Decizia CCR nr. 377 din 26.05.2015 privind excepţia de neconstituţionalitate a prev. art. 109 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 109 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, excepție ridicată de Emil Păscuț în Dosarul nr. 27.000/3/2013* al Tribunalului București - Secția a II-a contencios administrativ și fiscal și care constituie obiectul Dosarului nr. 1.185D/2014 al Curții Constituționale.

2. La apelul nominal se constată lipsa părților. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate, apreciind că își menține valabilitatea jurisprudența în materie a Curții Constituționale.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin Sentința civilă nr. 6.207 din 7 octombrie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 27.000/3/2013*, Tribunalul București - Secția a II-a contencios administrativ și fiscal a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 109 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, excepție ridicată de Emil Păscuț într-o cauză având ca obiect soluționarea unui litigiu privind funcționarii publici, constând în solicitarea acordării premiului anual pe anul 2010.

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține, în esență, că prevederile art. 109 din Legea nr. 188/1999 contravin dispozițiilor art. 126 alin. (1) din Constituție, întrucât secția de contencios administrativ a tribunalului nu este "instanță judecătorească stabilită prin lege". În opinia sa, în această sintagmă se încadrează doar entitățile enumerate limitativ în art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară și în art. 2 alin. (1) lit. g) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, acestea fiind calificate expres de legiuitor ca "instanțe judecătorești". Susține că, în lipsa unui text de lege care să adauge explicit secțiile de contencios administrativ și fiscal ale tribunalelor la lista "instanțelor de judecată", secțiile în cauză rămân doar elemente de structură internă a tribunalelor, aflate într-o relație de tip parte-întreg cu acestea, ca de altfel și secțiile de litigii de muncă sau secțiile civile. Opinează că secțiile de contencios administrativ ale tribunalelor nu respectă exigența cuprinsă în art. 126 din Constituție de a fi înființate prin lege, deoarece acestea sunt instituite prin acte administrative individuale ale Consiliului Superior al Magistraturii, care nu se aduc la cunoștința publică prin publicare în Monitorul Oficial al României, contravenind cerinței accesibilității legii impuse în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. În condițiile în care, potrivit art. 126 din Constituție, actul de justiție se realizează doar de o instanță de judecată stabilită prin lege, autorul excepției consideră că art. 109 din Legea nr. 188/1999 îi îngrădește dreptul la justiție și la un proces echitabil, încălcând art. 21 din Constituție și art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

6. Tribunalul București - Secția a II-a contencios administrativ și fiscal apreciază că textul de lege supus controlului de constituționalitate este conform cu prevederile constituționale invocate de autorul excepției, întrucât stabilirea competenței de soluționare a litigiilor se realizează, conform art. 126 alin. (2) din Constituție, prin lege, fiind atributul exclusiv al legiuitorului stabilirea sferei de competență a instanțelor judecătorești.

7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

8. Avocatul Poporului arată că asupra unor critici similare celor formulate față de dispozițiile art. 109 din Legea nr. 188/1999 Curtea Constituțională s-a mai pronunțat, constatând că acestea nu pot fi reținute. Invocă în acest sens deciziile nr. 170 din 27 februarie 2007, nr. 23 din 15 ianuarie 2008, nr. 1.325 din 13 octombrie 2009 și nr. 328 din 25 iunie 2013.

9. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

10. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

11. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie prevederile art. 109 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 29 mai 2007, modificat prin Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 89 din 12 februarie 2013. Prevederile de lege criticate au în prezent următorul cuprins: "Cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcționarului public sunt de competența secției de contencios administrativ si fiscal a tribunalului, cu excepția situațiilor pentru care este stabilită expres prin lege competența altor instanțe."

12. În opinia autorului excepției, textul de lege criticat încalcă dispozițiile din Legea fundamentală cuprinse în art. 21 - Accesul liber la justiție, art. 126 alin. (1) care statuează că justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege și art. 126 alin. (5) teza a doua potrivit cărora prin lege organică pot fi înființate instanțe specializate în anumite materii, cu posibilitatea participării, după caz, a unor persoane din afara magistraturii. Prin raportare la art. 20 din Constituție - Dreptul internațional și dreptul intern, invocă, de asemenea, și prevederile art. 6 - Dreptul la un proces echitabil din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

13. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea observă că în jurisprudența sa a reținut că Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici transpune în planul legii organice prevederile art. 126 alin. (2) din Constituție, potrivit cărora "Competența instanțelor judecătorești si procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege". Totodată, Curtea a observat că prevederile art. 109 din Legea nr. 188/1999, stabilind instanța competentă să soluționeze litigiile având ca obiect raportul de serviciu al funcționarului public, dispun chiar în sensul asigurării accesului liber la justiție, iar nu al blocării acestui drept. În acest sens sunt, de exemplu, Decizia nr. 170 din 27 februarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 264 din 19 aprilie 2007 (pronunțată cu privire la art. 91¹ în redactarea anterioară ultimei republicări a Legii nr. 188/1999, actualul art. 109), Decizia nr. 23 din 15 ianuarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 94 din 6 februarie 2008, Decizia nr. 1.325 din 13 octombrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 849 din 8 decembrie 2009, sau Decizia nr. 328 din 25 iunie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 490 din 2 august 2013.

14. Distinct de cele reținute în jurisprudența mai sus indicată, Curtea observă că autorul prezentei excepții de neconstituționalitate critică prevederile art. 109 din Legea nr. 188/1999 care instituie competența secțiilor de contencios administrativ și fiscal ale tribunalelor de a soluționa cauzele care au ca obiect raporturile de serviciu ale funcționarilor publici, pe motiv că secția de contencios administrativ a tribunalului nu ar reprezenta "instanță judecătorească stabilită prin lege" în sensul dispozițiilor art. 126 alin. (1) din Constituție. În opinia sa, în această sintagmă se încadrează doar entitățile enumerate limitativ în art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, și anume Înalta Curte de Casație și Justiție, curțile de apel, tribunalele, tribunalele specializate, instanțele militare și judecătoriile. De asemenea, în optica sa, ar mai constitui instanțe judecătorești și cele prevăzute la art. 2 alin. (1) lit. g) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.154 din 7 decembrie 2004, text care stabilește că prin instanță de contencios administrativ se înțelege secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel și tribunalele administrativ-fiscale. Autorul pretinde că doar prin acestea se poate înfăptui justiția, întrucât numai acestea sunt calificate expres de legiuitor ca instanțe judecătorești.

15. Curtea constată că o astfel de critică nu poate fi reținută, întrucât organizarea, în interiorul instanțelor, a unor secții formate din judecători specializați în anumite materii reprezintă o formă de eficientizare a activității de judecată. Aceste secții fac parte integrantă din instanțele judecătorești, astfel cum sunt configurate la nivelul Legii fundamentale. Ele reprezintă elemente structurale ale instanțelor, prezentând caracteristicile intrinseci unei instanțe de judecată, iar faptul că unele texte de lege, așa cum este și cel criticat în cauza de față, fac referire la secțiile instanțelor nu reprezintă nicidecum o încălcare a dispozițiilor art. 126 alin. (1) din Constituție potrivit cărora justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege.

16. Covârșitoarea majoritate a instanțelor din țară sunt organizate pe secții. Or, urmând logica autorului, s-ar ajunge la o concluzie inacceptabilă, în sensul că, de vreme ce secțiile nu constituie instanțe de judecată, litigiile susceptibile de a fi deduse judecății nu ar mai putea fi judecate, întrucât nu ar exista instanțe, ci doar secții care, potrivit susținerilor autorului excepției, nu au competența de a exercita atribuțiile unei instanțe.

17. De altfel, din susținerile autorului excepției în sensul că instanțe sunt cele prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora prin instanță de contencios administrativ-fiscale, rezultă că autorul recunoaște, de fapt, administrativ se înțelege secția de contencios administrativ și existența secțiilor în cadrul instanțelor și posibilitatea organizării fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile de contencios de secții în interiorul acestora, contrazicându-și astfel propriile administrativ și fiscal ale curților de apel și tribunalele afirmații.