Decizia CCR nr. 350 din 24.06.2014 privind excepţia de neconstituţionalitate a prev. OUG nr. 71/2012 - desemnarea Ministerului Sănătăţii ca unitate de achiziţii publice centralizată

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2012 privind desemnarea Ministerului Sănătății ca unitate de achiziții publice centralizată, excepție ridicată de Asociația Furnizorilor de Produse Medicale din București în Dosarul nr. 2.682/2/2013 al Curții de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Excepția formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 860D/2013.

2. La apelul nominal se prezintă, pentru autoarea excepției de neconstituționalitate, avocatul Mădălin Irinel Niculeasa, cu împuternicire avocațială depusă la dosar. Lipsesc părțile, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului autoarei excepției de neconstituționalitate, care solicită admiterea acesteia astfel cum a fost formulată. Acesta reiterează, în esență, argumentele susținute în fața instanței de judecată cu ocazia invocării acestei excepții și arată că adoptarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2012 s-a realizat cu încălcarea dispozițiilor constituționale ale art. 115 alin. (4), deoarece simpla invocare a "necesității“ nu constituie o motivare a urgenței și a situației extraordinare, astfel încât nu se impunea desemnarea Ministerului Sănătății ca unitate de achiziții publice centralizată prin intermediul unei ordonanțe de urgență. De asemenea, apreciază că prin actul normativ criticat a fost încălcat și principiul descentralizării administrației publice locale, consacrat de art. 120 alin. (1) din Constituție, sub aspectul descentralizării decizionale, motiv pentru care apreciază că, și din acest punct de vedere, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2012 este neconstituțională.

4. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepției de neconstituționalitate, apreciind că Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2012 nu contravine dispozițiilor constituționale invocate de autoarea excepției. În acest sens, apreciază că, în ceea ce privește motivarea situației extraordinare și urgența care impunea adoptarea acesteia, critica este neîntemeiată. Astfel, arată că elementele prezentate în preambulul ordonanței de urgență criticate vizează interesul general public, care determină adoptarea de soluții imediate în vederea protejării intereselor naționale din activitatea medicală.

5. În ceea ce privește susținerea privind încălcarea art. 120 alin. (1) din Constituție, reprezentantul Ministerului Public arată că, așa cum s-a reținut în preambulul ordonanței de urgență criticate, în cazul în care nu se recurgea la organizarea achizițiilor publice printr-un sistem centralizat care să asigure folosirea eficientă și cu maximă responsabilitate a resurselor financiare alocate, consecințele negative asupra pacienților erau evidente prin scăderea calității serviciilor medicale și insatisfacția declarată a acestora față de sistemul medical. Arată că, potrivit art. 2 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2012, prevederile actului normativ criticat nu se aplică achizițiilor a căror sursă de finanțare este asigurată din fonduri alocate de autoritățile administrației publice locale, donații, sponsorizări și fonduri din proiecte cu finanțare rambursabilă și nerambursabilă. Apreciază că prin implementarea noului sistem de achiziții publice centralizate nu sunt încălcate principiile constituționale invocate de autoarea excepției, respectiv principiul descentralizării și cel al liberei concurențe.

6. De asemenea, consideră că nu poate fi reținută nici susținerea privind încălcarea art. 11 alin. (1) din Directiva 2004/18/CE a Parlamentului European și a Consiliului, precum și a art. 102 coroborat cu art. 106 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, prevederile legale criticate constituind o aplicare a acestor norme europene.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

7. Prin Încheierea din 27 septembrie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 2.682/2/2013, Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2012 privind desemnarea Ministerului Sănătății ca unitate de achiziții publice centralizată. Excepția a fost ridicată de Asociația Furnizorilor de Produse Medicale din București într-o cauză având ca obiect pretenții.

8. În motivarea excepției de neconstituționalitate autoarea acesteia susține că actul normativ criticat a fost adoptat cu încălcarea dispozițiilor art. 115 alin. (4) din Constituție, întrucât, în justificarea urgenței, Guvernul a invocat, în principal, aspecte care vizează necesitatea reducerii cheltuielilor în sistemul de sănătate. În acest sens, apreciază că nu există o justificare obiectivă și cuantificabilă a reducerii cheltuielilor și a pierderilor în cazul în care procedura de achiziție publică se va desfășura prin intermediul unei unități centralizate, după cum nu se justifică nici necesitatea de a transforma, într-un timp scurt, Ministerul Sănătății într-o unitate centralizată, eludându-se, astfel, calea procedurii legislative obișnuite. Autoarea excepției consideră că modalitatea în care se desfășoară, în prezent, achizițiile publice pentru produsele medicale, mai precis la nivelul fiecărei unități sanitare, nu este străină de voința Guvernului, întrucât procedura generală de desfășurare a achizițiilor publice este reglementată prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii. De altfel, în opinia autoarei excepției, lipsa urgenței și caracterul precar al motivării acesteia în preambulul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2012 rezultă din "atitudinea contradictorie a Guvernului cu privire la măsurile de eficientizare a sistemului sanitar, în general, și cu privire la măsurile de descentralizare decizională în acest domeniu“. Se arată că Guvernul folosește aceleași argumente pentru a justifica atât centralizarea decizională în ceea ce privește achizițiile publice, cât și descentralizarea decizională, fapt ce denotă, în opinia autoarei excepției de neconstituționalitate, că motivarea urgenței a devenit pentru Guvern o simplă formalitate, lipsită de substanță, care folosește același set standard de justificări pentru orice măsură luată. Totodată, se arată că adoptarea ordonanței de urgență criticate a fost efectuată cu nerespectarea principiilor transparenței decizionale, așa încât proiectul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2012 nu a respectat cerințele privind informarea și consultarea societății civile.

9. Autoarea excepției susține, de asemenea, că Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2012 încalcă principiul constituțional al descentralizării administrației publice locale, sub aspectul descentralizării decizionale. În acest sens, arată că acest act normativ stabilește măsuri contrare principiului descentralizării și contrar tendinței de transfer a competențelor decizionale de la Ministerul Sănătății către autoritățile administrației publice locale, motiv pentru care consideră că desemnarea Ministerului Sănătății ca unitate de achiziții publice centralizată pentru unitățile sanitare din rețeaua autorităților administrației publice locale este nelegală. Această situație este contrară principiului descentralizării, întrucât îndepărtează polul decizional cu privire la necesitățile de produse medicale de la autoritățile administrației publice locale către Ministerul Sănătății. Or, esența descentralizării în domeniul sănătății este reprezentată de transferul competenței decizionale către autoritățile locale. Se susține că prin măsura desemnării Ministerului Sănătății ca unitate de achiziții publice centralizată se aduce atingere atât principiului subsidiarității, întrucât decizia administrativă se îndepărtează de cetățean, revenindu-se la sistemul concentrării atribuțiilor la autoritatea centrală, în detrimentul asigurării calității și accesului la servicii medicale de calitate, cât și principiul stabilității și predictibilității, întrucât Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2012 se îndepărtează de la tendința de descentralizare decizională.

10. Se arată, totodată, că actul normativ criticat încalcă principiul constituțional al liberei inițiative și concurenței, deoarece prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2012 se instituie un adevărat monopol al Ministerului Sănătății asupra achizițiilor de produse medicale, monopol ce se exercită, pe de o parte, față de toate unitățile sanitare publice, iar pe de altă parte, pentru produsele decise de Ministerul Sănătății. Prin urmare, singura autoritate care decide, în final, asupra produselor pentru care procedura de achiziție se va desfășura în regim centralizat este Ministerul Sănătății.

11. Apreciază că Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2012 este neconstituțională și din perspectiva dreptului comunitar, relevantă fiind în acest sens încălcarea art. 11 alin. (1) din Directiva 2004/18/CE a Parlamentului European și a Consiliului. Totodată, apreciază că acordarea unui drept exclusiv Ministerului Sănătății în privința achizițiilor publice încalcă și prevederile art. 106 raportate la art. 102 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE).

12. Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal opinează în sensul respingerii excepției de neconstituționalitate. În acest sens, instanța arată că Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2012 a fost adoptată în conformitate cu dispozițiile art. 115 alin. (4) din Constituție, actul normativ criticat fiind în deplină concordanță cu prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii, care transpune Directiva 2004/18/CE, Directiva 2004/17/CE, Directiva 1989/665/CCE și Directiva 1992/13/CCE.

13. Instanța apreciază că nu a fost încălcat nici principiul descentralizării, al autonomiei locale și deconcentrării serviciilor publice locale, consacrate de art. 120 alin. (1) din Constituție. În acest sens, invocă Decizia Curții Constituționale nr. 136/2001, prin care s-a reținut că dispozițiile constituționale ale art. 120-122 se referă la "principiul autonomiei locale în cadrul organizării administrației publice din unitățile administrativ-teritoriale, iar nu la existența unei autonomii de decizie în afara cadrului legal, care este general obligatoriu“. Principiul autonomiei locale nu exclude obligația autorităților administrației publice locale de a respecta legile cu caracter general, aplicabile pe întreg teritoriul țării, recunoscând existența unor interese locale specifice, dar care nu sunt în contradicție cu interesele naționale.

14. De asemenea, consideră că nu poate fi reținută nici încălcarea principiilor liberei inițiative și concurenței, consacrate de art. 135 alin. (1) din Constituție, deoarece, în opinia autoarei excepției, Ministerul Sănătății deține monopolul asupra unităților medicale din rețeaua proprie și asupra celor din rețeaua autorităților administrației publice locale, dar și asupra produselor medicale aprobate și asupra procedurii centralizate. Față de această critică, instanța apreciază că, în speță, nu se poate reține nerespectarea principiului liberei concurențe atât timp cât operatorilor economici, persoane aflate în aceeași situație juridică, le sunt aplicabile aceleași reguli de acces și proceduri în cazul aplicării Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2012, cu atât mai mult cu cât desfășurarea procedurii are loc în sistem centralizat, prin Ministerul Sănătății, pentru toate spitalele, inclusiv cele din rețeaua autorităților locale.

15. Totodată, instanța reține că, prin Decizia nr. 320/2013, Curtea s-a pronunțat asupra constituționalității Legii nr. 184/2013 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2012 privind desemnarea Ministerului Sănătății ca unitate de achiziții publice centralizată, respingând, ca neîntemeiată, obiecția de neconstituționalitate în raport cu criticile formulate.

16. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

17. Guvernul consideră că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. În acest sens, referitor la susținerea potrivit căreia adoptarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2012 s-a realizat cu încălcarea art. 115 alin. (4) din Constituție, Guvernul arată că "doar Curtea Constituțională poate face aprecieri cu privire la întrunirea de către acest act normativ a condiției privind existența situației extraordinare“.

18. În ceea ce privește pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 120 alin. (1) din Constituție, Guvernul apreciază că această critică este neîntemeiată. Astfel, invocă Decizia nr. 320/2013, prin care Curtea Constituțională a constatat că "nu se poate reține nicio imixtiune a Ministerului Sănătății, ca autoritate centrală, în procedura de achiziție a unor bunuri din fonduri ale comunităților locale și nici «naționalizarea» resurselor financiare ale comunităților locale“. De asemenea, arată că, prin Decizia nr. 154/2004, Curtea a statuat că principiului autonomiei locale, consacrat de art. 120 alin. (1) din Constituție, "nu presupune totală independență și competența exclusivă a autorităților publice din unitățile administrativ-teritoriale, ci acestea sunt obligate să se supună reglementărilor legale general valabile pe întreg teritoriul țării, dispozițiilor legale adoptate pentru protejarea intereselor naționale“.

19. Totodată, a reținut faptul că, în măsura în care operatorilor economici le sunt aplicabile aceleași reguli de acces și proceduri în materia achizițiilor publice, nu există o încălcare a principiului liberei concurențe.

20. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susținerile avocatului prezent, concluziile procurorului, prevederile legale criticate, raportate la dispozițiile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

21. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

22. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2012 privind desemnarea Ministerului Sănătății ca unitate de achiziții publice centralizată, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 794 din 26 noiembrie 2012, aprobată cu completări prin Legea nr. 184/2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 379 din 26 iunie 2013, cu modificările ulterioare.

23. Autoarea excepției de neconstituționalitate consideră că actul normativ criticat contravine dispozițiilor constituționale ale art. 115 alin. (4) privind delegarea legislativă, art. 120 alin. (1) privind principiul descentralizării și art. 135 alin. (1) privind principiul liberei concurențe. De asemenea, raportat la dispozițiile art. 148 alin. (2) din Constituție referitoare la integrarea în Uniunea Europeană, apreciază că prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2012 contravin art. 11 alin. (1) din Directiva 2004/18/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 31 martie 2004 privind coordonarea procedurilor de atribuire a contractelor de achiziții publice de lucrări, de bunuri și de servicii (Directiva 2004/18), precum și art. 102 coroborat cu art. 106 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE).

24. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că, prin Decizia nr. 320 din 19 iunie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 411 din 8 iulie 2013, s-a pronunțat asupra obiecției de neconstituționalitate a Legii pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2012 privind desemnarea Ministerului Sănătății ca unitate de achiziții publice centralizată. Prin această decizie, Curtea a respins ca neîntemeiată obiecția de neconstituționalitate și a constatat că Legea pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2012 este constituțională în raport cu criticile formulate.

25. În prezenta cauză, Curtea urmează a se pronunța, pe de o parte, asupra unor aspecte ce se constituie în critici de neconstituționalitate extrinsecă, iar, pe de altă parte, asupra criticilor de neconstituționalitate intrinsecă a ordonanței de urgență supuse controlului.

26. În ceea ce privește critica de neconstituționalitate extrinsecă, Curtea constată că Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2012 a fost adoptată în temeiul delegării legislative, respectiv a dispozițiilor art. 115 alin. (4) din Constituție, potrivit cărora "Guvernul poate adopta ordonanțe de urgență numai în situații extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, având obligația de a motiva urgența în cuprinsul acestora“. Guvernul arată care a fost scopul adoptării Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2012, atât în preambulul acestei ordonanțe de urgență, cât și în expunerea de motive a Legii nr. 184/2013 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2012 privind desemnarea Ministerului Sănătății ca unitate de achiziții publice centralizată, motivând situația extraordinară și urgența care au impus adoptarea acesteia.

27. Astfel, Curtea reține că autoarea excepției de neconstituționalitate susține că Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2012 a fost adoptată cu încălcarea art. 115 alin. (4) din Constituție, întrucât situația extraordinară și urgența invocate de Guvern sunt inexistente, motivarea acestora devenind o simplă formalitate lipsită de substanță. Referitor la exigențele constituționale cuprinse în art. 115 alin. (4), privind existența unei situații extraordinare, care să justifice urgența adoptării unei ordonanțe de urgență și a cărei reglementare nu poate fi amânată, Curtea constată că, prin Decizia nr. 255 din 11 mai 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 511 din 16 iunie 2005, a statuat că situațiile extraordinare exprimă un grad mare de abatere de la obișnuit sau comun, aspect întărit și prin adăugarea, cu prilejul revizuirii Constituției, în anul 2003, a sintagmei "a căror reglementare nu poate fi amânată“. De asemenea, prin Decizia nr. 1.008 din 7 iulie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 507 din 23 iulie 2009, Curtea a mai statuat că, pentru îndeplinirea cerințelor prevăzute de art. 115 alin. (4) din Constituție, este necesară existența unei stări de fapt obiective, cuantificabile, independente de voința Guvernului, care pune în pericol un interes public.

28. Raportând aceste criterii de analiză la cauza prezentă, Curtea constată că, în preambulul ordonanței de urgență criticate, existența unei situații extraordinare a cărei reglementare nu putea fi amânată și urgența sunt justificate de Guvern prin "necesitatea de a reduce pierderile nejustificate și de a echilibra raportul dintre veniturile alocate sistemului de sănătate și cheltuielile efective făcute pentru achiziția de medicamente, materiale sanitare, echipamente medicale, echipamente de protecție, servicii, combustibili și lubrifianți pentru parcul auto, prin obținerea unor produse de calitate la prețuri cât mai mici“, de "necesitatea transformării într-un timp scurt a Ministerului Sănătății într-un integrator al derulării procedurilor de achiziție de medicamente, materiale sanitare, echipamente medicale, echipamente de protecție, servicii, combustibili și lubrifianți pentru parcul auto necesare unităților sanitare cu paturi și serviciilor de ambulanță pentru desfășurarea activității medicale pentru anul 2013“, precum și de faptul că "sistemul de achiziții centralizate este folosit de mai multe state din Europa care au obținut reduceri de prețuri consistente, de aproximativ 10-30%“. Guvernul a motivat, de asemenea, că "În cazul în care nu se recurgea la organizarea achizițiilor publice printr-un sistem centralizat care să asigure folosirea eficientă și cu maximă responsabilitate a resurselor financiare alocate, consecințele negative asupra pacienților deveneau evidente prin scăderea calității serviciilor medicale și insatisfacția declarată a acestora față de sistemul medical“.

29. De asemenea, așa cum reiese din Nota de fundamentare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2012, prin organizarea de proceduri de achiziție la nivel național s-a urmărit schimbarea variațiilor de preț, continuitate în achiziționarea produselor și serviciilor, calitate uniformă a produselor și serviciilor, gestionarea eficientă a resurselor financiare alocate, precum și un preț de achiziție scăzut.

30. În acest context, Curtea reține că scopul măsurii criticate îl reprezintă îmbunătățirea stării de sănătate a populației, gestionarea eficientă a resurselor financiare alocate, achiziționarea de produse și servicii de calitate și stabilirea unor variații mai mici de preț. Așa fiind, Curtea apreciază că aceste elemente vizează interesul public și constituie situații de urgență și extraordinare, în cauză fiind o stare de fapt obiectivă, cuantificabilă, independentă de voința Guvernului, care punea în pericol un interes public, astfel încât nu poate fi reținută critica privind încălcarea art. 115 alin. (4) din Constituție.

31. Cu privire la criticile de natură intrinsecă formulate, Curtea reține că autoarea excepției de neconstituționalitate susține că prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2012 contravin dispozițiilor art. 120 alin. (1) din Constituție. Cu privire la autonomia publică locală, Curtea constată că aceasta este definită, potrivit art. 3 din Legea administrației publice locale nr. 215/2001, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 20 februarie 2007, și a Cartei europene a autonomiei locale, ca fiind "dreptul și capacitatea efectivă a autorităților administrației publice locale de a soluționa și de a gestiona, în numele și în interesul colectivităților locale pe care le reprezintă, treburile publice, în condițiile legii“. De asemenea, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, republicată, autonomia locală este numai administrativă și financiară, fiind exercitată pe baza și în limitele prevăzute de lege.

32. În jurisprudența sa, exemplu fiind Decizia nr. 154 din 30 martie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 466 din 25 mai 2004, referitor la principiul autonomiei locale, Curtea Constituțională a statuat că "acest principiu nu presupune totală independență și competența exclusivă a autorităților publice din unitățile administrativ-teritoriale, ci acestea sunt obligate să se supună reglementărilor legale general valabile pe întreg teritoriul țării, dispozițiilor legale adoptate pentru protejarea intereselor naționale“. De asemenea, prin Decizia nr. 136 din 3 mai 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 647 din 16 octombrie 2001, Curtea a reținut că dispozițiile constituționale ale art. 120-122 se referă la "principiul autonomiei locale în cadrul organizării administrației publice din unitățile administrativ-teritoriale, iar nu la existența unei autonomii de decizie în afara cadrului legal, care este general obligatoriu“.

33. În cauza de față, Curtea constată că "interesul“ avut în vedere de legiuitor prin adoptarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2012 rezidă în realizarea unui cadru juridic adecvat, necesar protejării intereselor naționale din activitatea medicală. Legat de acest aspect, prin Decizia nr. 320 din 19 iunie 2013, Curtea a reținut că "reprezentanți ai Organizației Mondiale a Sănătății, care au analizat programul național de tratament al tuberculozei, în cadrul unui raport, consideră că sistemul achizițiilor centralizate va putea aduce economii importate la unele medicamente cumpărate. Totodată, apreciază că trecerea la un nou sistem centralizat va maximiza puterea cumpărătorului, concomitent cu îmbunătățirea semnificativă a transparenței și posibilitatea supravegherii unui număr mic de contracte“.

34. De asemenea, prin decizia precitată, Curtea a reținut că prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2012 se aplică și achizițiilor a căror sursă de finanțare este asigurată într-o proporție de minimum 10% din fondurile Ministerului Sănătății, însă, atât timp cât Ministerul Sănătății contribuie cu fonduri, chiar și în procent de 10%, este firesc să își impună reglementări care să înlăture cheltuirea ineficientă a acestora. Prevederile actului normativ criticat nu se aplică achizițiilor a căror sursă de finanțare este asigurată din fonduri alocate de autoritățile administrației publice locale, donații, sponsorizări și fonduri din proiecte cu finanțare rambursabilă și nerambursabilă, astfel încât Curtea constată că nu se poate reține încălcarea principiului autonomiei locale sub aspect financiar.

35. O altă critică a autoarei excepției se referă la faptul că prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2012 se instituie un monopol al Ministerului Sănătății asupra achizițiilor de produse medicale, cu încălcarea dispozițiilor art. 135 alin. (1) din Constituție. În acest context, Curtea remarcă faptul că Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2012 este în deplină concordanță cu Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 418 din 15 mai 2006, ordonanță care transpune Directiva 2004/18/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 31 martie 2004 privind coordonarea procedurilor de atribuire a contractelor de achiziții publice de lucrări, de bunuri și de servicii.

36. Potrivit Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2012, Ministerul Sănătății a fost desemnat ca unitate de achiziții publice centralizată, care încheie acorduri-cadru în numele și pentru unitățile sanitare publice din rețeaua Ministerului Sănătății și rețeaua autorităților administrației publice locale, precum și pentru instituții publice aflate în su bord i nea sau în coordonarea Ministerului Sănătății. Potrivit art. 22 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 34/2006, unitatea de achiziții centralizată este o autoritate contractantă care achiziționează în nume propriu produse și/sau servicii, care sunt sau pot fi destinate unei/unor alte autorități contractante. Autoritatea contractantă atribuie contracte de achiziție publică sau încheie acorduri-cadru, în numele și pentru o altă/alte autorități contractante. În sensul art. 3 lit. b) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 34/2006, termenul de acord-cadru reprezintă înțelegerea scrisă intervenită între una sau mai multe autorități contractante și unul sau mai mulți operatori economici, al cărei scop este stabilirea elementelor/condițiilor esențiale care vor guverna contractele de achiziție publică ce urmează a fi atribuite într-o perioadă dată, în mod special în ceea ce privește prețul și, după caz, cantitățile avute în vedere. De asemenea, potrivit Normelor metodologice pentru achiziția publică centralizată, la nivel național, de medicamente, materiale sanitare, echipamente medicale, echipamente de protecție, servicii, combustibili și lubrifianți pentru parcul auto, emise în temeiul art. 5 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2012 și aprobate prin Ordinul ministrului sănătății nr. 1.292/2012, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 872 din 20 decembrie 2012, în calitatea sa de unitate de achiziții publice centralizată, conferită în baza prevederilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2012, Ministerul Sănătății, prin structura de specialitate, organizează și desfășoară licitații publice, la nivel național, pentru achiziția de medicamente, materiale sanitare, echipamente medicale, echipamente de protecție, servicii, combustibili și lubrifianți pentru parcul auto. În baza licitațiilor desfășurate, unitatea de achiziții publice, centralizată, încheie acorduri-cadru în numele și pentru unități sanitare publice. În baza acordurilor-cadru, unitățile sanitare încheie și derulează contracte subsecvente cu respectarea prevederilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 34/2006 și ale Hotărârii Guvernului nr. 925/2006 pentru aprobarea normelor de aplicare a prevederilor referitoare la atribuirea contractelor de achiziție publică din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii, hotărâre publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 625 din 20 iulie 2006.

37. Ca atare, Curtea constată că prin adoptarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2012 nu s-a încălcat principiului liberei concurențe, legiuitorul delegat urmărind apărarea unui interes public major, și anume sănătatea populației. De altfel, Curtea apreciază că prin procedura achizițiilor centralizate s-a urmărit, pe lângă gestionarea eficientă a resurselor financiare alocate și obținerea unor prețuri mai bune, asigurarea continuității în achiziționarea produselor și serviciilor și calitatea uniformă a acestora.

38. Autoarea excepției susține, totodată, că adoptarea ordonanței de urgență criticate a fost efectuată cu încălcarea principiilor transparenței decizionale. În acest context, Curtea observă că, potrivit art. 7 alin. (13) din Legea nr. 52/2003 privind transparența decizională în administrația publică, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 749 din 3 decembrie 2003, în cazul reglementării unei situații care, din cauza circumstanțelor sale excepționale, impune adoptarea de soluții imediate, în vederea evitării unei grave atingeri aduse interesului public, proiectele de acte normative se supun adoptării în procedura de urgență prevăzută de reglementările în vigoare. Procedura de adoptare a unei ordonanțe de urgență este reglementată de art. 115 alin. (4) din Constituție, precum și de Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, care prevede că proiectele de acte normative, în speță ordonanțele de urgență, trebuie însoțite de documentele de motivare, respectiv nota de fundamentare, care constituie instrumentul de prezentare și motivare al noii reglementări propuse. Curtea reține că Nota de fundamentare privind adoptarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2012 a fost publicată pe site-ul Guvernului României, la secțiunea "Proces legislativ“, în data de 20 noiembrie 2012, astfel încât nu poate fi primită susținerea potrivit căreia proiectul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2012 nu a respectat cerințele privind informarea și consultarea societății civile.

39. În susținerea neconstituționalității Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2012, autoarea excepției arată că prevederile actului normativ criticat contravin art. 11 alin. (1) din Directiva 2004/18/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 31 martie 2004 privind coordonarea procedurilor de atribuire a contractelor de achiziții publice de lucrări, de bunuri și de servicii (Directiva 2004/18), precum și art. 102 coroborat cu art. 106 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE). Referitor la acest aspect, prin Decizia nr. 1.596 din 26 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 37 din 18 ianuarie 2010, Curtea Constituțională a stabilit că nu este de competența sa să analizeze conformitatea unei dispoziții de drept național cu textul Tratatului de instituire a Comunității Europene (devenit Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene) prin prisma art. 148 din Constituție. O atare competență, și anume aceea de a stabili dacă există o contrarietate între legea națională și Tratatul CE, aparține instanței de judecată, care, pentru a ajunge la o concluzie corectă și legală, din oficiu sau la cererea părții, poate formula o întrebare preliminară în sensul art. 234 din Tratatul de instituire a Comunității Europene la Curtea de Justiție a Comunităților Europene. În situația în care Curtea Constituțională s-ar considera competentă să se pronunțe asupra conformității legislației naționale cu cea europeană, s-ar ajunge la un posibil conflict de jurisdicții între cele două instanțe, ceea ce, la acest nivel, este inadmisibil.

40. În ceea ce privește cererea de formulare a unor întrebări preliminare, Curtea reține că, în cauză, autoarea excepției a solicitat instanței de judecată să se adreseze Curții de Justiție a Uniunii Europene cu o întrebare preliminară pentru a se stabili dacă o normă prin care este stabilită o unitate de achiziții publice centralizată este conformă cu dreptul Uniunii Europene. Procedura cererii preliminare prevăzută de art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene este un instrument de cooperare între Curtea de Justiție a Uniunii Europene și instanțele naționale, acestea din urmă având posibilitatea de a recurge la acest instrument în vederea lămuririi unor aspecte care țin de interpretarea dreptului Uniunii Europene și care sunt necesare pentru soluționarea litigiului. Așa cum s-a reținut în jurisprudența constantă a Curții de Justiție a Uniunii Europene, "interpretarea pe care, în exercitarea competenței care îi este conferită de art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, Curtea de Justiție o dă unei reguli de drept comunitar clarifică și definește, atunci când este necesar, sensul și sfera acestei reguli, astfel cum aceasta trebuie sau ar trebui să fie înțeleasă și aplicată din momentul intrării sale în vigoare“ (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 27 martie 1980, pronunțată în Cauza 61/79, Denkavit italiana contra Amministrazione delle finanze dello Stato, paragraful 16, Hotărârea din 2 februarie 1988, pronunțată în Cauza 24/86, Blaizot contra Universității din Liege și alții, paragraful 27, Hotărârea din 15 decembrie 1995, pronunțată în Cauza C-415/93, Bosman și alții contra Union royale belge des societes de football association și alții, paragraful 141). Însă, așa cum a reținut Curtea Constituțională prin Decizia nr. 921/2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 673 din 21 septembrie 2011, "Curtea de Justiție a Uniunii Europene nu are competența să pronunțe o hotărâre care să vizeze constatarea validității sau nevalidității legii naționale. Consecința unei anumite interpretări date Tratatului poate fi aceea ca o dispoziție a unei legi naționale să fie incompatibilă cu dreptul european“.