Decizia CCR nr. 341 din 17.06.2014 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 125 alin. 3 din Codul penal din 1969

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 125 alin. 3 din Codul penal din 1969, excepție ridicată de Lucian Boicea în Dosarul nr. 10.841/63/2013 al Curții de Apel Craiova - Secția penală și pentru cauze cu minori și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 115 D/2014.

2. La apelul nominal răspunde autorul excepției, prin dl avocat Gheorghe Florea, din cadrul Baroului Dolj, cu delegație depusă la dosar

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului autorului excepției, care pune concluzii de admitere a excepției de neconstituționalitate. Se arată că textul criticat produce efecte în cauză, potrivit Deciziei Curții Constituționale nr. 766 din 15 iunie 2011, și că, prin Decizia nr. 511 din 12 decembrie 2013, Curtea Constituțională a constatat constituționalitatea acestui text, care, însă, încalcă prevederile art. 15 din Constituție, așa cum s-a arătat în opinia separată la decizia anterior citată. Se susține că, potrivit legislației penale românești, prescripția executării pedepsei este o instituție de drept penal substanțial și că neretroactivitatea legii penale nu are în vedere doar normele de incriminare și dispozițiile legale referitoare la pedepse, ci orice lege penală. Se arată că prevederile art. 125 alin. 3 din Codul penal din 1969 agravează situația juridică a condamnatului, încălcând principiul neretroactivității legii, reglementat la art. 15 din Constituție. Se susține, de asemenea, că cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârea din 22 iunie 2000 pronunțată în Cauza Coeme și alții împotriva Belgiei, prin care s-a statuat că prescripția executării pedepsei este o instituție de drept procesual penal, nu sunt aplicabile în prezenta cauză, câtă vreme instanța europeană a avut în vedere natura acestei instituții în dreptul belgian, care este diferită de cea din dreptul românesc. Se mai arată că netransmiterea de către Guvern a punctului de vedere în prezentul dosar echivalează cu menținerea celui exprimat cu ocazia adoptării Legii nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, prin care s-a susținut natura de drept penal material a instituției analizate. Se subliniază faptul că nici expunerea de motive ce însoțește proiectul Legii nr. 187/2012 nu neagă natura juridică de drept penal substanțial a instituției prescripției executării pedepsei.

4. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată. Se arată că prevederile art. 125 alin. 3 din Codul penal din 1969 sunt incidente în faza executării pedepselor, legiuitorul având o marjă mult mai largă de apreciere decât în cazul reglementării normelor de incriminare și al celor prin care sunt stabilite pedepse. Se susține că acestea din urmă ocrotesc un drept fundamental, dreptul la viață, incomparabil, din punctul de vedere al obligativității protecției, cu drepturile asigurate în faza executării pedepselor. Se arată că, pentru aceleași motive, nu sunt incidente în cauză dispozițiile art. 7 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care au în vedere normele penale aplicabile în faza stabilirii vinovăției și a aplicării pedepselor. Se susține natura mixtă, de drept penal material și drept procesual penal, a instituției executării pedepsei și se arată că atât soluția, cât și considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 511 din 12 decembrie 2013 sunt aplicabile și în prezenta cauză, neexistând motive care să justifice schimbarea acestei jurisprudențe.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

5. Prin încheierea din 20 ianuarie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 10.841/63/2013, Curtea de Apel Craiova - Secția penală și pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 125 alin. 3 din Codul penal din 1969, excepție ridicată de Lucian Boicea într-o cauză având ca obiect soluționarea unui recurs formulat împotriva unei sentințe penale de respingere a unei contestații la executarea unei pedepse cu închisoarea, dispusă pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la infracțiunea de tentativă la omor calificat, pedeapsă de la a cărei executare s-a sustras autorul excepției de neconstituționalitate; executarea acestei pedepse nu era prescrisă la data intrării în vigoare a Legii nr. 27/2012 pentru modificarea și completarea Codului penal al României și a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, prin care alin. 3 al art. 125 a fost introdus în Codul penal din 1969.

6. În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține că dispozițiile art. 125 alin. 3 din Codul penal din 1969, prevăzând imprescriptibilitatea pedepselor pronunțate în cazul infracțiunilor prevăzute la art. 174-176 din Codul penal din 1969 și al infracțiunilor intenționate urmate de moartea victimei, pentru a căror executare nu s-a împlinit termenul de prescripție până la data intrării în vigoare a textului criticat, determină, în cazul persoanelor condamnate care se încadrează în ipoteza normei criticate, aplicarea legii penale mai puțin favorabile. Se arată că dispozițiile privind prescripția executării pedepsei sunt dispoziții de drept penal substanțial, nefiind de imediată aplicare; se face referire, în acest sens, la Hotărârea, din 22 iunie 2000 a Curții Europene a Drepturilor Omului, pronunțată în Cauza Coeme și alții împotriva Belgiei. Se susține că, în aceste condiții, prevederile art. 125 alin. 3 din Codul penal din 1969 contravin dispozițiilor constituționale ale art. 15 alin. (2). Se susține și încălcarea prin textul criticat a principiului egalității, precum și a prevederilor art. 7 din Convenție, referitoare la legalitatea incriminării. Se face trimitere la opinia separată formulată la Decizia Curții Constituționale nr. 511 din 12 decembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 75 din 30 ianuarie 2014, prin care s-a susținut că prevederile art. 125 alin. 3 din Codul penal din 1969 sunt neconstituționale, fiind adoptate prin încălcarea art. 15 alin. (2) din Constituție.

7. În sensul celor arătate în această opinie separată, se susține că prescripția executării pedepsei este o instituție de drept penal substanțial, fiind astfel supusă standardului constituțional al retroactivității legii penale mai favorabile, reglementat la art. 15 alin. (2) din Constituție, fiind, totodată, invocat principiul securității juridice. Se arată că natura de normă de drept penal substanțial a textului criticat face ca acesta să fie supus și standardului legal reglementat la art. 2 din Codul penal din 1969, cu privire la principiul legalității incriminării. Se susține că, analizând dispozițiile art. 7 din Convenție, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a raportat la natura juridică conferită prescripției executării pedepsei în legislațiile naționale și că, în dreptul penal românesc, această instituție a fost întotdeauna considerată ca aparținând dreptului penal material, sau cel mult ca având un caracter mixt, sens în care este invocată Decizia Curții Constituționale nr. 1 092 din 18 decembrie 2012. Se mai arată că jurisprudența în materia prescripției executării pedepsei a altor instanțe de contencios constituțional, precum și argumentul prevalenței principiului echității și al siguranței juridice sunt nerelevante, câtă vreme legislația națională interzice aplicarea retroactivă a normelor referitoare la termenele de prescripție.

8. Curtea de Apel Craiova - Secția penală și pentru cauze cu minori opinează că excepția de neconstituționalitate este întemeiată, arătând că textele criticate contravin dispozițiilor constituționale ale art. 15 alin. (2) referitoare la aplicarea normei penale și contravenționale mai favorabile. Se face trimitere la argumentele opiniei separate ce însoțește Decizia Curții Constituționale nr. 511 din 12 decembrie 2013.

9. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

10. Avocatul Poporului susține că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Se arată că dispozițiile art. 125 alin. 3 din Codul penal din 1969 nu contravin prevederilor art. 15 alin. (2) și art. 16 alin. (1) din Constituție. Se face referire, în argumentarea acestei opinii, la considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 511 din 12 decembrie 2013.

11. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile părții prezente, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

12. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

13. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie prevederile art. 125 alin. 3 din Codul penal din 1969, care au următorul cuprins: "3. Prescripția nu înlătură executarea pedepselor principale nici în cazul infracțiunilor prevăzute la alin. 2 lit. b) pentru care, la data intrării în vigoare a acestei dispoziții, nu s-a împlinit termenul de prescripție a executării.".

14. Dispozițiile art. 125 alin. 3 din Codul penal din 1969 au fost abrogate prin art. 250 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012, fiind preluate la art. 161 alin. (3) din Codul penal în vigoare. Având însă în vedere Decizia Curții Constituționale nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, prin care Curtea a statuat că sintagma "în vigoare" din cuprinsul dispozițiilor art. 29 alin. (1) și ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, este constituțională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituționalitate și legile sau ordonanțele ori dispozițiile din legi sau din ordonanțe ale căror efecte juridice continuă să se producă și după ieșirea lor din vigoare, Curtea reține ca obiect al prezentei excepții de neconstituționalitate prevederile art. 125 alin. 3 din Codul penal din 1969.

15. Autorul excepției susține că textul criticat încalcă prevederile constituționale ale art. 15 alin. (2) referitor la aplicarea legii penale sau contravenționale mai favorabile și ale art. 16 alin. (1) cu privire la egalitatea în drepturi, precum și prevederile art. 7 - Nicio pedeapsă fără lege din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

16. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că s-a mai pronunțat asupra constituționalității prevederilor art. 125 alin. 3 din Codul penai din 1969, prin raportare la critici de neconstituționalitate similare, prin Decizia nr. 511 din 12 decembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 75 din 30 ianuarie 2014, prin care a respins excepția de neconstituționalitate ca neîntemeiată, constatând că, în urma adoptării Legii nr. 27/2012, dispozițiile art. 125 alin. 3 din Codul penal din 1969 consacră soluția legislativă potrivit căreia prescripția nu înlătură executarea pedepsei principale în cazul infracțiunilor de omor și al celor intenționate urmate de moartea victimei, pentru care la data intrării în vigoare a legii nu se împlinise termenul de prescripție. Cu alte cuvinte, Curtea a observat că noul regim al prescripției se aplică și infracțiunilor săvârșite înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 27/2012, în măsura în care prescripția nu era împlinită la acest moment.

17. Prin Decizia anterior referită, cu privire la premisele controlului de constituționalitate, Curtea a constatat că în dreptul penal se face distincția între prescripția răspunderii penale și prescripția executării pedepsei și că în timp ce prescripția răspunderii penale curge de la data săvârșirii infracțiunii și are ca efect împiedicarea exercitării acțiunii penale și, pe cale de consecință, a pronunțării unei hotărâri de condamnare, prescripția executării pedepsei curge de la data rămânerii definitivă a hotărârii de condamnare și are ca efect înlăturarea executării pedepsei. Curtea a reținut că prescripția răspunderii penale este o cauză de înlăturare a răspunderii penale ca urmare a neexercitării în timp util de către stat, prin organele sale judiciare, a dreptului de a aplica infractorului o pedeapsă, având ca efect stingerea acestui drept și a obligației corelative a infractorului de a suporta aplicarea unei sancțiuni penale. S-a arătat că, justificată prin varii motive de ordin social și juridic, prescripția răspunderii penale apare ca o instituție juridică cu efecte atât pe planul dreptului penal substanțial, neîmplinirea termenului fiind o condiție de pedepsibilitate, cât și pe planul dreptului procesual penal, fiind o condiție de procedibilitate.

Împlinirea termenului de prescripție împiedicând exercitarea acțiunii penale.

18. Curtea a observat că, complementară instituției prescripției răspunderii penale, prescripția executării pedepsei este reglementată ca o modalitate de stingere a dreptului statului de a pune în executare pedeapsa stabilită printr-o hotărâre judecătorească definitivă și, în mod corelativ, a obligației condamnatului de a se supune acestei măsuri și că, de aceea, se apreciază că prescripția executării pedepsei are caracterul unei renunțări anticipate la dreptul de a cere executarea pedepsei, condiționat de trecerea unui interval de timp în care condamnatul nu a mai săvârșit nicio infracțiune.

19. Curtea a arătat că, în dreptul român, prescripția a fost considerată de către legiuitor o instituție de procedură penală de la intrarea în vigoare, în 1865, a Codului de procedură penală al Principatelor Unite Române, care reglementa prescripția în art. 593-600, și până la reforma legislativă în materie penală din 1936. S-a reținut că aceasta a adus o schimbare de viziune a legiuitorului cu privire la prescripție, soluția calificării ca instituție de drept substanțial fiind consacrată explicit în art. 5 al Codului penal Carol al II-lea, care stipula că, "în caz de conflict între două sau mai multe legi succesive, privitoare la prescripțiunea acțiunii publice sau a pedepselor, se aplică legea care prevede prescripțiunea cea mai scurtă"

20. Curtea a reținut că, în prezent, sediul materiei prescripției răspunderii penale îl constituie art. 121-124 și art. 128-129 din Codul penal din 1969, iar sediul materiei prescripției executării pedepsei este reprezentat de art. 125-130 din același cod. S-a arătat că, referitor însă la delimitarea normelor de drept material de cele de procedură în funcție de situarea acestora în Codul penal din 1969 sau în Codul de procedură penală din 1968, Curtea Constituțională a României, prin Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 2 decembrie 2011, a reținut că așezarea normelor în Codul penal din 1969 sau în Codul de procedură penală din 1968 nu constituie un criteriu pentru deosebirea lor, ci trebuie avute în vedere obiectul de reglementare și scopul normei.

21. Curtea a reținut că, în dreptul german, instituția prescripției, atât a răspunderii penale, cât și a executării pedepsei, este reglementată în Codul penal. S-a arătat că discuțiile privind natura prescripției s-au accentuat în preajma anului 1965, când se împlinea termenul de prescripție pentru asasinatele comise în timpul regimului național-socialist și că soluția găsită atunci, prin Legea din 13 aprilie 1965, a fost aceea de a considera că termenul de prescripție pentru aceste fapte a fost suspendat în perioada 8 mai 1945-31 decembrie 1949, începând să curgă de la 1 ianuarie 1950. S-a observat că, mai târziu, când termenele de prescripție erau iarăși pe punctul de a se împlini, a fost consacrată legislativ imprescriptibilitatea pentru infracțiunile pentru care legea stabilea pedeapsa detențiunii pe viață, și anume infracțiunile de genocid și de omor calificat, prevăzându-se expres aplicarea noului regim și cu privire la faptele al căror termen de prescripție nu se împlinise la data intrării în vigoare a legii not. S-a constatat că, astfel, atât dispozițiile privind suspendarea cursului prescripției, cât și cele referitoare la imprescriptibilitate au fost condiționate de neîmplinirea termenelor anterioare de prescripție.

22. Curtea a reținut că, în dreptul francez, soluția tradițională era considerată aceea ca aparținând procedurii penale dispozițiile privind prescripția răspunderii penale, respectiv dreptului penal substanțial prevederile referitoare la prescripția executării pedepsei. S-a arătat că, Codul penal intrat în vigoare în 1994, în forma inițială, a suprimat această diferență de regim, prevăzând în art. 112-2 că dispozițiile privind prescripția se aplică și prescripțiilor neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi, cu excepția situațiilor în care ar conduce la o agravare a situației celui în cauză, supunând, prin urmare, reglementările privitoare la prescripție principiului aplicării legii penale mai favorabile. S-a reținut că, după 10 ani, prin Legea din 9 martie 2004, legiuitorul francez, prin modificarea Codului penal, a schimbat această regulă, stabilind că legile referitoare la prescripția acțiunii publice și la prescripția pedepselor atunci când termenul de prescripție nu s-a împlinit sunt aplicabile imediat, deci și în ipoteza în care infracțiunile au fost comise înainte de intrarea în vigoare a legilor.

23. Curtea a constatat că, în Elveția, prescripția este reglementată în Codul penal, care prevede expres aplicarea unor noi dispoziții din materia prescripției, mai severe, inclusiv pentru infracțiuni comise anterior, dacă termenul de prescripție pentru acestea nu s-a împlinit încă, și că dreptul elvețian consacră, prin urmare, regula potrivit căreia dispoziții legale noi pot modifica termene de prescripție aflate în curs, pe motiv că asemenea reglementări nu au efect retroactiv. S-a arătat că interdicția de a contraveni principiului neretroactivității nu se aplică decât modificărilor referitoare la elementele constitutive ale infracțiunii și la pedeapsă, iar nu și celor privind reglementarea prescripției.

24. Curtea a observat că, în Suedia, Codul penal a suferit modificări, în anul 2010, cu privire la regimul prescripției, legile de modificare cuprinzând dispoziții exprese care stabilesc aplicarea noilor reglementări și infracțiunilor comise anterior, dacă termenul de prescripție încă nu s-a împlinit.

25. În fine, Curtea a reținut că, în Belgia, Curtea de Casație a consacrat principiul potrivit căruia legile care prelungesc termenele de prescripție a acțiunii penale sunt de aplicare imediată și sunt incidente și în cazul tuturor procedurilor promovate înainte de intrarea acestora în vigoare, care la această dată nu erau încă prescrise.

26. Curtea a conchis că doctrina din țările mai sus menționate consideră prescripția o instituție de drept procesual, indiferent unde este situată reglementarea ei - în codul penal sau în codul de procedură penală -, astfel încât prescripția este supusă regulii aplicării imediate a legii noi, ce guvernează aplicarea în timp a normelor de procedură, S-a observat că, pentru fundamentarea acestei calificări a prescripției, se arată că atât inculpatul, cât și condamnatul nu au un drept câștigat cu privire la timpul cât ar trebui să se sustragă, primul - de la judecată, iar cel de-al doilea - de la executarea pedepsei, pentru a fi exonerați de răspundere, respectiv de efectele acesteia. S-a arătat că, în plus, existența cauzelor de întrerupere a cursului prescripției, care nu depind, de regulă, de voința celui în cauză, confirmă faptul că autorul nu poate avea o așteptare certă cu privire la durata de timp în care se prescrie răspunderea pentru fapta sa.

27. Curtea a arătat că, în alte state europene, doctrina apreciază că prescripția aparține dreptului substanțial, întrucât, în funcție de aceasta, există dreptul statului de a aplica o sancțiune sau de a determina executarea ei și că această opinie este împărtășită, în principal, de doctrina spaniolă și de cea italiană.

28. În fine, Curtea a reținut că există și o a treia soluție doctrinară, care admite caracterul mixt al prescripției, ca instituție care aparține deopotrivă dreptului penal substanțial și dreptului procesual, dar că autorii care împărtășesc această opinie arată că, față de orientarea constantă a practicii instanțelor penale și a celor constituționale din unele state europene de a admite posibilitatea modificării termenelor de prescripție în curs, chiar în defavoarea inculpatului sau a condamnatului, discuția privind natura juridică a prescripției prezintă doar un interes academic.

29. Curtea a arătat că în doctrina românească se regăsesc toate cele trei opinii, însă cea majoritară este aceea care consideră prescripția ca fiind o instituție de drept penal substanțial, abordare în care legea penală privitoare la prescripție este supusă regulii aplicării legii penale mai favorabile.

30. În ceea ce privește jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, Curtea a reținut că aceasta a stabilit că, dacă legea națională a unui stat consideră o regulă în materie de prescripție penală ca fiind mai degrabă de procedură decât de fond, este posibilă modificarea acelei reguli cu scopul de a prelungi termenul de prescripție în ceea ce privește infracțiunile pentru care nu s-a împlinit deja acest termen la momentul modificării. Curtea a reținut că, astfel, prin Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunțată în Cauza Coemo și alții împotriva Belgiei, paragrafele 147-149, Curtea de la Strasbourg a statuat că prelungirea termenului de prescripție nu implică o încălcare a drepturilor garantate de art. 7 din Convenție, întrucât nu se poate interpreta această dispoziție ca împiedicând prelungirea, prin efectul aplicării imediate a unei legi de procedură, a termenelor de prescripție atunci când faptele imputate nu fuseseră niciodată prescrise. S-a reținut că, în numeroase rânduri, instanța europeană a amintit că normele privind neretroactivitatea legii penale prevăzute de art. 7 din Convenție se aplică numai dispozițiilor care definesc infracțiunile și pedepsele pentru acestea. S-a arătat că, în același timp, Curtea a considerat că este rezonabil ca instanțele naționale să aplice principiul tempus regit actum cu privire la legile de procedură. S-a reținut că, astfel, pe lângă hotărârea pronunțată în Cauza Coeme și alții împotriva Belgiei, precitată, sunt de menționat și Decizia din 12 februarie 2004, pronunțată în Cauza Mione împotriva Italiei, și Decizia din 10 iulie 2007, pronunțată în Cauza Rasnik împotriva Italiei, ambele referitoare la noi reglementări privind termenele pentru exercitarea unor căi de atac, și Decizia din 12 aprilie 2007, pronunțată în Cauza Martelli împotriva Italiei, privind aplicarea unei legi care stabilește noi reguli de apreciere a probelor.

31. Curtea a constatat că, în același sens, este și punctul de vedere formulat ca amicus curiae de Comisia Europeană pentru Democrație prin Drept (Comisia de la Veneția), la solicitarea Curții Constituționale a Georgiei, cu privire la retroactivitatea regulilor în materie de prescripție, adoptat de Comisie la cea de a 78-a sesiune plenară (Veneția, 13-14 martie 2009), prin care aceasta evocă jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a stabilit că, dacă legea națională a unui stat consideră o regulă în materie de prescripție ca fiind mai degrabă de procedură decât de fond, este permisă modificarea acelei reguli cu scopul de a prelungi termenul de prescripție cu efect retroactiv în ceea ce privește infracțiunile pentru care nu se împlinise termenul de prescripție la momentul modificării. Curtea a reținut că același document mai arată că instanța de contencios al drepturilor omului nu a decis dacă o prelungire retroactivă este permisă în cazul infracțiunilor pentru care termenul de prescripție a expirat deja. Totodată, Curtea a constatat că, Comisia de la Veneția precizează că principiul neretroactivității nu se aplică dreptului penal procedural, care e distinct de dreptul penal substanțial, dar că, totuși, calificarea unei dispoziții ca fiind de drept substanțial sau procedural trebuie făcută într-o perspectivă funcțională; când un termen de prescripție este deja împlinit, principiul legalității poate fi invocat pentru a evita reactivarea sa.

32. Curtea a constatat că, anterior jurisprudenței Curții de la Strasbourg mai sus menționate, Curtea Constituțională Federală a Germaniei a reținut, în materie de prescripție a crimelor comise în timpul regimului național-socialist și în perioada postbelică, prin Hotărârea celei de a Doua Camere din 26 februarie 1969, că postulatul intrinsec al siguranței juridice din principiul statului de drept cere ca cetățeanul să poată prevedea intervențiile posibile ale statului asupra sa, așa încât să se poată adapta în mod corespunzător și că, astfel, cetățeanul trebuie, în principiu, să se poată baza pe faptul că legiuitorul nu va stabili pentru situații încheiate consecințe mai puțin favorabile decât erau ele previzibile la momentul încheierii situației (retroactivitate autentică). S-a reținut cu același prilej că, în anumite circumstanțe, încrederea cetățeanului însăși poate reclama protecție, pentru ca situația juridică proprie să nu își piardă valoarea proprie, ceea ce înseamnă ca dispozițiile să producă efecte numai pentru situații actuale, încă nefinalizate (retroactivitate neautentică), și că siguranța juridică înseamnă pentru cetățean, în primul rând, protecția încrederii. Pe de altă parte, s-a mai reținut că din legalitatea constituțională face parte nu doar siguranța juridică, ci și egalitatea materială, însă cele două laturi ale principiului statului de drept nu pot fi luate în considerare de către legiuitor în toate cazurile. S-a conchis că, în cazul în care siguranța juridică se află în contradicție cu echitatea, este, în primul rând, atribuția legiuitorului să decidă în favoarea uneia sau a alteia dintre părți și că, dacă acest lucru se întâmplă fără intervenția arbitrariului, nu se poate obiecta împotriva deciziei legislative din motive constituționale Astfel, Curtea a reținut că, Curtea Constituțională Federală a Germaniei a stabilit, cu același prilej, că Legea privind calcularea termenelor de prescripție în materie penală din 13 aprilie 1965 are ca efect doar prelungirea în viitor a unor termene de prescripție care încă nu s-au împlinit și nu se aplică faptelor a căror urmărire se prescrisese deja la intrarea în vigoare a legii, neputându-se susține că face schimbări în situații încheiate în trecut. Prin urmare, Curtea a arătat că, în acest caz, prelungirea termenelor de prescripție pentru urmărirea infracțiunilor care se pedepsesc cu pedeapsa închisorii pe viață nu a avut drept consecință constituțională un prejudiciu de încredere relevant.

33. Curtea a concluzionat că, din analiza de drept comparat, reiese că legiuitorul din diverse state europene a plasat instituția prescripției răspunderii penale și a prescripției executării pedepsei în codul penal sau în codul de procedură penală, fără ca sediul materiei să determine calificarea fermă a naturii juridice a prescripției.

34 Curtea Constituțională a observat existența în legislația unor țări europene a normelor care reglementează aplicarea imediată a dispozițiilor din materia prescripției, mai severe, inclusiv pentru infracțiuni comise anterior, dacă termenul de prescripție pentru acestea nu s-a împlinit încă. Astfel, Curtea a reținut că, potrivit celor arătate mai sus, asemenea prevederi există în legislația germană, franceză, elvețiană, suedeză și belgiană, chiar și în cazul în care sediul materiei prescripției este situat în codul penal al statului respectiv, soluția adoptată de legiuitorul român prin textul de lege criticat fiind identică cu cea din legislațiile invocate.

35. Curtea a reținut că toate aceste reglementări consacră, la nivel de lege, teoria "retroactivității neautentice", așa cum a fost aceasta definită în jurisprudența Curții Constituționale Federale a Germaniei, dispozițiile de modificare a termenelor de prescripție producând efecte juridice numai pentru situații actuale, încă nefinalizate la data intrării în vigoare a noii legi.

36. Curtea a constatat că, potrivit art. 7 paragraful 1 din Convenție, care consacră principiul legalității incriminării și pedepsei (nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege): "Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau o omisiune care, în momentul săvârșirii, nu constituia o infracțiune potrivit dreptului național sau internațional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea aplicabilă în momentul săvârșirii infracțiunii." Astfel, Curtea a reținut că legea nouă care incriminează o faptă sau stabilește o pedeapsă mai gravă pentru o faptă deja incriminată nu poate fi aplicată în vederea condamnării persoanelor care au săvârșit astfel de fapte anterior incriminării lor, respectiv anterior agravării pedepsei. Cu alte cuvinte, Curtea a constatat că, în lumina Convenției și a jurisprudenței dezvoltate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în aplicarea dispozițiilor art. 7, retroactivitatea legii penale nu poate afecta, în sensul agravării, condițiile de incriminare a faptei și pedeapsa pentru aceasta.

37. Curtea a statuat că, dincolo de controversele doctrinare cu privire la natura juridică a instituției prescripției, ceea ce este cert și constituie un reper juridic important în analiza controlului de constituționalitate este faptul că legislațiile statelor semnatare ale Convenției trebuie să respecte prevederile art. 7 paragraful 1 din aceasta, care reprezintă fundamentul protecției juridice sub aspectul neretroactivității legii.

38. Curtea a observat că, astfel, indiferent de modul în care legislația sau doctrina califică instituția prescripției, aceasta, prin finalitatea ei, este aceeași în toate sistemele de drept europene, în sensul că, după trecerea unui anumit interval de timp, statul renunță la dreptul de a mai aplica o pedeapsă infractorului sau de a mai dispune executarea unei pedepse.

39. Curtea a reținut, de asemenea, că soluția legislativă criticată privește declararea imprescriptibilității executării pedepselor principale în cazul infracțiunilor de omor și al infracțiunilor intenționate urmate de moartea victimei, care, dată fiind gravitatea atingerii aduse valorilor sociale ocrotite prin incriminarea lor, reclamă nevoia unei reacții ferme din partea statului, o nevoie de dreptate ce nu se stinge prin simpla scurgere a vremii de la data săvârșirii lor. Curtea a subliniat că memoria unor astfel de fapte nu se estompează cu trecerea timpului cuprins în întinderea obișnuită a unui termen de prescripție, iar reacția din partea comunității constituie atât o datorie de conștiință, cât și o dovadă de respect fată de soarta victimelor. Curtea a constatat că, potrivit formulărilor Curții Europene a Drepturilor Omului, dreptul la viață, statuat în art. 2 din Convenție, reprezintă "regele drepturilor", un drept ce consacră una dintre valorile fundamentale ale statelor democratice care alcătuiesc Consiliul Europei, numărându-se printre prevederile primordiale ale Convenției. Mai mult, Curtea a subliniat că, Curtea de la Strasbourg acordă preeminență, în jurisprudența sa, art. 2, având în vedere faptul că dreptul la viață se bucură de un statut special printre dispozițiile Convenției pe care aceasta le consideră primordiale.

40. Prin urmare, Curtea Constituțională a reținut că dreptul la viață constituie un atribut inalienabil al persoanei și reprezintă valoarea supremă în ierarhia drepturilor omului, întrucât este un drept fără de care exercitarea celorlalte drepturi și libertăți garantate de Constituție și de instrumentele internaționale de protecție a drepturilor fundamentale ar fi iluzorie, fapt ce determină caracterul axiologic al acestui drept, care cuprinde atât un drept subiectiv, cât și o funcție obiectivă, aceea de principiu călăuzitor al activității statului, acesta din urmă având obligația de a proteja dreptul fundamental la viață al persoanei. Curtea a mai reținut că preeminența dreptului la viață este, astfel, cea care justifică posibilitatea legiuitorului de a stabili imprescriptibilitatea executării pedepselor principale în cazul infracțiunilor prevăzute la art. 174-176 din Codul penal din 1969 și al infracțiunilor intenționate urmate de moartea victimei pentru care, la data intrării în vigoare a dispozițiilor de lege criticate, nu s-a împlinit termenul de prescripție a executării.

41. Curtea a constatat că, într-o atare situație, legiuitorul a avut de ales între principiul securității raporturilor juridice și echitatea juridică, ambele componente fundamentale ale statului de drept și că, fiind sarcina legiuitorului să decidă cărui principiu îi acordă prevalență, acesta, fără a interveni arbitrar și ținând seama de valoarea primordială a dreptului la viață consacrat de art. 22 alin. (1) din Constituția României, a optat pentru aplicarea imediată a dispozițiilor din materia prescripției, mai severe, inclusiv pentru infracțiuni comise anterior, pentru care termenul de prescripție a executării pedepsei nu s-a împlinit încă.

42. Curtea a concluzionat că opțiunea legiuitorului privind reglementarea imprescriptibilității executării pedepselor principale în cazul infracțiunilor prevăzute la art 174-176 din Codul penal din 1969 și al infracțiunilor intenționate urmate de moartea victimei pentru care, la data intrării în vigoare a dispozițiilor de lege criticate, nu s-a împlinit termenul de prescripție a executării, nu are drept consecință un prejudiciu constituțional relevant. Prin urmare, Curtea a statuat că reglementarea cuprinsă în art. 125 alin. 3 din Codul penal din 1969 nu încalcă Constituția, fiind compatibilă cu sistemul principiilor consacrate de prevederile Legii fundamentale.

43. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, atât considerentele, cât si soluția deciziei invocate își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.