Decizia CCR nr. 275 din 8.05.2014 privind excepţia de neconstituţionalitate a prev. art. 3307alin. 4 din C. pr. civ. din 1865

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

DECIZIA

Nr. 275

din 8 mai 2014

referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 3307alin. 4 din codul de procedură civilă din 1865

Augustin Zegrean - președinte;

Valer Dorneanu - judecător

Toni Greblă - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ștefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Tudorel Toader - judecător

Claudia-Margareta Krupenschi - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu-Daniel Arcer.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art 3307 alin. 4 din Codul de procedură civilă din 1865, excepție ridicată de Ioana Floarea Beniog și Constantin Dumitru Bengeanu în Dosarul nr. 4.262/90/2011* al Tribunalului Vâlcea - Secția I civilă și care constituie obiectul Dosarului nr. 740D/2013 al Curții Constituționale.

2. La apelul nominal răspunde, pentru autorii excepției, avocat Mădălina Cristina Beniog, cu împuternicire depusă la dosar, lipsind celelalte părți. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Având cuvântul asupra excepției de neconstituționalitate ridicate, autorii acesteia susțin, prin avocat, că dispozițiile legale criticate, atribuind instanței supreme competența de a da dezlegare unor probleme de drept, contravin, datorită caracterului lor ambiguu, prevederilor art. 126 alin. (3) din Constituție, deoarece creează posibilitatea ca, în cele din urmă,Înalta Curte de Casație și Justiție să legifereze prin deciziile pronunțate într-un recurs în interesul legii Deși aceste decizii sunt obligatorii pentru instanțele judecătorești, ele trebuie, la rândul lor, să respecte Legea fundamentală și deciziile Curții Constituționale. Or, Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 6 din 15 aprilie 2013, pronunțată într-un recurs în interesul legii, prin care a fost limitată sfera bunurilor în privința cărora se pot acorda despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009 numai la bunurile imobile, intră în conflict cu Decizia Curții Constituționale nr. 1.358 din 21 octombrie 2010, în care, în aceeași categorie, sunt menționate și bunurile mobile.

4. Președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate. Arată că textul de lege a mai fost supus controlului de constituționalitate, Curtea respingând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3307 din Codul de procedură civilă prin Decizia nr. 1.560 din 7 decembrie 2010. în privința celorlalte aspecte invocate de autorii excepției, referitoare la decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii, apreciază că Decizia Curții Constituționale nr. 534 din 12 decembrie 2013 își menține valabilitatea și în această cauză.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

5. Prin încheierea din 5 noiembrie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 4.262/90/2011*, Tribunalul Vâlcea - Secția I civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 3307 alin. (4) din Codul de procedură civilă din anul 1865, excepție ridicată de Ioana Floarea Beniog și Constantin Dumitru Bengeanu într-o cauză aflată în procedura de soluționare după casarea cu trimitere spre rejudecare a unei acțiuni având ca obiect despăgubiri materiale pentru bunuri confiscate în anul 1949, în temeiul Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

6. În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține că norma de procedură civilă care conferă instanței supreme competența de a da dezlegare unor probleme de drept contravine, datorită caracterului său ambiguu, prevederilor art. 1 alin. (4), art. 11 alin. (1) și (2), art. 16 alin. (1), art. 124 și art. 126 alin. (3) din Constituție, deoarece creează posibilitatea ca, în cele din urmă, Înalta Curte de Casație și Justiție să legifereze prin deciziile pronunțate într-un recurs în interesul legii.

7. Dispozițiile art. 3307 alin. 4 din Codul de procedură civilă din 1865 sunt criticate de autorii excepției prin raportare la Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 6 din 15 aprilie 2013 dată în recursul în interesul legii, prin care aceasta, cu încălcarea normelor constituționale invocate, a legiferat, deoarece nu s-a referit exclusiv la dezlegarea dată unor probleme de drept, ci a adăugat la lege sau chiar a "interzis aplicarea legii." Mai mult, se arată că, în urma pronunțării deciziilor nr. 1.358 și nr. 1.360 din 21 octombrie 2010, prin care Curtea Constituțională a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 și în condițiile lipsei vreunui demers al legiuitorului în sensul celor constatate de Curtea Constituțională, instanța supremă a intervenit pe calea recursului în interesul legii, pronunțând deciziile nr. 12 din 19 septembrie 2011 și nr, 6 din 15 aprilie 2013, prin care s-a îndepărtat cu mult de sensul constatărilor cuprinse în deciziile Curții Constituționale.

8. Tribunalul Vâlcea - Secția I civilă apreciază că excepția de neconstituționalitate este admisibilă, însă, contrar prevederilor art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, nu își exprimă opinia și cu privire la compatibilitatea dispozițiilor legale criticate față de temeiurile constituționale invocate, considerând că acest aspect este în "stricta competență a Curții Constituționale și nu a instanței de judecată."

9. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

10. Avocatul Poporului apreciază că prevederile art. 3307 alin. 4 din Codul de procedură civilă din 1865 sunt constituționale, sens în care sunt redate considerentele reținute de Curtea Constituțională în Decizia nr. 1.064 din 11 decembrie 2012.

11. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctul de vedere al Avocatului Poporului, susținerile părții prezente, concluziile procurorului și dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

12. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

13. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie prevederile art. 3307 alin. 4 din Codul de procedură civilă din 1865, text introdus prin art. I pct. 33 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010. Dispozițiile legale criticate aveau următorul conținut:

"Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I."

14. În urma adoptării noului Cod de procedură civilă, textul legal menționat nu mai este, în prezent, în vigoare, acesta fiind însă preluat în mod identic la art. 517 alin. (4) din noul act normativ în materie. Potrivit art. 3 alin. (2) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 30 mai 2012, "Procesele începute prin cereri depuse, în condițiile legii, la poștă, unități militare sau locuri de deținere înainte de data intrării în vigoare a Codului de procedură civilă rămân supuse legii vechi, chiar dacă sunt înregistrate la instanță după această dată." Fiind înregistrată pe rolul instanței de fond în anul 2011, cauza de față se încadrează în ipoteza acestei norme, astfel că obiectul excepției îl constituie art. 3307 alin. 4 din Codul de procedură civilă din 1865, acestea fiind dispozițiile aplicabile speței în cursul căreia a fost invocată excepția de neconstituționalitate (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011).

15. Dispozițiile constituționale considerate încălcate sunt cele ale art. 1 alin. (4) referitoare la principiul separației și echilibrului puterilor, art. 11 alin. (1) și (2) privind dreptul internațional și dreptul intern, art. 16 alin. (1) care garantează egalitatea cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări, art. 124 - Înfăptuirea justiției și ale art. 126 alin. (3), potrivit cărora Înalta Curte de Casație și Justiție asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit competenței sale.

16. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că dispozițiile art. 3307 alin. 4 din Codul de procedură civilă din 1865, referitoare la instituția recursului în interesul legii, au constituit în numeroase rânduri obiect al excepției de neconstituționalitate, instanța de contencios constituțional constatând că acestea nu contravin normelor fundamentale invocate în cuprinsul unor critici similare. Exemplificativă în acest sens este Decizia nr. 1.560 din 7 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 139 din 24 februarie 2011, prin care Curtea a arătat că interpretarea legilor este o operațiune rațională, utilizată de orice subiect de drept, în vederea aplicării și respectării legii, având ca scop clarificarea înțelesului unei norme juridice sau a câmpului său de aplicare. Instanțele judecătorești interpretează legea, în mod necesar, în procesul soluționări cauzelor cu care au fost învestite, interpretarea fiind faza indispensabilă procesului de aplicare a legii. În același sens a statuat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, de pildă prin Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunțată în Cauza C.R. împotriva Regatului Unit, paragraful 34, arătând că "oricât de dar ar fi textul unei dispoziții legale, în orice sistem juridic există, în mod inevitabil, un element de interpretare judiciară".

17. Curtea Constituțională a mai reținut că prevederile de lege criticate concretizează în planul legii procesual civile dispozițiile art. 126 alin. (3) din Constituție, care consacră Înaltei Curți de Casație și Justiție rolul de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești. Instituirea caracterului obligatoriu al dezlegărilor date problemelor de drept judecate pe calea recursului în interesul legii nu face decât să dea eficiență rolului constituțional al Înaltei Curți de Casație și Justiție, contribuind la consolidarea statului de drept prin asigurarea securității juridice (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 928 din 16 septembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 706 din 17 octombrie 2008, Decizia nr. 600 din 14 aprilie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 395 din 11 iunie 2009, și Decizia nr. 360 din 25 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 317 din 14 mai 2010).

18. În considerarea celor mai sus arătate, care își mențin valabilitatea și în această cauză, Curtea constată că nu pot fi reținute criticile de neconstituționalitate raportate la art. 1 alin. (4), art. 11 alin. {1) și (2), art. 16 alin. (1), art. 124 și art. 126 alin. (3) din Legea fundamentală, formulate de autorii prezentei excepții.

19. În ce privește referirile autorilor excepției de neconstituționalitate la Decizia nr. 6 din 15 aprilie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 245 din 29 aprilie 2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii, Curtea reține că aceiași autori au formulat critici de aceeași natură cu prilejul invocării excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) și alin. (5) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 396 din 11 iunie 2009, având în vedere interpretarea dată prin Decizia nr, 6 din 15 aprilie 2013 de Înalta Curte de Casație și Justiție, excepție soluționată de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 534 din 12 decembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 114 din 17 februarie 2014. Cu acel prilej, Curtea, respingând, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate, a arătat, în esență, că legislația generală și specială cu caracter reparator din România prevede, în general, acordarea de despăgubiri pentru bunurile imobile preluate prin diverse metode abuzive în perioada regimului comunist, iar când legiuitorul a dorit să extindă sfera acestor bunuri imobile supuse regimului restituirii și la alte bunuri, acest lucru s-a făcut expres și explicit. Prin urmare, în unele cazuri, expres determinate, bunurile mobile au constituit și acestea obiectul unor legi de reparație, legiuitorul precizând natura, elementele de identificare sau, după caz, enumerând în mod expres și limitativ acele bunuri supuse revendicării. Curtea a mai arătat că această opțiune a legiuitorului nu este de natură să încalce dreptul de proprietate, deoarece statul, în materia reglementării unor măsuri legislative reparatorii, dispune de o marjă largă de apreciere, care să corespundă cu posibilitățile sale reale de compensare și care să asigure, în același timp, un just echilibru între drepturile și interesele particularilor și interesul public general (în acest sens, a se vedea, de exemplu, Hotărârea din 7 decembrie 1976, pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Handyside împotriva Marii Britanii, paragrafele 48 și 49).

20. Cât privește observația autorilor excepției potrivit căreia Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 6 din 15 aprilie 2013 ar nesocoti deciziile Curții Constituționale nr. 1.358 și nr. 1.360 din 21 octombrie 2010 pe motiv că limitează sfera bunurilor supuse regimului restituirii numai la bunuri imobile, în vreme ce deciziile menționate ale Curții Constituționale precizează, cu același titlu, și bunurile mobile, Curtea, distinct de cele mai sus arătate, care își mențin valabilitatea și în prezenta cauză, reține că aceste critici nu sunt întemeiate, pornind de la o greșită interpretare a respectivelor decizii ale instanței de contencios constituțional. Astfel, sintagma "restituirea bunurilor mobile și imobile preluate abuziv" din pct. 4 al considerentelor acelor decizii, la care se raportează autorii excepției, are în vedere stabilirea, la nivelul legislației naționale, a reglementărilor cu caracter reparator și a scopului acestora, astfel că nu putea lipsi și menționarea bunurilor mobile în această sintagmă integrantă, având în vedere că și acestea pot constitui, dar numai cu titlu de excepție expres prevăzută de legiuitor, obiect al cererilor legale de despăgubire formulate de către persoanele îndreptățite (așa cum ulterior a arătat Curtea prin Decizia nr. 534 din 12 decembrie 2013). Așadar, contrar afirmațiilor autorilor excepției, nu se poate susține existența unui conflict între Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 6 din 15 aprilie 2013 și deciziile Curții Constituționale nr. 1.358 și nr. 1.360 din 21 octombrie 2010.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Ioana Floarea Beniog și Constantin Dumitru Bengeanu în Dosarul nr. 4.262/90/2011 * al Tribunalului Vâlcea - Secția I civilă și constată că dispozițiile art. 3307 alin. 4 din Codul de procedură civilă din 1865 sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și generat obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Vâlcea - Secția I civilă și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunțată în ședința din data de 8 mai 2014.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Claudia-Margareta Krupenschi

Publicate în același Monitor Oficial:

Comentarii despre Decizia CCR nr. 275 din 8.05.2014 privind excepţia de neconstituţionalitate a prev. art. 3307alin. 4 din C. pr. civ. din 1865