. De asemenea, se susține încălcarea dreptului de proprietate privată al cetățenilor români beneficiari ai Legii nr. 9/1998, pentru că, din momentul acordării compensațiilor bănești prin hotărârile comisiilor județene sau a municipiului București, cetățenii români beneficiari ai prevederilor Legii nr. 9/1998 au devenit titulari ai unui drept de creanță împotriva statului român. Așadar, acești cetățeni au devenit titulari ai unui drept de proprietate asupra unui bun, în accepțiunea Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, având o creanță suficient de bine stabilită pentru a beneficia de protecția art. I din Primul Protocol la Convenție.

9. Se mai arată că, stabilindu-se prin art. I alin. (3) și (4) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 10/2013 că este titlu de plată numai hotărârea comisiei județene sau cea a municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 și a Legii nr. 393/2006, nu și hotărârile comisiei județene sau a municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, și stabilindu-se modalitatea diferită de actualizare a despăgubirilor în funcție de data emiterii titlului de plată, respectiv data emiterii hotărârii comisiei județene sau a municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 și a Legii nr. 393/2006, sau data emiterii deciziei de plată de către vicepreședintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, după caz, cetățenii români nu mai sunt egali în fata Legii fundamentale.

10. Judecătoria Sectorului 2 București - Secția civilă apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Instanța consideră că procedura validării hotărârilor emise de comisiile județene pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 sau de cea a municipiului București este o procedură administrativă ce are drept scop verificarea întrunirii condițiilor ce se cer a fi îndeplinite pentru acordarea despăgubirilor, iar această procedură este nu doar rezonabilă, ci s-a dovedit a fi chiar un mecanism funcțional pe care legiuitorul l-a adoptat.

11. Împrejurarea că pentru Legea nr. 290/2003 și Legea nr. 393/2006 nu s-a instituit un asemenea mecanism reprezintă voința legiuitorului, care se bucură de o largă marjă de apreciere în cadrul procedurii de legiferare, neputându-se considera că art. 7 alin. (1) teza a treia din Legea nr. 9/1998 este contrar art. 16 alin. (1) din Constituția României, câtă vreme Legea nr. 9/1998, Legea nr. 290/2003 și Legea nr. 393/2006 reglementează situații diferite, fiind nerezonabil a considera că pentru situații diferite trebuie să existe aceeași reglementare. Pentru identitate de raționament, art. I alin. (3) și (4) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 10/2013 nu este contrar art. 16 alin. (1) din Constituția României.

12. În același sens, se arată că art. 7 alin. (1) teza a treia din Legea nr. 9/1998 și art. I alin. (3) și (4) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 10/2013 nu sunt contrare dispozițiilor art. 44 alin. (1) și alin. (2) teza întâi din Constituția României, întrucât Legea nr. 9/1998, Legea nr. 290/2003 și Legea nr. 393/2006 reglementează situații diferite.

13. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

14. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse, concluziile procurorului, dispozițiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

15. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

16. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl reprezintă prevederile art. 7 alin. (1) teza a treia din Legea nr. 9/1998 privind acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 18 aprilie 2007, precum și ale prevederilor art. I alin. (3) și (4) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 10/2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 114 din 28 februarie 2013.

17. Prevederile art. 7 alin. (1) teza a treia din Legea nr. 9/1998 au următorul conținut: "[_] Hotărârile se adoptă cu majoritatea voturilor membrilor comisiei și se comunică comisiei centrale, spre validare, precum și solicitantului.“

18. Dispozițiile art. I alin. (3) și (4) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 10/2013 au următorul conținut: "(3) Prin titlu de plată se înțelege hotărârea comisiei județene sau a municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, și Legii nr. 393/2006, respectiv decizia de plată emisă de către vicepreședintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților care coordonează aplicarea Legii nr. 9/1998, Legii nr. 290/2003 și Legii nr. 393/2006.

(4) Sumele acordate cu titlu de despăgubiri în temeiul prezentei ordonanțe de urgență se actualizează prin aplicarea indicelui prețurilor de consum aferent perioadei cuprinse între începutul lunii următoare celei în care a fost emis titlul de plată și sfârșitul lunii anterioare datei plății efective a fiecărei tranșe.“

19. Autoarele excepției susțin ca textele de lege criticate contravin dispozițiilor constituționale ale art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi și art. 44 alin. (1) și alin. (2) teza întâi referitor la dreptul de proprietate privată.

20. Examinând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I alin. (3) și (4) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 10/2013, Curtea reține că prin Decizia nr. 528 din 12 decembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 63 din 24 ianuarie 2014, a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 10/2013 sunt neconstituționale.

21. Curtea a constatat că Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 10/2013 afectează, în sens negativ, dreptul fundamental la proprietate, astfel cum înțelesul constituțional al verbului "a afecta“ a fost definit în jurisprudența Curții Constituționale, contravenind în acest mod dispozițiilor art. 115 alin. (6) din Legea fundamentală.

22. În aceste condiții, devin incidente dispozițiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora "Nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale“. Având în vedere faptul că actul de sesizare a Curții Constituționale este anterior deciziei de constatare a neconstituționalității, prezenta excepție urmează să fie respinsă ca devenită inadmisibilă.

23. Examinând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 7 alin. (1) teza a treia din Legea nr. 9/1998, prin Decizia nr. 163 din 20 martie 2014, nepublicată la data pronunțării prezentei decizii, Curtea a constatat că soluția legislativă, potrivit căreia hotărârile privind acordarea compensațiilor se adoptă cu majoritatea voturilor membrilor comisiei (județene/municipiului București) și se comunică comisiei centrale, spre validare, precum și solicitantului, nu contravine principiului egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, dat fiind că textele de lege criticate se aplică în mod egal tuturor persoanelor care au formulat cereri de acordare a despăgubirilor în baza Legii nr. 9/1998, fără nicio discriminare pe criterii arbitrare.

24. În jurisprudența sa, Curtea a statuat că principiul egalității în fața legii nu înseamnă uniformitate, așa încât, dacă la situații egale trebuie să corespundă un tratament egal, la situații diferite, tratamentul juridic nu poate fi decât diferit (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 1.006 din 27 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 1 februarie 2013, sau Decizia nr. 256 din 17 iunie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 134 din 2 aprilie 1998).

25. Ca atare, tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care intră sub incidența Legii nr. 9/1998, în comparație cu persoanele cărora li se aplică prevederile Legii nr. 290/2003 sau ale Legii nr. 393/2006, se bazează pe situațiile diferite în care se află acestea. Așa fiind, având în vedere obiectul de reglementare al Legii nr. 9/1998, Curtea constată că dispoziția criticată nu aduce atingere principiului constituțional consacrat de art. 16.

26. De asemenea, Curtea a reținut că Legea nr. 290/2003 și Legea nr. 393/2006 nu prevăd exigența validării de către comisia centrală a hotărârilor comisiei județene și a municipiului București de acordare a compensațiilor, dar aceasta este opțiunea legiuitorului și nu poate fi cenzurată de Curtea Constituțională. De altfel, controlul de constituționalitate presupune raportarea legii la prevederi și principii din Constituție sau din actele internaționale la care România este parte, iar nu compararea prevederilor mai multor legi între ele.

27. În ceea ce privește critica potrivit căreia prin validarea hotărârilor privind acordarea compensațiilor de către comisia centrală se aduce atingere dreptului de proprietate privată, Curtea a constatat că atribuțiile pe care Legea nr. 9/1998 le dă comisiei centrale de soluționare a cererilor nu sunt de natură a încălca dreptul de proprietate privată, întrucât hotărârile acestui organ administrativ-jurisdicțional pot fi supuse cenzurii instanței de judecată, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secția de contencios administrativ a tribunalului în raza căruia domiciliază solicitantul, potrivit art. 7 alin. (4) din Legea nr. 9/1998.

28. Curtea a constatat că o soluție legislativă similară cu cea criticată în prezenta cauză se regăsește în art. 12 din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, care a făcut obiectul controlului de constituționalitate, iar prin Decizia nr. 60 din 31 ianuarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 118 din 14 februarie 2008, și Decizia nr. 376 din 25 martie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 407 din 30 mai 2008, Curtea Constituțională a respins ca neîntemeiată excepția invocată.

29. Cu acele prilejuri, Curtea a statuat că atribuțiile pe care Legea fondului funciar nr. 18/1991 și Legea nr. 1/2000 le dau în competența comisiilor județene se referă la măsuri de aplicare a acestor legi și nu sunt de natură a îngrădi accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil și nici soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil.

30. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a determina reconsiderarea jurisprudenței Curții, atât soluția, cât și considerentele cuprinse în această decizie își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.