Decizia CCR nr. 383 din 27.05.2015 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 102 alin. (2) şi ale art. 342-346 din Codul de procedură penală

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 102 alin. (2) și ale art. 342-346 din Codul de procedură penală, excepție ridicată din oficiu de Judecătoria Constanța - Secția penală în Dosarul nr. 161/212/2014 și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 818 D/2014.

2. Dezbaterile au avut loc în ședința publică din 7 aprilie 2015, în prezența reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, când, în temeiul dispozițiilor art. 57 și art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea a dispus amânarea pronunțării pentru data de 28 aprilie 2015. La această dată, Curtea a amânat pronunțarea, în temeiul acelorași dispoziții legale, pentru data de 14 mai 2015 și, ulterior, pentru aceleași motive la datele de 19 mai 2015 și 27 mai 2015, dată la care a pronunțat prezenta decizie.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

3. Prin Încheierea nr. 407 din 13 august 2014, pronunțată în Dosarul nr. 161/212/2014, Judecătoria Constanța - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 102 alin. (2) și ale art. 342-346 din Codul de procedură penală, excepție ridicată din oficiu într-o cauză având ca obiect stabilirea vinovăției inculpaților pentru săvârșirea infracțiunilor de vătămare corporală din culpă, de încredințare cu știință a conducerii unei nave de către o persoană care nu deține brevet sau certificat de capacitate corespunzător și de punere în exploatare sau navigație a unei nave neînregistrate, fapte prevăzute la art. 184 alin. (1)-(3) din Codul penal și la art. 2 alin. (1)-(2) și, respectiv, art. 28 alin. (1) din Legea nr. 191/2003 privind infracțiunile la regimul transportului naval.

4. În motivarea excepției de neconstituționalitate instanța arată că nu există nicio justificare obiectivă pentru ca partea civilă și partea responsabilă civilmente să fie excluse de la procedura de cameră preliminară [art. 344 alin. (4) din Codul de procedură penală], o astfel de reglementare încălcând dreptul la apărare al acestor părți, reglementat la art. 24 alin. (1) din Constituție, precum și dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, prevăzut la art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală.

5. În opinia judecătorului de cameră preliminară, dispozițiile art. 374 din Codul de procedură penală, potrivit cărora, în faza de judecată în primă instanță, cu ocazia parcurgerii procedurii de aducere la cunoștință a învinuirii, persoana vătămată, partea civilă și partea responsabilă civilmente sunt încunoștințate de către instanță cu privire la probele care au fost excluse de către judecătorul de cameră preliminară în acea fază a procesului penal, nu reprezintă o garanție suficientă a dreptului la apărare al acestor părți, drept care este o componentă a dreptului la un proces echitabil. Se arată că partea civilă și partea responsabilă civilmente au, în mod egal cu inculpatul, un interes în rezolvarea problemei competenței instanței, a legalității sesizării, precum și în verificarea legalității administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală.

6. Se susține, totodată, că prevederile art. 342-346 din Codul de procedură penală sunt neconstituționale, întrucât au un caracter extrem de lapidar și sunt lipsite de claritate și de previzibilitate, dând naștere arbitrariului și lăsând judecătorului posibilitatea să creeze dreptul. În acest sens, se arată că dispozițiile legale ce reglementează camera preliminară nu prevăd dacă întocmirea minutei în cazurile prevăzute la art. 345 alin. (2) și art. 346 din Codul de procedură penală este sau nu obligatorie și că, în aceste condiții, unele instanțe întocmesc minute (cum sunt cele din raza Curții de Apel Constanța) considerând ca fiind incidente în această situație prevederile art. 400 alin. (1) din Codul de procedură penală, pe când alte instanțe, în aceeași împrejurare procedurală, nu întocmesc minute (cum sunt cele din raza Curții de Apel Târgu Mureș), cu argumentul că legiuitorul nu a prevăzut expres obligativitatea întocmirii acestora. De asemenea, se susține că terminologia folosită de legiuitor în redactarea dispozițiilor art. 344 alin. (4) din Codul de procedură penală este mult prea vagă, nelăsând să se înțeleagă la ce se referă noțiunile de "cereri" și "excepții", respectiv care este obiectul acestora.

7. O altă critică de neconstituționalitate formulată este aceea că, potrivit textelor criticate, la finalizarea procedurii de cameră preliminară este obligatorie începerea judecății, chiar în situația în care se constată că există o cauză evidentă care împiedică exercitarea în continuare a acțiunii penale și care atrage încetarea procesului penal, fiind dată ca exemplu situația în care, în timpul procedurii de cameră preliminară, survine decesul inculpatului sau împăcarea părților.

8. Totodată, se arată că, din modul în care sunt redactate, dispozițiile art. 346 alin. (3) lit. b), coroborate cu cele ale art. 102 alin. (2) din Codul de procedură penală, conduc la concluzia că orice încălcare a legii în obținerea probelor atrage excluderea respectivelor probe, fără a arăta dacă această excludere este sau nu legată de nulitatea actelor procesuale sau procedurale (care survine atunci când încălcarea normei procesual penale are o anumită gravitate). Se susține că această manieră de reglementare determină arbitrariul într-o chestiune extrem de importantă, ce vizează legalitatea probelor, cu consecințe asupra legalității sau nelegalității întregii urmăriri penale. Se conchide că, dacă legiuitorul a dorit ca sancțiunea excluderii probelor să fie o instituție autonomă, independentă de regimul nulităților actelor procesuale sau procedurale (care presupun o anumită gravitate a încălcării normei procesul penale, existența unei vătămări procesuale-dovedite sau prezumate, o anumită categorie a subiecților procesuali care pot invoca nulitatea și un termen până la care poate fi invocată), atunci reglementarea strictă a cazurilor de nulitate și a termenelor și persoanelor care o pot invoca este inutilă. Se susține că, în egală măsură, judecătorul poate aprecia că legiuitorul a dorit ca sancțiunea excluderii probelor să fie o instituție subordonată regimului nulităților și poate fi aplicată doar în măsura în care există cazuri de nulitate.

9. Se observă că, astfel cum rezultă din interpretarea prevederilor art. 282 alin. (2) din Codul de procedură penală, nulitatea relativă nu poate fi invocată din oficiu de instanță, de judecătorul de drepturi și libertăți sau de judecătorul de cameră preliminară. În aceste condiții, judecătorul de cameră preliminară, deși face aplicarea dispozițiilor art. 345 alin. (2) din Codul de procedură penală și sancționează actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii, această sancționare este, în realitate, lipsită de conținut, întrucât judecătorul, neputând invoca nulități relative, nu poate invoca aceste încălcări, iar soluțiile reglementate de art. 346 alin. (3) din Codul de procedură penală nu permit sancționarea lor. În acest din urmă sens, se arată că, dimpotrivă, pentru astfel de situații, prevederile art. 346 alin. (4) din Codul de procedură penală instituie obligația judecătorului de începere a judecății, aspect ce permite ca încălcările flagrante ale legii în faza urmăririi penale, neinvocate de inculpat (spre exemplu în cauzele în care asistența juridică nu este obligatorie), să fie astfel acoperite. Se susține că, în aceste condiții, respectarea legii devine opțională în faza urmăririi penale, încălcări grave ale acesteia putând rămâne nesancționate.

10. Instanța susține că și redactarea art. 346 alin. (6) din Codul de procedură penală este vagă și imprecisă, întrucât prevede că declinarea competenței se realizează prin hotărâre, făcând trimitere la art. 50 alin. (1) din Codul de procedură penală. Se observă însă că, potrivit art. 370 alin. (1)-(3) din același cod, sunt hotărâri sentințele, deciziile și încheierile, motiv pentru care se poate constata că textul criticat lasă la aprecierea judecătorului de cameră preliminară pronunțarea unei soluții de declinare a cauzei prin încheiere, în acord cu dispozițiile art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală, sau prin sentință, conform art. 370 alin. (1) anterior referit. Se concluzionează că, în practica instanțelor, cu ocazia declinării competenței în procedura de cameră preliminară, sunt pronunțate ambele tipuri de hotărâri.

11. Pentru argumentele arătate, instanța susține că deficiențele grave de redactare a normelor ce reglementează procedura camerei preliminare fac ca aplicarea acestei instituții să încalce dreptul părților la un proces echitabil, precum și dreptul la apărare al acestora.

12. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

13. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

14. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

15. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 102 alin. (2) și ale art. 342-346 din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins:

- Art. 102 alin. (2): "(2) Probele obținute în mod nelegal nu pot fi folosite în procesul penal. ";

- Art. 342: - Obiectul procedurii în camera preliminară: "Obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenței si a legalității sesizării instanței, precum si verificarea legalității administrării probelor si a efectuării actelor de către organele de urmărire penală";

- Art. 343: - Durata procedurii în camera preliminară: "Durata procedurii în camera preliminară este de cel mult 60 de zile de la data înregistrării cauzei la instanță.";

- Art. 344: - Măsurile premergătoare: "(1) După sesizarea instanței prin rechizitoriu, dosarul se repartizează aleatoriu judecătorului de cameră preliminară.

(2) Copia certificată a rechizitoriului si, după caz, traducerea autorizată a acestuia se comunică inculpatului la locul de deținere ori, după caz, la adresa unde locuiește sau la adresa la care a solicitat comunicarea actelor de procedură, aducându-i-se totodată la cunoștință obiectul procedurii în camera preliminară, dreptul de a-și angaja un apărător și termenul în care, de la data comunicării, poate formula în scris cereri și excepții cu privire la legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Termenul este stabilit de către judecătorul de cameră preliminară, în funcție de complexitatea și particularitățile cauzei, dar nu poate fi mai scurt de 2o de zile.

(3) În cazurile prevăzute de art. 90, judecătorul de cameră preliminară ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu și stabilește, în funcție de complexitatea și particularitățile cauzei, termenul în care acesta poate formula în scris cereri și excepții cu privire la legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, care nu poate fi mai scurt de 20 de zile.

(4) La expirarea termenelor prevăzute la alin. (2) și (3), judecătorul de cameră preliminară comunică cererile și excepțiile formulate de către inculpat ori excepțiile ridicate din oficiu parchetului, care poate răspunde în scris, în termen de 10 zile de la comunicare. ";

- Art. 345: - Procedura în camera preliminară: "(1) Dacă s-au formulat cereri și excepții ori a ridicat din oficiu excepții, judecătorul de cameră preliminară se pronunță asupra acestora, prin încheiere motivată, în camera de consiliu, fără participarea procurorului și a inculpatului, la expirarea termenului prevăzut la art. 344 alin. (4).

(2) În cazul în care judecătorul de cameră preliminară constată neregularități ale actului de sesizare, în cazul în care sancționează potrivit art. 280-282 actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii ori dacă exclude una sau mai multe probe administrate, încheierea se comunică de îndată parchetului care a emis rechizitoriul.

(3) În termen de 5 zile de la comunicare, procurorul remediază neregularitățile actului de sesizare și comunică judecătorului de cameră preliminară dacă menține dispoziția de trimitere în judecată ori solicită restituirea cauzei. ";

- Art. 346: - Soluțiile: "(1) Judecătorul de cameră preliminară hotărăște prin încheiere motivată, în camera de consiliu, fără participarea procurorului și a inculpatului. Încheierea se comunică de îndată procurorului și inculpatului.

(2) Dacă nu s-au formulat cereri și excepții ori nu a ridicat din oficiu excepții, la expirarea termenelor prevăzute la art. 344 alin. (2) sau (3), judecătorul de cameră preliminară constată legalitatea sesizării instanței, a administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală și dispune începerea judecății.

(3) Judecătorul de cameră preliminară restituie cauza la parchet dacă:

a) rechizitoriul este neregulamentar întocmit, iar neregularitatea nu a fost remediată de procuror în termenul prevăzut la art. 345 alin. (3), dacă neregularitatea atrage imposibilitatea stabilirii obiectului sau limitelor judecății;

b) a exclus toate probele administrate în cursul urmăririi penale;

c) procurorul solicită restituirea cauzei, în condițiile art. 345 alin. (3), ori nu răspunde în termenul prevăzut de aceleași dispoziții.

(4) În toate celelalte cazuri în care a constatat neregularități ale actului de sesizare, a exclus una sau mai multe probe administrate ori a sancționat potrivit art. 280-282 actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii, judecătorul de cameră preliminară dispune începerea judecății.

(5) Probele excluse nu pot fi avute în vedere la judecata în fond a cauzei.

(6) Dacă apreciază că instanța sesizată nu este competentă, judecătorul de cameră preliminară procedează potrivit art. 50 și 51, care se aplică în mod corespunzător.

(7) Judecătorul de cameră preliminară care a dispus începerea judecății exercită funcția de judecată în cauză."

16. Se susține că textele criticate încalcă prevederile constituționale ale art. 21 alin. (3) referitor la accesul liber la justiție și ale art. 24 alin. (1) cu privire la dreptul la apărare.

17. Examinând excepția de neconstituționalitate, cu privire la dispozițiile art. 102 alin. (2) din Codul de procedură penală, Curtea constată că, potrivit art. 97 alin. (1) din Codul de procedură penală, prin probă se înțelege orice element de fapt care servește la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei și care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal.

18. De asemenea, Curtea reține că informațiile furnizate de probe, prin conținutul lor, nu pot fi folosite în procesul penal decât prin modalități expres prevăzute în Codul de procedură penală. Acestea reprezintă mijloacele de probă. Conform alin. (2) al art. 97 din Codul de procedură penală, proba se obține în procesul penal prin următoarele mijloace de probă: a) declarațiile suspectului sau ale inculpatului; b) declarațiile persoanei vătămate; c) declarațiile părții civile sau ale părții responsabile civilmente; d) declarațiile martorilor; e) înscrisuri, rapoarte de expertiză sau constatare, procese-verbale, fotografii, mijloace materiale de probă; și f) orice alt mijloc de probă care nu este interzis prin lege.

19. În continuarea articolelor mai sus analizate, Codul de procedură penală prevede, la art. 97 alin. (3), că procedeul probatoriu este modalitatea legală de obținere a mijlocului de probă. În acest sens, sunt reglementate, în cuprinsul titlului IV din Partea generală a acestui cod, audierea persoanelor (art. 104-131), identificarea persoanelor și a obiectelor (art. 132-137), metode speciale de supraveghere sau cercetare (art. 138-153), conservarea datelor informatice (art. 154), percheziția și ridicarea de obiecte și înscrisuri (art. 156-171), expertiza și constatarea (art. 172-191), cercetarea locului faptei și reconstituirea (art. 192-195), fotografierea și luarea amprentelor suspectului, inculpatului sau ale altor persoane (art. 196), mijloacele materiale de probă (la art. 197), înscrisurile (art. 198-201).

20. Prin urmare, Curtea constată că legea procesual penală delimitează conceptual cele trei noțiuni: probă, mijloc de probă și procedeu probatoriu. Cu toate că, deseori, în limbajul juridic curent noțiunea de probă, în sens larg, include atât proba propriu-zisă, cât și mijlocul de probă, sub aspect tehnic procesual, cele două noțiuni au conținuturi și sensuri distincte. Astfel, probele sunt elemente de fapt, în timp ce mijlocele de probă sunt modalități legale folosite pentru dovedirea elementelor de fapt. De asemenea, trebuie subliniată diferența între mijloacele de probă și procedeele probatorii, noțiuni aflate într-o relație etiologică. Spre exemplu, declarațiile suspectului sau ale inculpatului, declarațiile persoanei vătămate, ale părții civile sau ale părții responsabile civilmente, declarațiile martorilor și declarațiile experților sunt mijloace de probă obținute prin audierea acestor persoane sau prin procedee probatorii auxiliare, cum sunt confruntarea sau videoconferința; înscrisurile și mijloacele materiale de probă, ca mijloace de probă, pot fi obținute prin procedee probatorii ca percheziția, ridicarea de obiecte și înscrisuri, cercetarea locului faptei, reconstituirea sau reținerea, predarea și percheziționarea trimiterilor poștale; rapoartele de expertiză, ca mijloace de probă, sunt obținute prin expertize, ca procedee probatorii; iar procesele-verbale, ca mijloace de probă, sunt obținute prin procedee probatorii precum identificarea persoanelor și a obiectelor, metode speciale de supraveghere sau cercetare, amprentarea suspectului, inculpatului sau a altor persoane sau utilizarea investigatorilor sub acoperire, a celor cu identitate reală sau a colaboratorilor; iar fotografia, ca mijloc de probă, se obține prin procedeul probatoriu al fotografierii.

21. Astfel, Curtea constată că o probă nu poate fi obținută nelegal decât dacă mijlocul de probă și/sau procedeul probatoriu prin care este obținută este nelegal, aceasta presupunând nelegalitatea dispunerii, autorizării sau administrării probei. Or, nelegalitatea acestora este sancționată de prevederile art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală, prin aplicarea regimului nulității absolute sau relative. Aceasta deoarece nulitățile, așa cum sunt ele reglementate la art. 280-282 din Codul de procedură penală, privesc doar actele procedurale și procesuale, adică mijloacele de probă și procedeele probatorii, și nicidecum probele în sine, care nu sunt decât elemente de fapt. Prin urmare, este firească aplicarea regimului nulităților, conform art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală, doar actelor prin care s-a dispus sau s-a autorizat proba sau actelor prin care s-a administrat aceasta. Doar aceste acte pot fi lovite de nulitate absolută sau relativă, aceasta din urmă presupunând o încălcare a drepturilor unui participant la procesul penal, ce nu poate fi înlăturată altfel decât prin excluderea probei astfel obținute din procesul penal.

22. Așadar, Curtea apreciază că art. 102 alin. (2) din Codul de procedură penală trebuie coroborat cu alin. (3) al acestui text legal, ceea ce înseamnă că probele obținute prin actele prevăzute la art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală nu pot fi folosite în procesul penal în condițiile în care aceste acte sunt lovite de nulitate absolută sau relativă. Cele două alineate nu reglementează instituții diferite, ci presupun întotdeauna aplicarea regimului nulităților în materia probațiunii, așa cum este acesta reglementat la art. 280-282 din Codul de procedură penală, iar rezultatul nulității actelor, respectiv a mijloacelor de probă și a procedeelor probatorii, determină imposibilitatea folosirii probelor în proces.

23. Referitor la prevederile art. 344 alin. (4), art. 345 alin. (1) și art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală, Curtea constată că, prin Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 5 decembrie 2014, a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 344 alin. (4) din Codul de procedură penală, precum și soluția legislativă cuprinsă în art. 345 alin. (1) și art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală, potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunță "fără participarea procurorului și a inculpatului", sunt neconstituționale.

24. Conform prevederilor art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, "nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale". Întrucât încheierea de sesizare a Curții Constituționale cu prezenta excepție de neconstituționalitate a fost pronunțată pe data de 13 august 2014, iar Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014 a fost pronunțată și publicată după data încheierii anterior referite, urmează ca excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 344 alin. (4), art. 345 alin. (1) și art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală să fie respinsă ca devenită inadmisibilă (a se vedea Decizia nr. 531 din 12 decembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 107 din 12 februarie 2014).

25. În ceea ce privește criticile referitoare la caracterul lapidar, neclar și imprevizibil al dispozițiilor art. 342-346 din Codul de procedură penală sub aspectul faptului că acestea nu prevăd obligativitatea întocmirii minutei în cazurile prevăzute la art. 345 alin. (2) și art. 346 din Codul de procedură penală, lacună ce a determinat o practică neunitară sub aspectul întocmirii minutelor, la nivelul instanțelor naționale, în situațiile procedurale invocate, Curtea reține că acestea sunt chestiuni ce țin de interpretarea și aplicarea legii.

26. De asemenea, Curtea constată că același domeniu, al interpretării și aplicării legii, este vizat și de critica de neconstituționalitate formulată cu privire la dispozițiile art. 346 alin. (6) din Codul de procedură penală, motivată de faptul că textul criticat nu prevede cu exactitate categoria de hotărâre (sentință, decizie sau încheiere) ce trebuie întocmită de instanța de judecată cu ocazia declinării competenței în procedura de cameră preliminară, imprecizie legislativă ce a condus la practică neunitară în rândul instanțelor naționale.

27. Totodată, critica de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 342-346 din Codul de procedură penală, motivată pe deducția potrivit căreia normele ce reglementează procedura de cameră preliminară obligă la începerea judecății în situațiile în care există cauze care împiedică exercitarea în continuare a acțiunii penale (fiind dată ca exemplu situația decesului inculpatului), este o problemă ce ține de interpretarea prevederilor Codului de procedură penală, și nu de constituționalitate a textului.

28. Or, potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, "Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată", motiv pentru care criticile anterior analizate excedează competenței instanței de contencios constituțional, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 342-346 din Codul de procedură penală urmând a fi respinse, sub aspectul criticilor analizate, ca inadmisibile.

29. În acest sens, Curtea reține că soluția de inadmisibilitate referitoare la dispozițiile art. 342-346 din Codul de procedură penală nu vizează și dispozițiile art. 344 alin. (4) din Codul de procedură penală și soluțiile legislative prevăzute la art. 345 alin. (1) și art. 346 alin. (1) din același cod, întrucât, prin Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, mai sus citată, acestea au fost declarate neconstituționale, iar, ulterior datei publicării Deciziei nr. 641 din 11 noiembrie 2014 în Monitorul Oficial al României, Partea I, acestea și-au încetat efectele juridice, conform dispozițiilor art. 147 alin. (1) din Constituție și art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992.