Decizia CCR nr. 379 din 26.06.2014 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 6 alin. (1) din Codul penal

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal, excepție ridicată de Mihalache Stănescu în Dosarul nr. 866/327/2014 al Judecătoriei Tulcea - Secția civilă și penală. Excepția formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 156D/2014.

2. La apelul nominal se constată lipsa părților, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Președintele dispune a se face apelul și în Dosarul nr. 411D/2014, având ca obiect aceeași excepție de neconstituționalitate, ridicată de Marin Constantinescu în Dosarul nr. 2.774/63/2014 al Tribunalului Dolj - Secția penală.

4. La apelul nominal răspunde, pentru autorul excepției, domnul avocat Viorel Găină, cu delegație depusă la dosar. Procedura de citare este legal îndeplinită.

5. Curtea, din oficiu, pune în discuție conexarea dosarelor. Avocatul prezent și reprezentantul Ministerului Public sunt de acord cu conexarea dosarelor. Curtea, având în vedere obiectul cauzelor, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, dispune conexarea Dosarului nr. 411D/2014 la Dosarul nr. 156D/2014, care a fost primul înregistrat.

6. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul avocatului prezent, care solicită admiterea excepției. Apreciază că dispozițiile de lege criticate contravin principiului egalității consacrat de prevederile art. 16 din Constituție, deoarece se creează o discriminare între persoanele definitiv condamnate și cele care se află în stare de judecată. În susținerea celor afirmate invocă cele constatate de Curte prin Decizia nr. 89 din 27 februarie 2003.

7. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate. Apreciază că nu este înfrânt principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile, legiuitorul având în vedere prevalența principiului autorității de lucru judecat. Totodată, reține că legiuitorul a înțeles să instituie o aplicare globală a legii penale mai favorabile. În stabilirea legii penale mai favorabile legiuitorul a instituit anumite criterii. Totodată, nu se poate reține că persoanele definitiv condamnate și cele care se află în stare de judecată sunt în aceeași situație, astfel încât nu se poate vorbi de o încălcare a principiului nediscriminării.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarelor, reține următoarele:

8. Prin Încheierea din data de 21 februarie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 866/327/2014, Judecătoria Tulcea - Secția civilă și penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal, excepție ridicată de Mihalache Stănescu cu ocazia soluționării unei cereri de aplicare a legii penale mai favorabile.

9. Prin Încheierea din data de 24 martie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 2.774/63/2014, Tribunalul Dolj - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal, excepție ridicată de Marin Constantinescu cu ocazia soluționării unei cereri de aplicare a legii penale mai favorabile.

10. În motivarea excepției de neconstituționalitate autorii acesteia susțin, în esență, că dispozițiile criticate sunt neconstituționale încălcând principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile. De asemenea, arată că dispozițiile criticate instituie o discriminare între persoanele care au săvârșit faptele sub imperiul legii vechi și au fost condamnate și cele care săvârșind faptele în aceleași condiții nu au fost condamnate, aplicându-li-se noile dispoziții, fără a exista o justificare obiectivă și rezonabilă a diferenței de tratament între persoanele aflate în situații identice, comparabile sau similare. În continuare, se face referire la Decizia Curții Constituționale nr. 86/2003.

11. Judecătoria Tulcea - Secția civilă și penală apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Încălcarea principiului egalității și nediscriminării există atunci când se aplică un tratament diferențiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă și rezonabilă, sau dacă există o disproporție între mijloacele folosite și scopul urmărit. Or, o persoană condamnată definitiv nu poate să se afle într-o poziție de egalitate juridică cu o persoană aflată în cursul urmăririi penale/judecății. Rămânerea definitivă a unei hotărâri judecătorești produce un efect pozitiv, care constituie temeiul juridic al executării dispozitivului hotărârii și poartă denumirea de puterea lucrului judecat. De asemenea, tot ca urmare a pronunțării unei hotărâri definitive, se produce un efect negativ în sensul că împiedică o nouă urmărire și judecată pentru faptele și pretențiile astfel soluționate, fapt care a consacrat regula non bis in idem, cunoscută sub denumirea de autoritatea lucrului judecat. Tocmai de aceea, art. 6 alin. (1) din Codul penal instituie obligativitatea legii penale mai favorabile, doar în contextul reducerii pedepsei aplicate la maximul de pedeapsă prevăzut de noua lege (judecătorul procedând doar la o verificare comparativă a pedepselor și nicidecum la o rejudecare efectivă a cauzei).

12. Tribunalul Dolj - Secția penală apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Arată că nu se poate susține încălcarea principiului constituțional al egalității în fața legii, întrucât, în mod evident, nu sunt în situații identice persoanele condamnate definitiv și persoanele ale căror cauze nu sunt soluționate încă. Conform dispozițiilor art. 5 și art. 6 din Codul penal în vigoare de la 1 februarie 2014, aplicarea legii mai favorabile în cazul pedepselor definitive nu se va realiza la fel cu aplicarea legii penale mai favorabile în cauzele aflate în curs de judecată, la data intrării în vigoare a noului cod. Tratarea diferită a noțiunii de lege penală mai favorabilă după cum există o hotărâre definitivă sau cauza este în curs de judecată nu este însă o noutate a legislației și nici a teoriei sau practicii judiciare, existând chiar curente doctrinare care exclud orice intervenție într-o hotărâre definitivă.

13. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

14. Avocatul Poporului apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Referitor la aplicarea legii penale în timp, Curtea Constituțională a reținut că prin aplicarea legii penale în timp se înțelege ansamblul de norme juridice penale prin care se reglementează aplicarea legii penale în raport cu timpul săvârșirii infracțiunii și cu timpul tragerii la răspundere penală a celor ce au săvârșit infracțiuni. Pentru determinarea legii penale mai favorabile trebuie avute în vedere o serie de aspecte, determinarea nefiind un proces abstract, ci unul concret în raport direct cu fapta comisă și cu autorul ei. Așa fiind, procesul nu vizează determinarea dispozițiilor mai favorabile, ci a legii mai favorabile, și poate fi făcut numai de către instanța de judecată, singura competentă să decidă cu privire la sensul, înțelesul și modul de aplicare a normelor criticate. În atare condiții, este evident că aceste dispoziții nu cuprind norme de natură a încălca principiul egalității cetățenilor în fața legii, ele aplicându-se tuturor persoanelor ce cad sub incidența lor. Mai mult, dispozițiile legale criticate reprezintă o consacrare a principiului constituțional potrivit căruia "legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile“.

15. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, susținerile părții prezente, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

16. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

17. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 6 alin. (1) din Codul penal, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 24 iulie 2009, cu următorul conținut: "(1) Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară, sancțiunea aplicată, dacă depășește maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, se reduce la acest maxim.“

18. În opinia autorilor excepției, dispozițiile criticate contravin prevederilor constituționale ale art. 15 alin. (2) referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile și art. 16 privind egalitatea în drepturi. De asemenea, sunt invocate prevederile art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și art. 21 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

19. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că dispozițiile legale criticate trebuie privite în coroborare cu cele ale art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, care prevăd că "Pedeapsa aplicată pentru o infracțiune printr-o hotărâre ce a rămas definitivă sub imperiul Codului penal din 1969, care nu depășește maximul special prevăzut de Codul penal, nu poate fi redusă în urma intrării în vigoare a acestei legi“.

20. Curtea observă că, prin Decizia nr. 365 din 25 iunie 2014, nepublicată în Monitorul Oficial al României la momentul pronunțării prezentei decizii, a analizat o serie de critici identice aduse dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, iar cele statuate cu acel prilej se aplică mutatis mutandis și cauzei de față.

21. Astfel, Curtea a observat că autorii excepției de neconstituționalitate critică încălcarea principiului retroactivității legii penale mai favorabile, identificând simultan, ca lege penală mai favorabilă, atât dispozițiile Codului penal, care a intrat în vigoare la 1 februarie 2014, cât și dispozițiile art. 15 alin. (1) din Codul penal din 1969.

22. Curtea a reținut existența anumitor deosebiri între aplicarea principiului aplicării retroactive a legii penale mai favorabile în cazul când legea nouă intervine înainte de judecarea definitivă a cauzei și aplicarea aceluiași principiu în situația în care legea nouă intervine după ce hotărârea de condamnare a rămas definitivă.

23. Astfel, Curtea a observat că în cazul unei succesiuni de legi, în cursul procesului penal, anterior rămânerii definitive a hotărârii, instanța trebuie să opereze, în concret, o stabilire a sancțiunii în raport cu limitele de pedeapsă prevăzute de fiecare dintre aceste legi și să aplice aceste criterii în limitele legii identificate ca fiind mai favorabilă, luând în considerare și analizând faptele și situația particulară a fiecărui caz în parte (a se vedea mutatis mutandis Decizia nr. 101 din 28 februarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 290 din 22 mai 2013). Referitor la pedepsele definitive, prin aplicarea legii penale mai favorabile, legiuitorul nu a înțeles să repună în discuție criteriile de stabilire și individualizare a sancțiunii, ci numai să înlăture de la executare acea parte din sancțiune care excedează maximului prevăzut de legea nouă, respectiv acea sancțiune mai grea care nu mai este prevăzută de legea nouă (a se vedea Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 1 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 349 din 13 mai 2014).

24. De asemenea, Curtea a observat existența anumitor diferențe și în ceea ce privește aplicarea retroactivă a legii noi, ce intervine după ce hotărârea de condamnare a rămas definitivă. Spre deosebire de situațiile tranzitorii propriu-zise, numărul criteriilor folosite pentru determinarea caracterului mai favorabil al legii noi, în cazul pedepselor definitiv aplicate, este mai mic, ele reducându-se la limitele de pedeapsă prevăzute în cele două legi și la cauzele legale de modificare a acestor limite. Astfel, Curtea a reținut că legea nouă poate să prevadă o pedeapsă mai ușoară, dar sancțiunea aplicată fie să depășească maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, fie să nu depășească acest maxim. Dacă în primul caz se ajunge la executarea unei sancțiuni care nu are corespondent în legea penală în vigoare, acest raționament nu mai subzistă în cea de-a doua ipoteză.

25. Curtea a apreciat că în cea de-a doua ipoteză este vorba despre punerea în balanță a dreptului unei persoane condamnate la aplicarea legii penale mai favorabile, descris mai sus, și alte drepturi sau valori constituționale, precum principiul securității raporturilor juridice și autoritatea de lucru judecat, care pot contracara parțial sau complet acest drept. Astfel, legiuitorul având sarcina de a echilibra intensitatea încălcării drepturilor fundamentale ale persoanei condamnate și valorile care justifică această încălcare a eliminat aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile din Codul penal.

26. Luând în considerare cele statuate în jurisprudența proprie, dar și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și a Curții de Justiție a Uniunii Europene referitor la principiul autorității de lucru judecat, Curtea a constatat că legiuitorul a limitat aplicarea legii penale mai favorabile în cazul hotărârilor definitive numai la acele cazuri în care sancțiunea aplicată depășește maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, fără ca în acest mod să fie încălcat art. 15 alin. (2) din Constituție.

27. Având în vedere că art. 6 din Codul penal, supus criticii de neconstituționalitate în prezentul dosar, reglementează doar aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei, iar art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal consfințește renunțarea de către legiuitor la aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive, argumentele pe care se fundamentează soluția pronunțată de Curtea Constituțională în Decizia nr. 365 din 25 iunie 2014 sunt pe deplin aplicabile și în cauza de față.

28. Referitor la încălcarea prevederilor constituționale ale art. 16, Curtea observă că autorii excepției deduc neconstituționalitatea textului de lege criticat dintr-un pretins tratament discriminatoriu între persoanele care au săvârșit faptele sub imperiul legii vechi și au fost condamnate sub imperiul acelei legi, și cele care, săvârșind faptele în aceleași condiții, nu au fost condamnate, urmând a li se aplica dispozițiile în vigoare începând cu 1 februarie 2014.

29. În ceea ce privește principiul egalității, Curtea observă că, în mod constant, în jurisprudența sa a statuat că situațiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esență pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv și rațional. Această soluție este în concordanță și cu jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, conform căreia orice diferență de tratament, făcută de stat între indivizi aflați în situații analoage, trebuie să-și găsească o justificare obiectivă și rezonabilă.

30. Curtea constată că, în cauza de față, persoanele nu se regăsesc în situații identice (unele persoane au fost condamnate definitiv, altele nu au fost condamnate definitiv), astfel că se justifică în mod obiectiv și rezonabil tratamentul juridic neomogen la care se referă autorii excepției, principiul egalității în fața legii presupunând instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite.

31. Analizând situația persoanelor condamnate definitiv și a celor în curs de judecată, Curtea reține că, în concret, fiecare dintre aceste persoane beneficiază într-un mod efectiv de legea penală mai favorabilă aplicabilă la momentul judecării cauzelor respective. Acest element, alături de caracterul definitiv al condamnărilor, determină diferența dintre situația persoanei condamnate pentru o infracțiune printr-o hotărâre ce a rămas definitivă sub imperiul Codului penal din 1969 și persoanele care se află în curs de judecată.

32. Pentru argumentele expuse mai sus, Curtea nu poate reține nici criticile formulate cu privire la încălcarea prevederilor art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 21 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.