Decizia ICCJ nr. 21 din 4.06.2015 Completul pt. dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală

Dosar nr. 1.255/1/2015

Mirela Sorina Popescu - președintele Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție - președintele completului

Florentina Dragomir - judecător la Secția penală - judecător-raportor

Simona Daniela Encean - judecător la Secția penală

Mariana Ghena - judecător la Secția penală

Leontina Șerban - judecător la Secția penală

Rodica Cosma - judecător la Secția penală

Aurel Gheorghe Ilie - judecător la Secția penală

Francisca Maria Vasile - judecător la Secția penală

Ștefan Pistol - judecător la Secția penală

Liliana Miu - magistrat-asistent

S-a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Timișoara în Dosarul nr. 20.257/55/2014 (având ca obiect soluționarea contestației formulate de contestatorul condamnat V.S.A. împotriva Sentinței penale nr. 12 din 20 ianuarie 2015 a Tribunalului Arad) pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a următoarelor chestiuni de drept:

"1. Dacă în privința infracțiunii prevăzute de art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991 pentru sancționarea faptelor de încălcare a unor norme de conviețuire socială, a ordinii și liniștii publice operează dezincriminarea în cazul în care locul unde s-a săvârșit fapta sub imperiul legii vechi nu se regăsește printre cele patru categorii enumerate în mod expres de art. 372 alin. (1) și (2) din Codul penal;

2. Dacă trebuie îndeplinite cumulativ condițiile de loc special amenajat pentru distracție și agrement special autorizat pentru distracție ori agrement atât în cazul reglementat de dispozițiile art. 372 alin. (1) teza a III-a din Codul penal, cât și în cazul reglementat de art. 372 alin. (2) teza a Ill-а din Codul penal;

3. Dacă în cazul în care se stabilește că ipoteza reglementată de art. 372 alin. (2) teza a Ill-а din Codul penal nu presupune îndeplinirea condițiilor de loc «special amenajat și autorizat pentru distracție ori agrement», infracțiunea prevăzută de art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991 pentru sancționarea faptelor de încălcare a unor norme de conviețuire socială, a ordinii și liniștii publice își poate găsi corespondent în infracțiunea prevăzută de art. 372 alin. (2) din Codul penal, când în hotărârea de condamnare s-a reținut folosirea obiectelor menționate de textul legal."

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală și art. 27⁴ din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu modificările și completările ulterioare.

Ședința a fost prezidată de către președintele Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, doamna judecător Mirela Sorina Popescu.

La ședința de judecată a participat doamna Liliana Miu, magistrat-asistent în cadrul Secției penale, desemnat în conformitate cu dispozițiile art. 27⁶ din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu modificările și completările ulterioare.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a fost reprezentat de doamna procuror Marinela Mincă, procuror șef birou în cadrul Secției judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei cu privire la obiectul Dosarului nr. 1.255/1/2015, aflat pe rolul Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, precum și cu privire la faptul că la dosarul cauzei au fost depuse puncte de vedere ale Curții de Apel Alba Iulia, Curții de Apel Bacău, Curții de Apel București, Curții de Apel Brașov, Curții de Apel Constanța, Curții de Apel Craiova, Curții de Apel Galați,Curții de Apel lași, Curții de Apel Oradea, Curții de Apel Pitești, Curții de Apel Târgu Mureș, Curții de Apel Suceava și Curții de Apel Timișoara, cu excepția Curții de Apel Cluj și Curții de Apel Ploiești, care, în majoritate, au opinat în sensul că în privința infracțiunii prevăzute de art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991 pentru sancționarea faptelor de încălcare a unor norme de conviețuire socială, a ordinii și liniștii publice operează dezincriminarea în cazul în care locul unde s-a săvârșit fapta sub imperiul legii vechi nu se mai regăsește printre cele patru categorii enumerate în mod expres de art. 372 alin. (1) și (2) din Codul penal.

Cu privire la cea de-a doua chestiune de drept au fost exprimate două opinii, prima în sensul că trebuie îndeplinite cumulativ condițiile de loc special amenajat pentru distracție și agrement și special autorizat pentru distracție și agrement atât în cazul reglementat de dispozițiile art. 372 alin. (1) teza a III-a din Codul penal, cât și în cazul reglementat de dispozițiile art. 372 alin. (2) teza a III-a din Codul penal (Curtea de Apel București, Bacău), iar cea de-a doua opinie a fost în sensul că numai în ipoteza reglementată de dispozițiile art. 372 alin. (1) teza a III-a din Codul penal este necesar ca locul faptei să fie special amenajat și autorizat pentru distracție și agrement, intenția legiuitorului fiind de a asigura protecție numai activităților ce se derulează cu respectarea normelor de autorizare, și există posibilitatea ca terțele persoane să cunoască destinația spațiului respectiv (Curtea de Apel Constanța, Craiova, Galați, Oradea, Timișoara).

Referitor la a treia chestiune de drept s-a apreciat de către instanțe că infracțiunea prevăzută de art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991 pentru sancționarea faptelor de încălcare a unor norme de conviețuire socială, a ordinii și liniștii publice își poate găsi corespondentul în infracțiunea prevăzută de art. 372 din Codul penal, în cazul în care în hotărârea de condamnare s-a reținut folosirea de obiecte menționate în textul legal.

De asemenea a învederat că Direcția legislație, studii, documentare și informatică juridică din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție și-a exprimat în scris punctul de vedere asupra chestiunii de drept supuse dezlegării, respectiv:

Cu privire la prima chestiune de drept s-a apreciat că fapta încadrată în dispozițiile art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991 pentru sancționarea faptelor de încălcare a unor norme de conviețuire socială, a ordinii și liniștii publice sub imperiul reglementării anterioare, care nu îndeplinește condiția privitoare la locul comiterii acesteia, stabilită de legiuitorul noului Cod penal în dispozițiile art. 372 alin. (1) și (2), este dezincriminată.

Referitor la a doua chestiune de drept s-a arătat că cerința privind săvârșirea faptei într-un loc special amenajat și autorizat pentru distracție ori agrement prevăzută în art. 372 alin. (1) teza a III-a din Codul penal privește exclusiv fapta incriminată în art. 372 alin. (1), pentru existența infracțiunii prevăzute în art. 372 alin. (2) din Codul penal fiind suficient ca fapta să fie săvârșită într-un loc de distracție ori agrement, indiferent dacă acesta este sau nu special amenajat și autorizat.

Cu privire la a treia chestiune de drept s-a apreciat că infracțiunea prevăzută în art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991 pentru sancționarea faptelor de încălcare a unor norme de conviețuire socială, a ordinii și liniștii publice poate avea corespondent în infracțiunea prevăzută în art. 372 alin. (2) din Codul penal, dacă în hotărârea de condamnare s-a reținut folosirea, fără drept, a obiectelor periculoase enumerate în art. 372 alin. (1) lit. a)-c) din Codul penal.

A mai arătat că la 6 mai 2015 a fost depus raportul întocmit de către doamna Florentina Dragomir - judecătorul-raportor, care a fost comunicat contestatorului condamnat la aceeași dată, acesta nedepunând concluzii scrise, și Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, la aceeași dată, în conformitate cu dispozițiile art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală, care la data de 8 mai 2015 a transmis punctul său de vedere privind chestiunea de drept supusă judecății.

Reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, având cuvântul, a susținut concluziile scrise depuse la dosar, arătând, în esență, că sesizarea este inadmisibilă, întrucât s-a invocat ca o chestiune de drept dezbaterea cu privire la art. 372 alin. (2) din Codul penal, or, în cauză, inculpatului і s-a reținut infracțiunea prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 61/1991 pentru sancționarea faptelor de încălcare a unor norme de conviețuire socială, a ordinii și liniștii publice.

Pe fondul cauzei a apreciat că pentru realizarea laturii obiective a infracțiunii este necesar ca folosirea fără drept a obiectelor periculoase să se realizeze în unul dintre locurile și împrejurările expres prevăzute de textul de incriminare; dacă cerința inițială cu privire la locul săvârșirii faptei nu este îndeplinită, practic nu se realizează corespondența între fapta concretă și forma tip prevăzută în norma de incriminare; ca atare nu este îndeplinită condiția tipicității și, pe cale de consecință, în ipoteza infracțiunii prevăzute de art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991 pentru sancționarea faptelor de încălcare a unor norme de conviețuire socială, a ordinii și liniștii publice, operează o dezincriminare în concret dacă locul unde a fost săvârșită fapta din legea anterioară nu se regăsește printre cele expres și limitativ prevăzute de noul text de lege, art. 372 din Codul penal.

Referitor la celelalte două chestiuni a apreciat că trebuie îndeplinite cumulativ condițiile și în cazul formei agravate, în sensul să fie vorba de un loc special autorizat și amenajat pentru distracție și agrement și aceasta întrucât se diferențiază forma tip a infracțiunii de variantele sale agravate sau atenuate pentru împrejurări particulare și suplimentare propice acestora din urmă.

Președintele completului, doamna judecător Mirela Sorina Popescu, președinte al Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a declarat dezbaterile închise, reținându-se dosarul în pronunțare asupra problemei de drept supuse dezlegării.

ÎNALTA CURTE,

asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:

1. Titularul și obiectul sesizării

Prin Încheierea din 20 martie 2015, pronunțată în Dosarul nr. 20.257/55/2014 de către Curtea de Apel Timișoara, Secția penală, ce are ca obiect soluționarea contestației formulate de contestatorul condamnat V.S.A. împotriva Sentinței penale nr. 12 din 20 ianuarie 2015 a Tribunalului Arad, în temeiul art. 476 alin. (1) raportat la art. 475 din Codul de procedură penală, a fost sesizată Înalta Curte de Casație și Justiție pentru a pronunța o hotărâre prealabilă în vederea dezlegării următoarelor chestiuni de drept:

"1. Dacă în privința infracțiunii prevăzute de art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991 pentru sancționarea faptelor de încălcare a unor norme de conviețuire socială, a ordinii și liniștii publice operează dezincriminarea în cazul în care locul unde s-a săvârșit fapta sub imperiul legii vechi nu se regăsește printre cele patru categorii enumerate în mod expres de art. 372 alin. (1) și (2) din Codul penal;

2. Dacă trebuie îndeplinite cumulativ condițiile de loc special amenajat pentru distracție și agrement special autorizat pentru distracție ori agrement atât în cazul reglementat de dispozițiile art. 372 alin. (1) teza a III-a din Codul penal, cât și în cazul reglementat de art. 372 alin. (2) teza a III-a din Codul penal;

3. Dacă în cazul în care se stabilește că ipoteza reglementată de art. 372 alin. (2) teza a III-a din Codul penal nu presupune îndeplinirea condițiilor de loc «special amenajat și autorizat pentru distracție ori agrement», infracțiunea prevăzută de art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991 pentru sancționarea faptelor de încălcare a unor norme de conviețuire socială, a ordinii și liniștii publice își poate găsi corespondent în infracțiunea prevăzută de art. 372 alin. (2) din Codul penal, când în hotărârea de condamnare s-a reținut folosirea obiectelor menționate de textul legal."

II. Opinia instanței care a formulat sesizarea

II.1. Cu privire la admisibilitatea sesizării înaltei Curți de Casație și Justiție

Curtea de Apel Timișoara - Secția penală a apreciat că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, respectiv: învestirea cu soluționarea cauzei în ultimă instanță (soluția pronunțată în judecarea contestației este definitivă); de lămurirea modului de interpretare și aplicare a problemelor de drept puse în discuție depinde soluționarea cauzei pe fond (admiterea sau respingerea contestației); chestiunile de drept supuse dezlegării nu fac obiectul unui recurs în interesul legii și asupra acestora Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat deja printr-o decizie întemeiată pe dispozițiile art. 471 din Codul de procedură penală sau pe dispozițiile art. 475 din Codul de procedură penală.

II.2. Referitor la problemele de drept ce formează obiectul sesizării

Curtea de Apel Timișoara - Secția penală a considerat că:

- infracțiunea prevăzută de art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991 pentru sancționarea faptelor de încălcare a unor norme de conviețuire socială, a ordinii și liniștii publice este dezincriminată în cazul în care locul unde a fost săvârșită fapta sub imperiul legii vechi nu se încadrează în categoriile enumerate în mod expres de art. 372 alin. (1) și (2) din Codul penal.

În argumentarea acestei susțineri, instanța învestită cu soluționarea contestației a apreciat că locul săvârșirii faptei reprezintă o cerință esențială pentru realizarea laturii obiective a infracțiunii în ambele reglementări, iar legiuitorul a înțeles să restrângă sfera de incriminare și, în considerarea dispozițiilor art. 4 din Codul penal și art. 3 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, care impun o apreciere in concreto a elementelor constitutive ale infracțiunii, în noua reglementare nu se poate aprecia că fapta a fost dezincriminată;

- numai în ipoteza reglementată de art. 372 alin. (1) teza a III-a din Codul penal se impune ca locul comiterii faptei să îndeplinească cumulativ condițiile: să fie "special amenajat" pentru distracție ori agrement și să fie autorizat pentru activitatea ce intră în categoria celor de distracție și agrement.

Argumentele relevate de instanță au vizat interpretarea dispozițiilor art. 372 alin. (1) teza a III-a din Codul penal, din care rezultă că, în cazul faptei de "a purta" fără drept obiectele ori substanțele indicate de text, s-a urmărit de către legiuitor să se asigure protecție numai activităților care se derulează cu respectarea normelor de autorizare și există posibilitatea pentru terțe persoane de a cunoaște destinația spațiului. Situația nu este aceeași în ipoteza prevăzută de art. 372 alin. (2) teza a III-a din Codul penal, unde sintagma "locuri de distracție ori agrement" nu impune aceleași condiții ca la alin. (1), fiind suficient ca, la momentul "folosirii" fără drept a obiectelor sau substanțelor indicate de text, spațiul să aibă această destinație, aspect care rezultă tocmai din termenii utilizați de legiuitor la incriminarea celor două modalități de comitere a infracțiunii, în cazul "folosirii", consecințele se produc, fiind depășit nivelul de pericol potențial;

- infracțiunea prevăzută de art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991 pentru sancționarea faptelor de încălcare a unor norme de conviețuire socială, a ordinii și liniștii publice își poate găsi corespondentul în art. 372 alin. (2) din Codul penal, în cazul în care în sarcina condamnatului s-a reținut folosirea obiectelor menționate de acest articol.

Această opinie s-a întemeiat pe dispozițiile art. 3 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, care impun analizarea faptei săvârșite în concret pentru a aprecia asupra incriminării acesteia în noile dispoziții penale.

III. Punctele de vedere exprimate de instanțele judecătorești

S-a transmis de către curțile de apel Bacău, București, Brașov, Constanța, Craiova, Galați, Oradea,Timișoara, Târgu Mureș și Suceava că, în majoritate, judecătorii acestor instanțe au opinat în sensul că în privința infracțiunii prevăzute de art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991 pentru sancționarea faptelor de încălcare a unor norme de conviețuire socială, a ordinii și liniștii publice operează dezincriminarea în cazul în care locul unde s-a săvârșit fapta sub imperiul legii vechi nu se mai regăsește printre cele patru categorii enumerate în mod expres de art. 372 alin. (1) și (2) din Codul penal.

Cu privire la cea de-a doua chestiune de drept au fost exprimate două opinii, prima în sensul că trebuie îndeplinite cumulativ condițiile de loc special amenajat pentru distracție și agrement și special autorizat pentru distracție și agrement atât în cazul reglementat de dispozițiile art. 372 alin. (1) teza a III-a din Codul penal, cât și în cazul reglementat de dispozițiile art. 372 alin. (2) teza a III-a din Codul penal (Curtea de Apel București, Bacău), iar cea de-a două opinie a fost în sensul că numai în ipoteza reglementată de dispozițiile art. 372 alin. (1) teza a III-a din Codul penal este necesar ca locul faptei să fie special amenajat și autorizat pentru distracție și agrement, intenția legiuitorului fiind de a asigura protecție numai activităților ce se derulează cu respectarea normelor de autorizare și există posibilitatea ca terțele persoane să cunoască destinația spațiului respectiv (Curtea de Apel Constanța, Craiova, Galați, Oradea, Timișoara). În argumentarea acestei opinii s-a arătat că textul art. 372 alin. (2) teza a III-a din Codul penal nu impune îndeplinirea condițiilor de la alin. (1), fiind suficient ca la momentul comiterii faptei în varianta "folosirea" fără drept a obiectelor și substanțelor indicate de text spațiul să aibă această destinație; noțiunea "de port fără drept" fiind asimilată cu noțiunea de loc special amenajat și autorizat pentru distracție sau agrement, în timp ce folosirea fără drept este asociată cu cea de locuri de distracție sau de agrement, tocmai pentru a incrimina fapta persoanei care îndeplinește toate condițiile pentru deținerea unei asemenea arme, însă o folosește în alte locuri decât cele special amenajate.

Referitor la a treia chestiune de drept s-a apreciat de către instanțe că infracțiunea prevăzută de art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991 pentru sancționarea faptelor de încălcare a unor norme de conviețuire socială, a ordinii și liniștii publice își poate găsi corespondentul în infracțiunea prevăzută de art. 372 din Codul penal, în cazul în care în hotărârea de condamnare s-a reținut folosirea de obiecte menționate în textul legal.

Curțile de apel Cluj și Ploiești nu au transmis un punct de vedere.

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a exprimat punctul de vedere în sensul că sesizarea Curții de Apel Timișoara este inadmisibilă, având în vedere că problemele de drept supuse dezlegării și care vizează art. 372 alin. (2) din Codul penal nu au legătură cu cauza dedusă judecății [în speță s-a dispus condamnarea inculpatului pentru comiterea infracțiunii prevăzute de art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991 pentru sancționarea faptelor de încălcare a unor norme de conviețuire socială, a ordinii și liniștii publice, existând o neconcordanță între situația de fapt și încadrarea juridică reținută de instanță, care a intrat în puterea de lucru judecat, iar dezlegarea problemei de drept vizează art. 372 alin. (2) din Codul penal].

IV. Punctul de vedere exprimat de Direcția legislație, studii, documentare și informatică juridică din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra chestiunilor de drept supuse dezlegării este următorul:

Cu privire la prima chestiune de drept care formează obiectul Dosarului nr. 1.255/1/2015 (pct. 1 lit. a), s-a apreciat că fapta încadrată în dispozițiile art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991 pentru sancționarea faptelor de încălcare a unor norme de conviețuire socială, a ordinii și liniștii publice sub imperiul reglementării anterioare, care nu îndeplinește condiția privitoare la locul comiterii acesteia, stabilită de legiuitorul noului Cod penal în dispozițiile art. 372 alin. (1) și (2), este dezincriminată.

Opinia exprimată se întemeiază pe următoarele argumente:

Noul Cod penal enumeră limitativ locurile în care portul, fără drept, al obiectelor periculoase constituie infracțiune și locurile în care folosirea, fără drept, a obiectelor periculoase constituie infracțiune.

Atât enumerarea cuprinsă în dispozițiile art. 372 alin. (1) din Codul penal (adunări publice, manifestări cultural-sportive, locuri special amenajate și autorizate pentru distracție ori agrement sau mijloace de transport în comun), cât și enumerarea cuprinsă în dispozițiile art. 372 alin. (2) din Codul penal (adunări publice, manifestări cultural-sportive, locuri de distracție ori agrement sau mijloace de transport în comun) constituie enumerări limitative, prin intermediul cărora este reglementată condiția privitoare la locul comiterii faptei, cu respectarea cerinței previzibilității normei de incriminare.

Comiterea faptei într-un loc ce nu se încadrează în enumerarea limitativă cuprinsă în dispozițiile art. 372 alin. (1) și (2) din Codul penal conduce la neîndeplinirea condiției privitoare la loc și, în consecință, la inexistența unei corespondențe între fapta concretă și norma de incriminare, fapta nefiind incriminată.

Pornind de la interpretarea dispozițiilor art. 4 teza I din Codul penal, potrivit cărora legea penală nu se aplică faptelor săvârșite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă, și în considerarea prevederilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, care prevăd că dispozițiile art. 4 din Codul penal privind legea penală de dezincriminare sunt aplicabile și în situațiile în care o faptă determinată, comisă sub imperiul legii vechi, nu mai constituie infracțiune potrivit legii noi datorită modificării elementelor constitutive ale infracțiunii, inclusiv a formei de vinovăție, cerută de legea nouă pentru existența infracțiunii, s-a apreciat că fapta încadrată în art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991 pentru sancționarea faptelor de încălcare a unor norme de conviețuire socială, a ordinii și liniștii publice, comisă sub imperiul reglementării anterioare, care nu îndeplinește cerința privitoare la locul săvârșirii faptei prevăzută în dispozițiile art. 372 alin. (1) și (2) din Codul penal, intră sub incidența dispozițiilor art. 4 din Codul penal și ale art. 3 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, referitoare la dezincriminare.

"Modificarea elementelor constitutive ale infracțiunii", la care se referă prevederile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, include și modificarea cerințelor esențiale atașate acțiunii care constituie elementul material al conținutului unei infracțiuni. Or, prin dispozițiile art. 372 alin. (1) și (2) din Codul penal, legiuitorul a modificat o astfel de cerință esențială - cerința esențială privitoare la locul săvârșirii faptei -, a restrâns sfera ipotezelor în care această cerință este îndeplinită în raport cu prevederile art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991 pentru sancționarea faptelor de încălcare a unor norme de conviețuire socială, a ordinii și liniștii publice și, în consecință, a exclus din sfera ilicitului penal faptele care nu o întrunesc.

Referitor la a doua chestiune de drept care formează obiectul Dosarului nr. 1.255/1/2015 (pct. 1 lit. b) s-a arătat că cerința privind săvârșirea faptei într-un loc special amenajat și autorizat pentru distracție ori agrement prevăzută în art. 372 alin. (1) teza a III-a din Codul penal privește exclusiv fapta incriminată în art. 372 alin. (1), pentru existența infracțiunii prevăzute în art. 372 alin. (2) fiind suficient ca fapta să fie săvârșită într-un loc de distracție ori agrement, indiferent dacă acesta este sau nu special amenajat și autorizat.

Această opinie se întemeiază pe următoarele argumente:

Atât dispozițiile art. 372 alin. (1), cât și dispozițiile art. 372 alin. (2) din Codul penal enumeră limitativ și explicit categoriile de locuri unde poate fi săvârșită fapta pentru a fi întregit conținutul constitutiv al infracțiunii. Astfel, dispozițiile art. 372 alin. (1) din Codul penal enumeră limitativ și explicit adunările publice, manifestările cultural-sportive, locurile special amenajate și autorizate pentru distracție ori agrement și mijloacele de transport în comun, iar dispozițiile art. 372 alin. (2) din Codul penal enumeră limitativ și explicit adunările publice, manifestările cultural-sportive, locurile de distracție și agrement și mijloacele de transport în comun.

În condițiile în care trei categorii de locuri (adunările publice, manifestările cultural-sportive și mijloacele de transport în comun) sunt descrise prin utilizarea unor expresii identice în art. 372 alin. (1) și (2) din Codul penal, diferența în formularea celei de-a patra categorii de locuri nu poate reflecta decât o diferență de fond.

De asemenea, în condițiile în care legiuitorul se referă explicit în cuprinsul art. 372 alin. (2) din Codul penal la "locuri de distracție ori agrement", nu există niciun temei legal pentru a adăuga, pe cale de interpretare, condițiile suplimentare ale specialei amenajări și autorizări prevăzute explicit și exclusiv în art. 372 alin. (1). Dacă voința legiuitorului noului Cod penal ar fi fost aceea de a exista o identitate între locurile enumerate în art. 372 alin. (1) și locurile enumerate în art. 372 alin. (2), ar fi utilizat o enumerare identică sau, în cuprinsul art. 372 alin. (2), ar fi făcut trimitere la locurile prevăzute în alin. (1). De altfel, în cuprinsul art. 372 alin. (2) și (3) din Codul penal, tehnica utilizată de legiuitor pentru a reflecta identitatea cu privire la "obiectele periculoase" este trimiterea la dispozițiile art. 372 alin. (1), în cuprinsul cărora sunt enumerate aceste obiecte.

Explicația diferenței dintre condițiile pe care trebuie să le îndeplinească locul comiterii faptei - "loc special amenajat și autorizat pentru distracție ori agrement" în cazul dispozițiilor art. 372 alin. (1) și "loc de distracție ori agrement" în cazul dispozițiilor art. 372 alin. (2) din Codul penat - constă în diferența de gravitate dintre acțiunea care constituie elementul material în cazul infracțiunii prevăzute în art. 372 alin. (1) ("portul") și acțiunea care constituie elementul material în cazul infracțiunii prevăzute în art. 372 alin. (2) ("folosirea"). Dacă în cazul simplului "port" al unui obiect periculos se justifică cerința săvârșirii faptei într-un loc special amenajat și autorizat pentru a fi atins nivelul de gravitate care impune includerea faptei în sfera ilicitului penal, în ipoteza "folosirii" unui obiect periculos, nivelul de gravitate care impune includerea faptei în sfera ilicitului penal este atins, indiferent de existența unei speciale amenajări și autorizări a locului comiterii faptei.

Cu privire la a treia chestiune de drept care formează obiectul Dosarului nr. 1.255/1/2015 (pct. 1 lit. c) s-a apreciat că infracțiunea prevăzută în art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991 pentru sancționarea faptelor de încălcare a unor norme de conviețuire socială, a ordinii și liniștii publice poate avea corespondent în infracțiunea prevăzută în art. 372 alin. (2) din Codul penal, dacă în hotărârea de condamnare s-a reținut folosirea, fără drept, a obiectelor periculoase enumerate în art. 372 alin. (1) lit. a)-c) din Codul penal.

Opinia se întemeiază pe dispozițiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, potrivit cărora art. 4 din Codul penal privind legea penală de dezincriminare nu se aplică în situația în care fapta este incriminată de legea nouă sau de o altă lege în vigoare, chiar sub o altă denumire. Prin urmare, dacă există o corespondență între fapta concretă și o normă de incriminare din Codul penal, nu sunt aplicabile prevederile referitoare la legea penală de dezincriminare. Or, în măsura în care fapta concretă constă în folosirea, fără drept, a unui obiect periculos prevăzut în art. 372 alin. (1) lit. a)-c) din Codul penal, în unul dintre locurile descrise în art. 372 alin. (2), fapta nu este dezincriminată, nefiind incidente dispozițiile art. 4 din Codul penal.

Așadar, în cazul în care în hotărârea de condamnare instanța a reținut folosirea, fără drept, a unui obiect periculos enumerat în prezent în art. 372 alin. (1) lit. a)-c) din Codul penal, într-un loc prevăzut în prezent în art. 372 alin. (2) din Codul penal, și a dispus condamnarea pentru infracțiunea prevăzută în art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991 pentru sancționarea faptelor de încălcare a unor norme de conviețuire socială, a ordinii și liniștii publice, întrucât acțiunea de folosire a obiectului periculos presupunea portul acestuia, fapta nu este dezincriminată și are corespondent în art. 372 alin. (2) din Codul penal.

V. Opinia Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

Prin Adresa nr. 872/C/820/III-5/2015 din 8 mai 2015, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii privind problema de drept supusă dezlegării de către Curtea de Apel Timișoara.

Totodată, în cadrul concluziilor depuse la dosarul cauzei, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a exprimat punctul de vedere în sensul că sesizarea este inadmisibilă, întrucât chestiunile de drept sesizate și vizând art. 372 alin. (2) din Codul penal nu au legătură cu cauza și, prin urmare, de lămurirea lor nu depinde soluționarea pe fond a acesteia.

VI. Jurisprudența națională în materie

Referitor la chestiunile de drept ce formează obiectul sesizării, nu au fost identificate hotărâri judecătorești care au dat o interpretare diferită acestor probleme de drept.

La nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție au fost identificate două hotărâri în care s-au dispus soluții de achitare pentru neîndeplinirea cerinței privind locul comiterii faptei (Decizia nr. 930 din 14 martie 2014 și Decizia nr. 1.794 din 27 mai 2014 ale Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție).

VII. Dispozițiile art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991 pentru sancționarea faptelor de încălcare a unor norme de conviețuire socială, a ordinii și liniștii publice, art. 372 alin. (1) și (2) din Codul penal, dispozițiile art. 3 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum și dispozițiile art. 4 din Codul penal, supuse interpretării:

Art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991 pentru sancționarea faptelor de încălcare a unor norme de conviețuire socială, a ordinii și liniștii publice

"Art. 2. - (1) Constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă, dacă fapta nu constituie o infracțiune mai gravă, următoarele fapte:

1. portul, fără drept, în locurile și împrejurările în care s-ar putea primejdui viața sau integritatea corporală a persoanelor ori s-ar putea tulbura ordinea și liniștea publică, a cuțitului, pumnalului, șișului, boxului, castetului ori a altor asemenea obiecte fabricate sau confecționate anume pentru tăiere, împungere sau lovire, precum și folosirea în asemenea locuri sau împrejurări a armelor cu aer comprimat sau cu gaze comprimate, a obiectelor confecționate pe bază de amestecuri pirotehnice ori a dispozitivelor pentru șocuri electrice.";

Art. 372 din Codul penal. "Portul sau folosirea fără drept de obiecte periculoase"

"Art. 372. - (1) Fapta de a purta fără drept, la adunări publice, manifestări cultural-sportive, în locuri special amenajate și autorizate pentru distracție ori agrement sau în mijloace de transport în comun:

a) cuțitul, pumnalul, boxul sau alte asemenea obiecte fabricate sau confecționate anume pentru tăiere, înțepare sau lovire;

b) arme neletale care nu sunt supuse autorizării ori dispozitive pentru șocuri electrice;

c) substanțe iritant-lacrimogene sau cu efect paralizant se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.

(2) Folosirea, fără drept, la adunări publice, manifestări cultural-sportive, în locuri de distracție ori agrement sau în mijloace de transport în comun a obiectelor sau substanțelor prevăzute în alin. (1) se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă.

(3) Portul, fără drept, al obiectelor sau substanțelor prevăzute în alin. (1) în sediul autorităților publice, instituțiilor publice sau al altor persoane juridice de interes public ori în spațiile rezervate desfășurării procesului electoral se pedepsește cu închisoare de la unu la 3 ani sau cu amendă.";

Art. 4 din Codul penal "Aplicarea legii penale de dezincriminare"

"Art. 4. - Legea penală nu se aplică faptelor săvârșite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă. În acest caz, executarea pedepselor, a măsurilor educative și a măsurilor de siguranță, pronunțate în baza legii vechi, precum și toate consecințele penale ale hotărârilor judecătorești privitoare la aceste fapte încetează prin intrarea în vigoare a legii noi.";

Art. 3 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal

"Art. 3. - (1) Dispozițiile art. 4 din Codul penal privind legea penală de dezincriminare sunt aplicabile și în situația în care o faptă determinată, comisă sub imperiul legii vechi, nu mai constituie infracțiune potrivit legii noi datorită modificării elementelor constitutive ale infracțiunii, inclusiv a formei de vinovăție, cerută de legea nouă pentru existența infracțiunii.

(2) Dispozițiile art. 4 din Codul penal nu se aplică în situația în care fapta este incriminată de legea nouă sau de o altă lege în vigoare, chiar sub o altă denumire."

VIII. Raportul asupra chestiunilor de drept supuse dezlegării

În cuprinsul raportului întocmit, judecătorul-raportor a concluzionat, în sensul admisibilității sesizării formulate de Curtea de Apel Timișoara, Secția penală, constatând îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală.

S-a opinat în sensul că "Fapta încadrată în dispozițiile art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991 pentru sancționarea faptelor de încălcare a unor norme de conviețuire socială, a ordinii și liniștii publice comisă anterior intrării în vigoare a Codului penal, care nu îndeplinește cerința privitoare la locul săvârșirii faptei astfel cum este prevăzută în alin. (1) și (2) ale art. 372 din Codul penal, intră sub incidența dispozițiilor art. 4 din Codul penal și ale art. 3 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, fiind dezincriminată.

Condiția de loc special amenajat și autorizat pentru distracție ori agrement, prevăzută în art. 372 alin. (1) teza a III-a din Codul penal, trebuie îndeplinită cumulativ numai în ceea ce privește existența infracțiunii prevăzute de art. 372 alin. (1) din Codul penal".

În legătură cu cea de-a treia chestiune de drept supusă dezlegării s-a apreciat că excedează cadrului instituit de dispozițiile art. 475 din Codul de procedură penală și vizează situația particulară a cauzei deduse judecății.

IX. Înalta Curte de Casație și Justiție

Examinând sesizarea formulată de către Curtea de Apel Timișoara pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, se rețin următoarele:

Prin reglementarea în conținutul art. 475 din Codul de procedură penală a condițiilor de admisibilitate a sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, s-a prevăzut posibilitatea anumitor instanțe, printre care și curtea de apel învestită cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, care atunci când constată, în cursul judecății, existența unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei și asupra căreia instanța supremă nu a statuat încă printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unui asemenea recurs, să sesizeze Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prin care să se dea rezolvare de principiu respectivei probleme de drept.

Legiuitorul a condiționat admisibilitatea unei asemenea sesizări de îndeplinirea cumulativă a trei condiții, respectiv existența unei cauze aflate în curs de judecată în ultimul grad de jurisdicție pe rolul uneia dintre instanțele prevăzute expres de articolul anterior menționat, soluționarea pe fond a acelei cauze să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării, iar problema de drept să nu fi fost încă dezlegată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin mecanismele legale ce asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către instanțele judecătorești sau să nu facă în prezent obiectul unui recurs în interesul legii.

În speță, se constată că este îndeplinită condiția privind existența unei cauze pendinte aflate în curs de judecată în ultima instanță, Curtea de Apel Timișoara fiind învestită în Dosarul nr. 20.257/55/2014 cu soluționarea contestației formulate împotriva Sentinței penale nr. 12 din 20 ianuarie 2015 a Tribunalului Arad, prin care s-a respins contestația la executare.

De asemenea, chestiunea de drept cu care a fost sesizată instanța supremă nu a primit încă o rezolvare printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unui asemenea recurs, așa cum rezultă din Adresa nr. 872/C/820/III-5/2015 din 8 mai 2015 a procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Se constată însă că cerința ca soluționarea pe fond a cauzei de care să depindă lămurirea chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării nu este îndeplinită.

Prin Decizia nr. 11 din 2 iunie 2014, pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală în Dosarul nr. 11/1/2014/HP/P, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că admisibilitatea sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile este condiționată, atât în cazul în care vizează o normă de drept material, cât și atunci când privește o dispoziție de drept procesual, de împrejurarea ca interpretarea dată de instanța supremă să aibă consecințe asupra modului de rezolvare a fondului cauzei.

Totodată, între problema de drept a cărei lămurire se solicită și soluția dată asupra acțiunii penale și/sau civile de către instanța pe rolul căreia se află cauza în ultimul grad de jurisdicție trebuie să existe o relație de dependență, în sensul ca decizia Înaltei Curți, pronunțată în procedura prevăzută de art. 476 și 477 din Codul de procedură penală, să fie de natură a produce un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul principal, cerința pertinenței fiind expresia utilității pe care rezolvarea de principiu a chestiunii de drept invocate o are în cadrul soluționării pe fond a litigiului.

Obiectul prezentei sesizări a instanței supreme în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, respectiv stabilirea "dacă fapta încadrată în dispozițiile art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991 pentru sancționarea faptelor de încălcare a unor norme de conviețuire socială, a ordinii și liniștii publice sub imperiul reglementării anterioare, care nu îndeplinește condiția privitoare la locul comiterii acesteia, stabilită de legiuitorul noului Cod penal în dispozițiile art. 372 alin. (1) și (2), este dezincriminată" și "dacă condiția privind săvârșirea faptei într-un loc special amenajat și autorizat pentru distracție ori agrement prevăzută în art. 372 alin. (1) teza a III-a din Codul penal privește exclusiv fapta incriminată în art. 372 alin. (1), pentru existența infracțiunii prevăzute în art. 372 alin. (2) fiind suficient ca fapta să fie săvârșită într-un loc de distracție ori agrement, indiferent dacă acesta este sau nu special amenajat și autorizat", nu reprezintă o chestiune de care să depindă soluționarea pe fond a contestației la executare în contextul în care, printr-o hotărâre anterioară, respectiv Decizia penală nr. 789 din data de 11 iunie 2014 a Curții de Apel Craiova, s-a statuat în mod definitiv cu privire la infracțiunea prevăzută de art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991, hotărâre ce a intrat în puterea lucrului judecat, și, pe cale de consecință, nu este îndeplinită cea de-a treia condiție de admisibilitate a sesizării.

În consecință, Înalta Curte constată că sesizarea formulată de Curtea de Apel Timișoara nu îndeplinește cumulativ condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală și, ca urmare, chestiunea de drept invocată nu poate primi o rezolvare de principiu prin pronunțarea unei hotărâri prealabile de către Înalta Curte de Casație și Justiție.