Decizia CCR nr. 300 din 5.06.2014 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 1411 şi art. 144 din Codul penal din 1969 şi art. 1602alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 141¹ și art. 144 din Codul penal din 1969 și art. 160² alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, excepție ridicată de Ovidiu Mînea în Dosarul nr. 5.345/91/2013 al Curții de Apel Galați - Secția penală și pentru cauze cu minori și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 739 D/2013.

2. La apelul nominal se constată lipsa autorului excepției, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca inadmisibilă, întrucât textele criticate nu produc efectele în cauză, potrivit celor reținute de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin Încheierea din 1 noiembrie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 5.345/91/2013, Curtea de Apel Galați - Secția penală și pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 141¹ și art. 144 din Codul penal din 1969 și art. 160² alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, excepție ridicată de Ovidiu Mînea într-o cauză având ca obiect soluționarea unui recurs declarat împotriva unei hotărâri penale de respingere, ca inadmisibilă, a unei cereri de liberare provizorie sub control judiciar, formulată de autorul excepției, care este cercetat penal sub aspectul săvârșirii infracțiunii de tentativă de omor calificat, prevăzută la art. 175 alin. 1 lit. a) și lit. i), raportat la art. 20 din Codul penal din 1969.

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate se arată că aplicarea coroborată a prevederilor art. 141¹ și art. 144 din Codul penal din 1969 și art. 160² alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968 nu permite acordarea liberării provizorii sub control judiciar persoanelor cercetate penal pentru săvârșirea unor tentative pedepsibile la infracțiuni pentru care legea prevede, pentru formele consumate, pedepse cu închisoarea mai mari de 18 ani, chiar dacă limitele speciale ale pedepselor pentru săvârșirea tentativelor - obținute prin reducerea la jumătate a limitelor speciale ale pedepselor stabilite pentru infracțiunile consumate, potrivit dispozițiilor art. 21 alin. 2 din Codul penal din 1969 -, sunt mai mici de 18 ani. Se arată că, în acest fel, textele criticate încalcă dispozițiile constituționale ale art. 23 alin. (10), potrivit cărora persoana arestată preventiv are dreptul să ceară punerea sa în libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cauțiune. Se susține, totodată, încălcarea prin textele criticate a accesului liber la justiție, a dreptului la viață și la integritate fizică și psihică, a prezumției de nevinovăție și a dreptului la muncă și la protecția socială a muncii, prevăzute la art. 21, 22, art. 23 alin. (11) și art. 41 din Legea fundamentală.

6. Curtea de Apel Galați - Secția penală și pentru cauze cu minori opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Se susține că prevederile art. 160² alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968 nu încalcă dreptul inculpatului de a cere liberarea sa provizorie sub control judiciar, întrucât, potrivit art. 160¹ din același cod, "În tot cursul procesului penal, învinuitul sau inculpatul arestat preventiv poate cere punerea sa în libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cauțiune", Se arată, însă, că legiuitorul a impus, pentru acordarea acestei măsuri, anumite condiții, limitativ prevăzute la art. 160² alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, condiții stabilite potrivit competenței sale exclusive, reglementate la art. 126 alin. (2) din Constituție. Se susține că dispozițiile art. 141¹ și art. 144 din Codul penal din 1969 nu încalcă niciuna din normele constituționale invocate de autorul excepției și că faptul că legiuitorul a ales să echivaleze situația autorului unei infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 18 ani cu cea a autorului tentativei la o astfel de infracțiune, pentru care limitele pedepsei se reduc la jumătate, devenind mai mici de 18 ani, este explicabilă prin faptul că pericolul social al faptei rămase în faza de tentativă este egal cu cei al faptei consumate. Se mai arată că prevederile art. 144 din Codul penal din 1969 nu au legătură cu soluționarea cererii formulate de inculpat.

7. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

8. Avocatul Poporului arată că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Se susține că prevederile art. 141¹ și art. 144 din Codul penal din 1969 definesc noțiunile de "pedeapsă prevăzută de lege și "săvârșirea unei infracțiuni", nefiind contrare normelor constituționale invocate de autorul excepției. Se arată, de asemenea, că dreptul inculpatului arestat preventiv de a cere punerea sa în libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cauțiune, este asigurat prin dispozițiile art. 160¹ din Codul de procedură penală din 1968, dar că această măsură poate fi dispusă de către instanțele de judecată în condițiile legii, iar stabilirea de către legiuitor a unor astfel de condiții s-a făcut potrivit competenței sale prevăzute la art. 126 alin. (2) din Constituție.

9. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

10. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

11. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie prevederile art. 141¹ și art. 144 din Codul penal din 1969 și art. 160² alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, care au următorul cuprins:

- Art. 141¹ din Codul penal din 1969: "Prin «pedeapsă prevăzută de lege» se înțelege pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârșită în forma consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei.";

-Art. 144 din Codul penal din 1969: "Prin «săvârșirea unei infracțiuni» sau «comiterea unei infracțiuni» se înțelege săvârșirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepsește ca infracțiune consumată sau ca tentativă, precum și participarea la comiterea acestora ca autor, instigator sau complice"

-Art. 160² alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968: "Liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda in cazul infracțiunilor săvârșite din culpă, precum și în cazul infracțiunilor intenționate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depășește 18 ani;".

12. Dispozițiile art. 141¹ și art. 144 din Codul penal din 1969 au fost abrogate prin art. 250 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012, fiind preluate la art. 187 și art. 174 din Codul penal în vigoare.

Prevederile art. 160² alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968 au fost abrogate prin art. 108 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013, nefiind preluate în Codul de procedură penală în vigoare.

Având însă în vedere Decizia Curții Constituționale nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, prin care Curtea a statuat că sintagma "în vigoare" din cuprinsul dispozițiilor art. 29 alin, (1) și ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, este constituțională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituționalitate și legile sau ordonanțele ori dispozițiile din legi sau din ordonanțe ale căror efecte juridice continuă să se producă și după ieșirea lor din vigoare, Curtea reține ca obiect al prezentei excepții de neconstituționalitate prevederile art. 141¹ și art. 144 din Codul penal din 1969 si art. 160² alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968.

13. Autorul excepției susține că textul criticat încalcă prevederile constituționale ale art. 11 alin. (3) cu privire la dreptul național și dreptul intern, ale art. 21 cu privire la accesul liber la justiție, ale art. 22 privind dreptul la viață și la integritate fizică și psihică, ale art. 23 alin. (10) referitor la libertatea individuală și ale art. 41 cu privire la muncă și protecția socială a muncii.

14. Examinând excepția de neconstituționalitate, referitor la dispozițiile art. 141¹ și art. 144 din Codul penal din 1969, Curtea constată că, din punctul de vedere al săvârșirii, infracțiunile au o formă perfectă - care este forma consumată, și o formă imperfectă - tentativa, ambele pedepsibile, în condițiile prevăzute în Codul penal. Astfel, în sens material, prin "săvârșirea unei infracțiuni" se înțelege săvârșirea unei fapte pedepsite de lege, oricare ar fi forma concretă pe care această faptă o îmbracă. Tentativa constă în săvârșirea de acte materiale de executare ce duc la realizarea rezoluției infracționale, care au loc între momentul final al actelor de pregătire a săvârșirii infracțiunii și momentul consumării acesteia. Pentru acest motiv, tentativa constituie, din punctul de vedere instituțional, o formă a infracțiunii, iar, din punct de vedere juridic, o faptă penală - o infracțiune, fiind incriminată în anumite condiții prevăzute de legea penală. Prin urmare, tentativa reprezintă o parte din activitatea infracțională, găsindu-se într-un raport de antecedență cauzală cu rezultatul final care s-ar fi produs dacă fapta nu ar fi rămas fără rezultat sau în forma imperfectă a unei executări neterminate.

15. Fiind o formă imperfectă a infracțiunii, pentru a fi pedepsită, tentativa trebuie să prezinte toate trăsăturile esențiale ale unei infracțiuni, printre care și cea a pericolului social, care trebuie să fie de natură a aduce atingere uneia dintre valorile fundamentale ocrotite prin legea penală.

16. În aceste condiții, alăturarea tentativei faptei consumate, prin dispozițiile art. 144 din Codul penal din 1969, potrivit cărora "Prin «săvârșirea unei infracțiuni» sau «comiterea unei infracțiuni» se înțelege săvârșirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepsește ca infracțiune consumată sau ca tentativă...", coroborate cu cele ale 141¹ din același cod, conform cărora "Prin «pedeapsă prevăzută de lege» se înțelege pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârșită în forma consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei", reflectă concepția legiuitorului potrivit căreia punerea în executare a rezoluției infracționale, executare întreruptă sau care nu și-a produs efectele, din motive independente de voința făptuitorului, prezintă un pericol social similar săvârșirii infracțiunii consumate.

17. De altfel, această asimilare a fost făcută de legiuitor potrivit atribuțiilor sale constituționale, art. 73 alin. (3) lit. h) din Legea fundamentală, arătând că infracțiunile, pedepsele și regimul executării acestora sunt reglementate de către Parlament prin lege organică.

18. Pentru aceste motive nu poate fi reținută încălcarea prin dispozițiile art. 141¹ și art., 144 din Codul penal din 1969 a dreptului de acces liber la justiție, prevăzut la art. 21 din Constituție, și nici a prevederilor art. 23 alin. (10) din Constituție, referitor la libertatea individuală.

19. Asupra constituționalității dispozițiilor art. 160² alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, Curtea s-a mai pronunțat, prin raportare la critici de neconstituționalitate similare, prin Decizia nr. 521 din 9 aprilie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 357 din 27 mai 2009, Decizia nr. 30 din 18 ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 115 din 15 februarie 2011, Decizia nr. 755 din 7 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 662 din 16 septembrie 2011, Decizia nr. 6 din 17 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 145 din 5 martie 2012, și Decizia nr. 608 din 12 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 439 din 2 iulie 2012, respingând ca neîntemeiate excepțiile de neconstituționalitate invocate.

20. Astfel, prin Decizia nr. 521 din 9 aprilie 2009, Curtea a reținut că textul de lege criticat nu contravine art. 23 alin. (10) din Constituție, deoarece nu împiedică persoana arestată preventiv să ceară punerea sa în libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cauțiune. Curtea a arătat că acest drept îi este, de altfel, recunoscut inculpatului arestat preventiv prin art. 160¹ din Codul de procedură penală din 1968, care prevede că "În tot cursul procesului penal învinuitul sau inculpatul arestat preventiv poate cere punerea sa în libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cauțiune". Curtea a mai reținut că condițiile de acordare a acestei liberări provizorii sub control judiciar sunt stabilite însă de art. 160² din Codul de procedură penală din 1968, în temeiul dispozițiilor art. 126 alin. (2) din Constituție, potrivit cărora "Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt stabilite numai prin lege". Curtea a constatat că dreptul de a cere luarea unei asemenea măsuri procesuale se poate exercita numai în condițiile prevăzute de lege, în speță Codul de procedură penală din 1968, fiind atributul legiuitorului să le stabilească.

21. De asemenea, prin Decizia nr. 6 din 17 ianuarie 2012, Curtea a reținut că restrângerea exercițiului dreptului persoanei arestate preventiv de a cere punerea sa în libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cauțiune, are loc în baza prevederilor art. 53 din Legea fundamentală, care impun necesitatea asigurării desfășurării instrucției penale. Curtea a subliniat că interzicerea liberării provizorii a arestaților preventiv care au săvârșit infracțiuni intenționate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 18 ani se face în scopul bunei desfășurări a procesului penal. Pentru aceleași motive, Curtea a constatat că dispozițiile art. 160² alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968 nu aduc atingere prevederilor art. 21 și art. 23 alin. (10) din Constituție.

22. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, atât considerentele, cât și soluțiile deciziilor invocate își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

23. Totodată, Curtea constată că dispozițiile constituționale ale art. 22 referitor la dreptul la viață și la integritate fizică și psihică și acele ale art. 41 cu privire la muncă și la protecția socială a muncii nu sunt aplicabile în cauză.