Decizia ICCJ nr. 13 din 5.06.2014 Completul pt. dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală

Dosar nr. 14/172014/HP/P

Corina Michaela Jîjîie - președintele Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, președintele completului

Rodica Cosma - judecător la Secția penală - judecător-raportor

Magdalena Iordache - judecător la Secția penală

Angela Dragne - judecător la Secția penală

Valentin Horia Șelaru - judecător la Secția penală

Mariana Ghena - judecător la Secția penală

Mirela Sorina Popescu - judecător la Secția penală

Silvia Cerbu - judecător la Secția penală

Ana Maria Dascălu - judecător la Secția penală

Mihaela Mustață - magistrat-asistent

S-a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Harghita în Dosarul nr. 530/258/2014, prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a chestiunii de drept vizând aplicarea dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal cu privire la hotărârile de condamnare pronunțate de un alt stat față de cetățeni români aflați în executarea acelei pedepse pe teritoriul României.

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală și art. 27⁴din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu modificările și completările ulterioare.

Ședința a fost prezidată de președintele Secției Penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, doamna judecător Corina Michaela Jîjîie.

La ședința de judecată a participat doamna Mihaela Mustață, magistrat-asistent în cadrul Secției Penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 27⁶din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu modificările și completările ulterioare.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a fost reprezentat de doamna procuror Marinela Mincă, procuror șef birou în cadrul Secției judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, arătând că au fost depuse hotărâri relevante în materie pronunțate de Tribunalul Constanța, Curtea de Apel Constanța, Curtea de Apel Craiova, Judecătoria Craiova, Curtea de Apel Timișoara, Tribunalul București - Secția I penală, Judecătoria Giurgiu, Curtea de Apel Ploiești, Judecătoria Miercurea-Ciuc, Tribunalul Brașov, Curtea de Apel Brașov, Tribunalul Vrancea, Tribunalul Galați și Judecătoria Galați, opiniile magistraților din cadrul Curții de Apel Ploiești, Curții de Apel Galați, Tribunalului Vrancea, Curții de Apel Brașov, Curții de Apel Craiova, Curții de Apel Constanța, Tribunalului Mehedinți, Judecătoriei Vânju Mare, Tribunalului Mureș, Tribunalului pentru Minori și Familie Brașov, Judecătoriei Târgu Secuiesc, Curții de Apel Târgu Mureș, Judecătoriei Giurgiu, Tribunalului Ilfov, Tribunalului Ialomița și instanțelor arondate, Curții de Apel Timișoara, Curții de Apel Alba Iulia, tribunalului Dolj, Judecătoriei Gheorghieni, Judecătoriei Luduș, Judecătoriei Miercurea Ciuc, Judecătoriei Odorheiu Secuiesc, Tribunalului Brașov, Judecătoriei Rupea, Tribunalului Galați și Judecătoriei Galați, concluzii scrise din partea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție privind rezolvarea de principiu a chestiunii de drept supuse dezlegării, precum și raportul din data de 9 mai 2014, întocmit de judecătorul-raportor, care a fost comunicat condamnatului P.N., în conformitate cu dispozițiile art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală, la dosar nefiind însă depus un punct de vedere din partea acestuia privind chestiunea de drept supusă analizei.

Reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, după expunerea argumentelor juridice, a apreciat că chestiunea de drept supusă dezlegării poate primi următoarea rezolvare: dispozițiile art. 6 alin. (1) din Codul penal sunt aplicabile, în condițiile recunoașterii de instanța română competentă, hotărârilor de condamnare pronunțate de un alt stat față de cetățeni români aflați în executarea acelei pedepse pe teritoriul României.

Președintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a declarat dezbaterile închise, reținându-se dosarul în pronunțare privind sesizarea formulată.

ÎNALTA CURTE,

asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:

I. Titularul și obiectul sesizării

Prin Încheierea din data de 3 aprilie 2014 pronunțată de Tribunalul Harghita în Dosarul nr. 530/258/2014, în baza art. 476 și următoarele din Codul de procedură penală, a fost sesizată Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept vizând modul de aplicare a dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal cu privire la hotărârile de condamnare pronunțate de un alt stat față de cetățeni români aflați în executarea acelei pedepse pe teritoriul României.

II. Expunerea succintă a cauzei

Prin Sentința penală nr. 196 din 3 februarie 2014 pronunțată de Judecătoria Miercurea-Ciuc în Dosarul nr. 530/258/2014, în baza art. 595 din Codul de procedură penală, a fost respinsă, ca neîntemeiată, sesizarea transmisă de Comisia prevăzută de Hotărârea Guvernului nr. 836/2013 privind constituirea și atribuțiile comisiilor de evaluare a incidenței aplicării legii penale mai favorabile în cazul persoanelor aflate în executarea pedepselor și măsurilor educative privative de libertate din perspectiva noilor reglementări penale și procesual penale privind persoana condamnată P.N., deținut în Penitenciarul Miercurea-Ciuc, pentru aplicarea legii penale mai favorabile.

Analizând actele dosarului, instanța de fond a reținut următoarele:

Prin Hotărârea nr. 12/2004 a Judecătoriei de Instrucție nr. 2 Castellon - Spania, definitivă prin Hotărârea nr. 886/2005 a Tribunalului Suprem din Spania, inculpatul P.N. a fost condamnat la pedeapsa de 20 de ani de închisoare, pentru comiterea a 7 infracțiuni de agresiune sexuală (dintre care una în fază de tentativă), prevăzute de art. 78-179 din Codul penal spaniol.

Prin Rezoluția nr. 4.194/II-5/2006 din 15 ianuarie 2007 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București a fost sesizată Curtea de Apel București în vederea recunoașterii Hotărârii nr. 12/2004 a Judecătoriei de Instrucție nr. 2 din Castellon, în conformitate cu art. 145 și 146 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, ca urmare a cererii transmise Ministerului Justiției de către autoritățile judiciare din Spania, prin care s-a solicitat transferarea persoanei condamnate P.N. într-un penitenciar din România pentru a continua executarea pedepsei cu închisoarea aplicată acestuia de către instanța din statul solicitant.

Prin Sentința penală nr. 10 din 22 ianuarie 2007, Curtea de Apel București a admis sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, a recunoscut efectele Sentinței penale nr. 12/2004 pronunțată de Judecătoria de Instrucție nr. 2 din Castellon (Spania), rămasă definitivă prin Hotărârea nr. 880/2005 a Tribunalului Suprem, și a dispus transferul persoanei condamnate în vederea continuării executării pedepsei de 20 de ani de închisoare într-un penitenciar din România. S-a dispus deducerea din pedeapsa aplicată a duratei executate de la 27 august 2002 la zi și emiterea unui nou mandat de executare a pedepsei de 20 ani închisoare.

Sentința a rămas definitivă prin Decizia penală nr. 2.399 din 1 iulie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca urmare a respingerii recursului condamnatului.

Având în vedere forma de comitere a infracțiunii de viol reținute în sentința de recunoaștere, comparând limitele de pedeapsă pentru comiterea acestei infracțiuni, astfel cum sunt prevăzute în Codul penal anterior și în noul Cod penal, s-a constatat că atât art. 197 alin. 1 din Codul penal anterior, cât și art. 218 alin. (1) din noul Cod penal prevăd o pedeapsă cu închisoarea de la 3 la 10 ani.

Prin sentința de recunoaștere a hotărârii de condamnare pronunțată de autoritățile judiciare din Spania s-a constatat că faptele condamnatului corespund în legislația penală română, realizând conținutul constitutiv al infracțiunilor de viol și tentativă de viol prevăzute de art. 197 alin. 1 și art. 20 raportat la art. 197 alin. 1 din Codul penal anterior, cu aplicarea art. 33 lit. a) din același cod.

S-a constatat că, deși limita maximă a pedepsei prevăzute în legislația penală română pentru infracțiunea comisă în Spania este de 10 ani, în sentința de recunoaștere, în mod corect s-a ținut seama de prevederile art. 145 din Legea nr. 302/2004, în vigoare la data pronunțării sentinței de recunoaștere, menținându-se cuantumul de 20 de ani de închisoare, astfel cum a fost stabilit prin sentința pronunțată de autoritățile judiciare din Spania.

S-a reținut că și în situația în care s-ar avea în vedere Legea nr. 302/2004, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 300/2013, nu s-ar ajunge la concluzia că, prin intrarea în vigoare a noului Cod penal, condamnatul ar putea beneficia de vreo prevedere mai favorabilă.

Instanța de fond a reținut și dispozițiile art. 135 alin. (6) lit. b) din Legea nr. 302/2004, modificată prin Legea nr. 300/2013, potrivit cărora "În cazul în care natura sau durata pedepsei aplicate de instanța străină nu corespunde cu natura sau durata pedepsei prevăzute de legea penală română pentru infracțiuni similare:

1. (i)

   adaptează, prin sentință, pedeapsa privativă de libertate aplicată de instanța străină, potrivit alin. 7 și 8 sau, atunci când adaptarea nu este posibilă,

2. (ii)

   stabilește și aplică, prin sentință, pedeapsa pentru infracțiunea săvârșită.“

De asemenea, s-a reținut că, potrivit alin. 7 al aceluiași articol, "În cazul prevăzut la alin. 6 lit. b pct. (i), instanța de judecată adaptează pedeapsa aplicată de instanța străină, atunci când:

b) (_) durata pedepsei rezultante aplicate în cazul unui concurs de infracțiuni depășește totalul pedepselor stabilite pentru infracțiuni concurente sau limita maximă generală a pedepsei închisorii admisă de legea penală română. (_)“

S-a constatat că, pentru faptele comise, autoritățile judiciare din Spania au aplicat condamnatului 10 pedepse cu închisoarea, cuprinse între un an și 8 ani, iar pedeapsa rezultantă este inferioară totalului pedepselor stabilite pentru infracțiunile concurente. De asemenea, s-a constatat că niciuna dintre pedepsele aplicate pentru vreuna dintre infracțiunile comise nu este mai mare decât pedeapsa maximă prevăzută în legea penală română (atât în Codul penal anterior, cât și în noul Cod penal) pentru infracțiunile săvârșite.

Pe cale de consecință, s-a constatat că pedeapsa de 20 de ani de închisoare, la care se face referire în Sentința penală nr. 10/22.01.2007 a Curții de Apel București, ca urmare a recunoașterii Hotărârii nr. 12/2004 a Judecătoriei de Instrucție nr. 2 Castellon - Spania, nu poate fi modificată (redusă) prin aplicarea legii mai favorabile, nici raportat la art. 6 din noul Cod penal, nici ca urmare a modificării Legii nr. 302/2004 prin Legea nr. 300/2013.

Împotriva acestei hotărâri, condamnatul P.N. a exercitat calea de atac a contestației, care formează obiectul Dosarului nr. 530/258/2014 al Tribunalului Harghita.

Instanța de control judiciar, față de modalitatea de aplicare a normelor legale în materie și față de propriile argumente reținute, a apreciat că se impune sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea dezlegării, de principiu, a chestiunii de drept vizând modul de aplicare a dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal, cu privire la hotărârile de condamnare pronunțate de un alt stat față de cetățeni români aflați în executarea acelei pedepse pe teritoriul României.

Având în vedere că problema de drept supusă dezbaterii privește fondul cauzei și pentru respectarea principiilor legalității și al echității, care guvernează procesul penal, s-a apreciat că se impune suspendarea cauzei până la pronunțarea hotărârii prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept.

III. Punctul de vedere al instanței care a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită

Tribunalului Harghita, învestit cu soluționarea contestației formulate împotriva Sentinței penale nr. 196 din 3 februarie 2014 pronunțată de Judecătoria Miercurea-Ciuc, cu privire la problema de drept supusă analizei, a apreciat că pentru pedepsele aplicate de un alt stat față de cetățeni români aflați în executarea acelei pedepse pe teritoriul României nu sunt aplicabile dispozițiile art. 6 alin. (1) din Codul penal.

S-a arătat că, în urma recunoașterii sentinței de condamnare, a fost efectuat controlul de compatibilitate a pedepsei executate conform art. 136 din Legea nr. 302/2004, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 300/2013.

De asemenea, s-a reținut că, după recunoașterea sentinței de condamnare, legea prevede posibilitatea acordării amnistiei și grațierii drept cauze de modificare a pedepsei, dar nu și aplicarea legii penale mai favorabile.

A mai reținut Tribunalul Harghita că nicio dispoziție legală nu prevede posibilitatea aplicării legii penale mai favorabile față de hotărârile de condamnare pronunțate de un alt stat cetățenilor români aflați în executarea pedepsei într-un penitenciar din România, în urma recunoașterii sentinței de condamnare de către o instanță națională competentă, iar în situația în care statul român optează pentru continuarea executării pedepsei aplicate, acesta trebuie să respecte felul și durata pedepsei prevăzute în hotărârea de condamnare și să procedeze, dacă este cazul, la deducerea perioadei executate.

IV. Punctul de vedere al părții cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Condamnatul P.N. nu a formulat un punct de vedere scris privind chestiunea de drept supusă analizei, drept conferit de dispozițiile art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală.

V. Punctele de vedere exprimate de către curțile de apel și instanțele de judecată arondate

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, în această materie, au fost conturate două opinii, după cum urmează:

Într-o primă opinie, s-a susținut că sunt aplicabile dispozițiile art. 6 alin. (1) din Codul penal și pentru condamnările pronunțate de un alt stat față de cetățeni români aflați în executarea acelei pedepse pe teritoriul României, hotărârea de condamnare fiind recunoscută în baza Legii nr. 302/2004.

S-a susținut că și în această situație operează principiul personalității legii penale, consacrat în ambele legi succesive (art. 9 din Codul penal în vigoare, respectiv art. 4 din Codul penal anterior), situația juridică a condamnatului fiind reglementată de legea română, ceea ce face aplicabile dispozițiile art. 6 din Codul penal.

S-a reținut că, potrivit acestui principiu, legea penală română se aplică infracțiunilor săvârșite în afara teritoriului țării de către un cetățean român (_) - art. 9 alin. (1) din Codul penal, respectiv dacă fapta este prevăzută ca infracțiune și de legea penală a țării unde a fost săvârșită (_) - art. 9 alin. (2) din Codul penal.

Pe de altă parte, a fost avut în vedere faptul că dispozițiile art. 6 din Codul penal nu fac nicio distincție între hotărârile de condamnare pronunțate de o instanță din România și cele pronunțate de instanțele din străinătate, recunoscute ulterior de o instanță din România.

Prin urmare, s-a apreciat că nu există niciun motiv care să facă inaplicabile dispozițiile legii penale române, sub aspectul aplicării legii penale mai favorabile dintre legile penale succesive, și persoanelor, cetățeni români, condamnate definitiv pentru infracțiuni comise în afara țării, dacă hotărârile de condamnare au fost recunoscute de instanța română competentă.

Ca atare, condamnații transferați în România în vederea executării unei hotărâri de condamnare străine, recunoscută de o instanță din România, au aceleași drepturi ca și condamnații aflați în executarea unei pedepse aplicate de instanțele naționale.

În acest sens s-au exprimat următoarele instanțe: Curtea de Apel Ploiești, Curtea de Apel Galați - în opinie majoritară, Tribunalul Vrancea, Curtea de Apel Brașov, Curtea de Apel Craiova, Curtea de Apel Constanța, Tribunalul Mehedinți, Judecătoria Vânju Mare, Tribunalul Mureș, Tribunalul pentru Minori și Familie Brașov și Judecătoria Târgu Secuiesc.

În cea de-a doua opinie s-a apreciat că nu sunt incidente dispozițiile art. 6 alin. (1) din Codul penal, deoarece în această procedură controlul de compatibilitate a pedepsei se efectuează în momentul recunoașterii sentinței de condamnare. S-a arătat că nicio dispoziție legală nu prevede posibilitatea aplicării unei legi penale mai favorabile față de condamnări pronunțate de un alt stat cetățenilor români, acestea fiind și rămânând condamnări în baza legii penale străine, chiar dacă executarea pedepsei se face într-un penitenciar din România.

S-a apreciat că, în această situație, sunt incidente dispozițiile art. 135 din Legea nr. 302/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Astfel, s-a arătat că dispozițiile legale stipulate expres la alin. 6 al articolului anterior menționat prevăd că, după examinarea hotărârii judecătorești străine, instanța de executare (statul român) recunoaște și dispune executarea pedepsei aplicate de instanța străină, după care adaptează, prin sentință, pedeapsa privativă de libertate aplicată de instanța străină, potrivit alin. (7) (atunci când natura pedepsei aplicate de instanța străină nu corespunde sub aspectul denumirii sau al regimului cu pedepsele reglementate în legea penală română) sau potrivit alin. (8) (atunci când durata pedepsei aplicate depășește, după caz, limita maximă specială a pedepsei prevăzute de legea penală română pentru aceeași infracțiune sau limita maximă generală a pedepsei închisorii prevăzute de legea penală română ori atunci când durata pedepsei rezultante aplicate în cazul unui concurs de infracțiuni depășește totalul pedepselor stabilite pentru infracțiuni concurente sau limita maximă generală a pedepsei închisorii admisă de legea penală română).

S-a mai arătat că adaptarea pedepsei aplicate de instanța străină și care constă în reducerea pedepsei până la limita maximă admisă de legea penală română pentru infracțiuni similare nu poate avea loc decât în procedura recunoașterii hotărârii judecătorești străine și nu printr-un proces de reindividualizare post judicium a aceleiași pedepse.

În acest sens s-au exprimat următoarele instanțe: Curtea de Apel Târgu Mureș, Judecătoria Giurgiu, Tribunalul Ilfov, Tribunalul Ialomița și instanțele arondate, Curtea de Apel Timișoara, Curtea de Apel Alba Iulia, Tribunalul Dolj, Judecătoria Gheorghieni, Judecătoria Luduș, Judecătoria Miercurea-Ciuc, Judecătoria Odorheiu Secuiesc, Tribunalul Brașov, Judecătoria Rupea, Tribunalul Galați și Judecătoria Galați.

VI. Jurisprudență relevantă în cauză

VI.1. Examenul jurisprudenței naționale în materie

Nu au fost identificate hotărâri judecătorești în această materie la nivelul următoarelor instanțe: Curtea de Apel București, Tribunalul Giurgiu, Judecătoria Bolintin-Vale, Tribunalul Călărași, Tribunalul Teleorman, Tribunalul București - Secția I penală [care nu a putut stabili existența unei practici consacrate vizând aplicarea dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal cu privire la hotărârile de condamnare pronunțate de un alt stat față de cetățeni români aflați în executarea acelei pedepse pe teritoriul României], Curtea de Apel Oradea, Tribunalul Bihor, Tribunalul Satu Mare, instanțele arondate Curții de Apel Ploiești, Curtea de Apel Cluj și instanțele de judecată arondate, Curtea de Apel Iași și instanțele de judecată arondate, Tribunalul Olt și instanțele din circumscripția teritorială a acestuia, Tribunalul Gorj, Judecătoria Târgu Cărbunești, Judecătoria Motru, Judecătoria Târgu Jiu, Judecătoria Novaci, Judecătoria Drobeta-Turnu Severin, Judecătoria Baia de Aramă, Judecătoria Strehaia, Judecătoria Orșova, Tribunalul Ilfov și instanțele arondate, Curtea de Apel Alba Iulia, Tribunalul Ialomița și instanțele arondate, Judecătoria Târgu Mureș, Judecătoria Luduș, Judecătoria Odorheiu Secuiesc, Judecătoria Brașov, Judecătoria Zărnești, Judecătoria Făgăraș, Tribunalul pentru Minori și Familie Brașov, Tribunalul Covasna, Judecătoria Sfântu Gheorghe, Judecătoria Târgu Secuiesc, Tribunalul Covasna și Curtea de Apel Galați.

VI.2. Jurisprudență relevantă a Curții Constituționale

Nu există decizii în această materie.

VI.3. Jurisprudență relevantă a Curții Europene a Drepturilor Omului

Nu au fost identificate decizii relevante în problema de drept analizată.

VII. Punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii privind chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită.

În cuprinsul concluziilor scrise depuse la dosar, Ministerul Public, după expunerea argumentelor de drept și jurisprudențiale, a arătat că soluția propusă chestiunii de drept ce face obiectul sesizării este următoarea: dispozițiile art. 6 alin. (1) din Codul penal sunt aplicabile, în condițiile recunoașterii de instanța română competentă, a hotărârilor de condamnare pronunțate de un alt stat față de cetățeni români aflați în executarea acelei pedepse pe teritoriul României.

VIII. Opinia specialiștilor consultați

În conformitate cu dispozițiile art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, a fost solicitată opinia scrisă a unor specialiști recunoscuți cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării, însă aceștia nu au dat curs solicitării, nefiind transmis niciun punct de vedere în acest sens.

IX. Raportul asupra chestiunii de drept supuse dezlegării

Având în vedere argumentele exprimate în cele două opinii, care s-au evidențiat în urma examenului jurisprudenței instanțelor, s-a reținut că interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale în această materie obligă la delimitarea condițiilor cerute de lege pentru recunoașterea unei hotărâri pronunțate în străinătate de efectele pe care o astfel de hotărâre le produce după recunoașterea acesteia de către instanța română competentă, respectiv faptul că dispozițiile art. 6 alin. (1) din Codul penal nu fac nicio distincție între hotărârile de condamnare pronunțate de instanțele din România și cele pronunțate de instanțele unui alt stat, recunoscute ulterior de instanța competentă.

În acest sens, s-a reținut că o hotărâre de condamnare pronunțată în străinătate față de cetățenii români, care este recunoscută în procedura reglementată de Legea nr. 302/2004, produce pe teritoriul României aceleași efecte ca o hotărâre de condamnare pronunțată de instanțele naționale, condamnații transferați în România pentru executarea unei pedepse aplicate printr-o hotărâre de condamnare de o instanță străină, dar recunoscută de instanța națională competentă, având aceleași drepturi ca și condamnații aflați în executarea unor pedepse aplicate prin hotărâri judecătorești definitive de către instanțele din România.

S-a mai subliniat că aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile, în cazul pedepselor definitive - indiferent dacă acestea au fost pronunțate de instanțele naționale sau de un stat străin, dar recunoscute de instanța română competentă - trebuie analizată prin prisma a două principii fundamentale, și anume principiul legalității incriminării, respectiv principiul autorității de lucru judecat.

În consecință, judecătorul raportor a împărtășit prima opinie exprimată, în sensul aplicării dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal, cu privire la hotărârea de condamnare pronunțată de un alt stat față de cetățeni români aflați în executarea acelei pedepse pe teritoriul României.

X. Înalta Curte de Casație și Justiție

Examinând sesizarea formulată în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul raportor și chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, reține următoarele:

A. Cu privire la condițiile de admisibilitate a sesizării

Înalta Curte de Casație și Justiție a fost legal sesizată, fiind îndeplinite cerințele impuse de dispozițiile art. 475 din Codul de procedură penală, existând o chestiune de drept, constatată în cursul judecății, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei ce formează obiectul Dosarului nr. 530/258/2014, aflat pe rolul Tribunalului Harghita, care a fost învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță.

Totodată, din verificările efectuate, a rezultat că Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o altă hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii asupra chestiunii a cărei dezlegare se solicită și, de asemenea, această chestiune nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Constatând, așadar, îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, Înalta Curte va proceda la analizarea pe fond a chestiunii de drept ce face obiectul sesizării.

B. Cu privire la chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită

Problema de drept ce face obiectul analizei se referă la aplicarea dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal, cu privire la hotărârile de condamnare pronunțate de un alt stat față de cetățeni români aflați în executarea acelei pedepse pe teritoriul României.

Înalta Curte reține că, potrivit art. 6 alin. (1) din Codul penal, când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară, sancțiunea aplicată, dacă depășește maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, se reduce la acest maxim.

Aplicarea legii penale mai favorabile este obligatorie când pedeapsa definitivă aplicată pentru infracțiunea săvârșită depășește maximul special prevăzut de legea nouă pentru aceeași infracțiune. În aplicarea legii penale mai favorabile, după judecarea definitivă a cauzei, instanța urmează a compara numai pedeapsa aplicată în baza legii vechi cu maximul special prevăzut de legea nouă.

Dispozițiile art. 6 alin. (1) din Codul penal vizează stricto sensu o hotărâre de condamnare, nefăcând nicio distincție între hotărârile de condamnare pronunțate de instanțele din România și cele pronunțate de instanțele unui alt stat, recunoscute ulterior de instanța competentă, astfel încât se pune în discuție aplicabilitatea reglementării și cu privire la hotărârea de condamnare pronunțată de instanța străină și recunoscută în condițiile legii.

Condițiile recunoașterii sunt prevăzute în dispozițiile art. 135 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, modificată.

Astfel, potrivit art. 135 alin. (3) și (4) din Legea nr. 302/2004, obiectul procedurii de recunoaștere a hotărârii judecătorești străine îl constituie verificarea condițiilor prevăzute la art. 136, iar, în cazul în care acestea sunt îndeplinite, atribuirea hotărârii judecătorești străine de efecte juridice pe teritoriul României și transferarea într-un penitenciar sau într-o unitate medicală din România a persoanei condamnate. În cazul în care persoana a fost condamnată pentru mai multe infracțiuni, verificarea condițiilor se face pentru fiecare infracțiune în parte. Atunci când condițiile sunt îndeplinite doar pentru o parte din infracțiuni, instanța poate dispune recunoașterea parțială a hotărârii judecătorești străine.

În condițiile art. 135 alin. (6) lit. a) și lit. b) pct. (i), respectiv ale alin. (7) și (8) din Legea nr. 302/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, instanța examinează hotărârea judecătorească străină, verifică lucrările dosarului și, în baza celor constatate, dispune recunoașterea și executarea pedepsei aplicate de instanța străină, adaptând pedeapsa privativă de libertate aplicată de instanța străină atunci când natura acesteia nu corespunde, sub aspectul denumirii sau al regimului, cu pedepsele reglementate de legea penală română ori atunci când durata pedepsei aplicate de instanța străină depășește, după caz, limita maximă specială a pedepsei prevăzute de legea penală română pentru aceeași infracțiune sau limita maximă generală a pedepsei închisorii prevăzute de legea penală română sau atunci când durata pedepsei rezultante aplicate în cazul unui concurs de infracțiuni depășește totalul pedepselor stabilite pentru infracțiuni concurente sau limita maximă generală a pedepsei închisorii admisă de legea penală română. În această a doua ipoteză, adaptarea de către instanța de judecată a pedepsei aplicate de instanța străină constă în reducerea pedepsei până la limita maximă admisă de legea penală română pentru infracțiuni similare.

Totodată, pedeapsa stabilită de instanța română trebuie să corespundă, pe cât posibil, din punctul de vedere al naturii sau duratei, cu cea aplicată de statul emitent și să nu agraveze situația persoanei condamnate. Pedeapsa aplicată de statul emitent nu poate fi convertită într-o pedeapsă pecuniară.

Această posibilitate de adaptare, respectiv de stabilire a pedepsei, recunoscută expres instanței naționale prin dispozițiile legale menționate, reprezintă o expresie a principiului legalității. Altfel spus, pedeapsa aplicată prin hotărârea străină recunoscută nu va fi executată în statul care recunoaște respectiva hotărâre decât în măsura în care corespunde limitelor de pedeapsă, precum și naturii acesteia, prevăzute de legea națională.

În condițiile în care dispozițiile art. 6 din Codul penal reprezintă tot o expresie a principiului legalității, incidența acestora în ipoteza în discuție apare justificată, pentru identitate de rațiune.

Această concluzie este susținută și de dispozițiile art. 135 alin. (12) din Legea nr. 302/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, care prevăd că punerea în executare a pedepsei aplicate printr-o hotărâre străină recunoscută se realizează potrivit dispozițiilor din Codul de procedură penală. Mai mult, art. 144 din aceeași lege stabilește că legea română guvernează executarea. Aceste dispoziții detaliază o serie de aspecte concrete referitoare la cauze/incidente, intervenite inclusiv în faza de executare și care au ca efect reducerea pedepsei (deducere, amnistie, grațiere).

Interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale în această materie obligă la delimitarea condițiilor cerute de lege pentru recunoașterea unei hotărâri pronunțate în străinătate de efectele pe care o astfel de hotărâre le produce după recunoașterea acesteia de către instanța română competentă, aceasta deoarece o hotărâre de condamnare care este recunoscută produce, pe teritoriul României, aceleași efecte ca și o hotărâre de condamnare pronunțată de instanțele naționale, cu atât mai mult cu cât, în momentul recunoașterii hotărârii, instanța este datoare să verifice existența corespondenței infracțiunii care a stat la baza condamnării în străinătate și reincriminarea aceleiași fapte în legislația națională. De asemenea, instanța națională este obligată să adapteze pedeapsa aplicată condamnatului de statul străin, iar, în situația în care aceasta depășește maximul special prevăzut în norma internă de incriminare, este obligatorie coborârea sa la limita maximă prevăzută de legislația română pentru infracțiunea săvârșită.

Hotărârile de recunoaștere și executarea pedepselor aplicate în statul de condamnare constituie dovada implementării, în legislația națională, a prevederilor Deciziei-cadru 2008/909/JAI a Consiliului Uniunii Europene din 27 noiembrie 2008 privind principiul recunoașterii reciproce în cazul hotărârilor judecătorești în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană. Acestea nu sunt, datorită naturii lor, excluse de legiuitor de la regimul oricărei altei hotărâri de condamnare definitive și care, prin conversiunea pedepselor, conferă persoanei condamnate într-un alt stat al Uniunii Europene aceleași drepturi de care beneficiază o persoană condamnată de o instanță română și care execută o pedeapsă definitivă într-un penitenciar din România.

Condamnații transferați în România pentru executarea unei pedepse aplicate printr-o hotărâre de condamnare de o instanță străină, dar recunoscută de instanța națională competentă, au aceleași drepturi ca și condamnații aflați în executarea unor pedepse aplicate prin hotărâri judecătorești definitive de către instanțele din România. Aplicarea, față de aceștia, a unui alt tratament juridic nu ar avea nicio justificare, plasându-l pe condamnatul cetățean român într-o poziție discriminatorie în raport cu ceilalți condamnați, toți cetățeni români (a căror situație juridică este examinată din oficiu în cazul intervenției unor legi penale succesive, pentru stabilirea legii mai favorabile), numai pe considerentul că au fost sancționați definitiv de către instanțele naționale, aspect care golește de conținut principiul personalității legii penale, precum și decizia-cadru enunțată anterior.

În condițiile în care, din punctul de vedere al efectelor, amnistia nu numai că înlătură răspunderea penală, dar, dacă intervine după condamnare, ea înlătură și executarea pedepsei pronunțate, iar grațierea înlătură, total sau parțial, executarea pedepsei ori are loc comutarea acesteia în alta mai ușoară, cu atât mai mult, în cazul hotărârilor de recunoaștere și executare a pedepselor aplicate în statul de condamnare, apare ca justificată aplicarea legii penale mai favorabile.

Pe de altă parte, nu trebuie ignorat faptul că, după recunoașterea hotărârii pronunțate în străinătate, persoanele condamnate au, în ceea ce privește executarea pedepsei, aceleași drepturi, putând formula, spre exemplu, ca și ceilalți deținuți condamnați de instanțele române, contestații la executare conform art. 598 din Codul de procedură penală, iar una dintre situațiile în care se poate formula o astfel de contestație este chiar invocarea unei cauze de stingere sau de micșorare a pedepsei [art. 598 lit. d) din Codul de procedură penală]. De asemenea, pot formula, pe cale principală sau incidentală, cereri de contopire a pedepselor.

În condițiile în care, în cadrul procedurii de recunoaștere, instanța română competentă este obligată să reducă pedeapsa la limita maximă prevăzută de norma de incriminare din legislația internă, pentru aceleași raționamente, este obligată, după recunoaștere, să aplice și legea penală mai favorabilă, în condițiile prevăzute de art. 6 alin. (1) din Codul penal.

Aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive - indiferent dacă acestea au fost pronunțate de instanțele naționale sau de un stat străin, dar recunoscute de instanța română competentă - trebuie analizată prin prisma a două principii fundamentale, și anume principiul legalității incriminării, respectiv principiul autorității de lucru judecat.

Potrivit primului principiu, nicio pedeapsă nu poate fi aplicată decât dacă era prevăzută de legea penală în momentul săvârșirii infracțiunii (nulla poena sine lege). De asemenea, nu pot fi aplicate alte pedepse decât cele prevăzute de lege pentru infracțiunea respectivă.

Acest principiu impune obligația ca orice sancțiune să își găsească temei în lege, nu numai în momentul pronunțării, ci și pe întreaga durată a executării pedepsei.

Principiul autorității de lucru judecat (care are două efecte de natură diferită: un efect pozitiv, și anume acela că hotărârea care a dobândit autoritate de lucru judecat poate fi pusă în executare și un efect negativ care constă în faptul că hotărârea cu autoritate de lucru judecat, datorită faptului că dobândește valoare de adevăr în ceea ce privește fapta și persoana judecată, creează un obstacol în reanalizarea, de către instanță, a conflictului soluționat definitiv) sau principiul intangibilității lucrului judecat poate fi influențat doar prin apariția unei legi noi unde maximul special prevăzut de aceasta este mai mic decât pedeapsa aplicată în baza legii vechi. Astfel, dacă legea nouă modifică cuantumul pedepselor în favoarea celui condamnat, rezultă un plus de pedeapsă pe care condamnatul ar continua să-l execute, deși nu mai este prevăzut de legea în vigoare. Ceea ce este valabil pentru întreaga pedeapsă - regula nulla poena sine lege - trebuie să fie valabil și pentru o parte din aceasta.

Pentru a fi aplicabile dispozițiile art. 6 din Codul penal - indiferent dacă ne aflăm în privința unei hotărâri de condamnare pronunțate de către o instanță națională sau a unei hotărâri de condamnare pronunțate de un stat străin și recunoscută de o instanță română - este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: a) să existe o hotărâre definitivă la pedeapsa închisorii, a detențiunii pe viață sau a amenzii; b) ulterior hotărârii definitive de condamnare - dar înainte de executarea completă a pedepsei - să intervină o lege penală nouă; c) legea penală nouă să prevadă o pedeapsă mai ușoară decât pedeapsa prevăzută de legea care a stat la baza condamnării; d) pedeapsa pronunțată prin hotărârea definitivă să depășească maximul de pedeapsă prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea respectivă.

Astfel cum s-a arătat anterior, rațiunea dispozițiilor art. 6 din Codul penal este aceea ca persoana condamnată să nu execute o pedeapsă peste maximul special prevăzut de legea nouă, stabilindu-se un echilibru între pedeapsa aplicată în baza legii vechi și limitele de pedeapsă prevăzute de legea nouă pentru aceeași infracțiune. Ori de câte ori legea nouă prevede același maxim special de pedeapsă ca și legea veche, indiferent dacă minimul special este mai redus decât în legea veche, legea nouă nu va fi mai ușoară și, prin urmare, nu vor putea fi reținute dispozițiile art. 6 alin. (1) din Codul penal.

De asemenea, nu au relevanță, în aplicarea dispozițiilor art. 6 din Codul penal, eventualele diferențe cu privire la condițiile de incriminare sau urmărire, eventualele modificări ale normei de incriminare (criterii ce sunt luate în considerare în examinarea legii penale mai favorabile pentru cauzele aflate în curs de judecată).

O astfel de interpretare se impune și prin prisma dispozițiilor art. 7 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale - care la alin. 1 stipulează că "nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau o omisiune care, în momentul săvârșirii, nu constituia o infracțiune, potrivit dreptului național sau internațional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea aplicabilă în momentul săvârșirii infracțiunii“ - și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.

De asemenea, s-a statuat că orice dispoziție legală poate fi susceptibilă de o interpretare judiciară, fiind necesar a fi elucidate punctele îndoielnice, însă cu condiția ca rezultatul să fie coerent cu substanța infracțiunii și în mod rezonabil previzibil.

Previzibilitatea legii nu împiedică persoana în cauză să recurgă la declanșarea unei alte evaluări, dar la un nivel rezonabil, în cadrul circumstanțelor cauzei, a consecințelor care rezultă dintr-un act determinat (Cazul Cantoni contra Franței, "Legalitatea condamnării penale“, în Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, ediția a 6-a, pag. 389).

Imposibilitatea retroactivării pedepselor, necesitatea caracterului previzibil al acestora, corelate cu principiul legalității incriminării și cu principiul autorității de lucru judecat, obligă instanța să verifice și să procedeze, atunci când sunt îndeplinite condițiile legii, la reducerea pedepselor definitive, dacă cuantumul stabilit anterior depășește maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită.

Concluzionând, în considerarea celor expuse, rezultă că, deși cadrul legal nu reglementează aplicarea legii penale mai favorabile în raport cu hotărârile de condamnare pronunțate de un alt stat față de cetățeni români aflați în executarea acelei pedepse pe teritoriul României, după recunoașterea hotărârii judecătorești străine, regimul juridic al unor astfel de hotărâri de condamnare legitimează aplicabilitatea dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal.