Decizia CCR nr. 480 din 21.11.2013 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 63 alin. (2) din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 63 alin. (2) din Legea nr. 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator, excepție ridicată de Andreea Ionela Coșuleanu în Dosarul nr. 26.217/245/2012 al Tribunalului Iași - Secția I civilă și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 436D/2013.

La apelul nominal se constată lipsa părților.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate. Se arată că dispozițiile legale criticate se aplică tuturor persoanelor aflate în aceeași situație juridică.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

Prin Decizia civilă nr. 711 din 22 martie 2013, pronunțată în

Dosarul nr. 26.217/245/2012, Tribunalul Iași - Secția I civilă a sesizat Curtea Constituțională cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 63 din Legea nr. 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator.

Excepția a fost invocată de Andreea Ionela Coșuleanu într-un dosar având ca obiect soluționarea unui proces de partaj al bunurilor și de lichidare a regimului matrimonial.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autoarea arată că prevederile legale criticate sunt discriminatorii, întrucât nu toți cetățenii care au apelat la procedura medierii după sesizarea instanței de judecată beneficiază de restituirea taxei de timbru. Stabilirea unei diferențieri între cetățeni în funcție de obiectul cererii de chemare în judecată apare ca fiind neconstituțională, atât timp cât legiuitorul nu arată rațiunea, motivele acestei diferențieri.

De asemenea, aceste prevederi sunt contrare dispozițiilor constituționale care prevăd că trebuie să existe o justă așezare a sarcinilor fiscale.

Taxa de 3% din valoarea bunurilor pentru cererile de partaj stabilită prin Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru este plătită în vederea prestării unui serviciu de către instanța de judecată, în sensul că, în schimbul plății taxei, aceasta judecă partajul, părțile beneficiind, astfel, de avantajele împărțirii bunurilor prin intermediul instanțelor judecătorești. În schimb, dacă părțile se adresează unui mediator autorizat pentru a-și împărți bunurile, cerând în instanță doar consfințirea învoielii lor, atunci nu se justifică achitarea unei taxe judiciare de timbru care se constituie venit la bugetul de stat. Cu alte cuvinte, statul nu prestează nimic în schimb.

Restituirea taxei de timbru în cazul în care conflictul a fost soluționat pe calea medierii este justificată, iar nerestituirea sa este neconstituțională.

Tribunalul Iași - Secția I civilă și-a exprimat opinia potrivit căreia excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Instanța arată că taxele judiciare de timbru reprezintă acele sume de bani datorate bugetului public de persoanele fizice sau juridice care solicită și beneficiază de un serviciu public din partea unor instituții publice, însă acest serviciu nu reprezintă, de plano, o contraprestație a sumei de bani plătite. Tribunalul invocă în sprijinul argumentelor sale jurisprudența Curții Constituționale, respectiv Decizia nr. 832 din 11 octombrie 2012 și Decizia nr. 54 din 12 februarie 2013.

De asemenea, instanța mai arată că nu este încălcat nici principiul egalității în fața legii, întrucât dispozițiile legale criticate au ca rațiune obiectivă și rezonabilă realizarea unui echilibru între sarcinile fiscale stabilite pe seama cetățenilor. În acest sens, circulația juridică fiind supusă unui sistem de impunere etatic, părțile nu se pot sustrage de la aceste obligații exclusiv prin alegerea unei modalități alternative de soluționare a litigiilor, eludând plata oricărei obligații fiscale și poziționându-se, astfel, într-o situație de avantaj patrimonial față de persoanele care realizează tranzacții comerciale sau civile de drept comun, fără apelul la proceduri jurisdicționale.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Guvernul consideră că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Conform punctului de vedere al Guvernului, adoptarea de către legiuitor a măsurilor legislative mai sus evocate are ca scop încurajarea părților de a recurge la soluționarea conflictului pe calea medierii. Cu toate acestea, pentru ca această măsura legislativă să nu se transforme într-un mijloc de eludare a prevederilor legale referitoare la taxele judiciare de timbru, precum și pentru a atrage atenția părților cu privire la importanța actelor juridice privitoare la transferul dreptului de proprietate, constituirea altui drept real asupra unui bun imobil, partaje și cauze succesorale, legiuitorul a instituit excepția la care face referire autorul excepției de neconstituționalitate.

Mai mult, în virtutea dispozițiilor constituționale ale art. 56 alin. (1), potrivit cărora "Cetățenii au obligația să contribuie, prin impozite și prin taxe, la cheltuielile publice“, plata taxelor și a impozitelor reprezintă o obligație constituțională a cetățenilor.

Astfel, Guvernul arată că instanța de contencios constituțional a subliniat că echivalentul taxelor judiciare de timbru este integrat în valoarea cheltuielilor stabilite de instanța de judecată prin hotărârea pe care o pronunță în cauză, plata acestora revenind părții care cade în pretenții.

În același sens este, de altfel, și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, prin care s-a statuat că o caracteristică a principiului liberului acces la justiție este aceea că nu este un drept absolut - Hotărârea din 28 mai 1985, pronunțată în Cauza Ashingdane împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, paragraful 57. Astfel, acest drept, care cere prin însăși natura sa o reglementare din partea statului, poate fi subiectul unor limitări, atât timp cât nu este atinsă însăși substanța sa.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate, astfel cum a fost formulat în fața instanței de judecată, îl constituie dispozițiile art. 63 din Legea nr. 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 441 din 22 mai 2006. În realitate, din examinarea excepției de neconstituționalitate, Curtea reține că obiectul acesteia îl constituie dispozițiile art. 63 alin. (2) din Legea nr. 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator, dispoziții ce au următoarea redactare: "Odată cu pronunțarea hotărârii, instanța va dispune, la cererea părții interesate, restituirea taxei judiciare de timbru, plătită pentru învestirea acesteia, cu excepția cazurilor în care conflictul soluționat pe calea medierii este legat de transferul dreptului de proprietate și/sau constituirea altui drept real asupra unui bun imobil.“

În opinia autoarei excepției de neconstituționalitate, prevederile legale criticate contravin dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 16 privind egalitatea în fața legii, art. 56 alin. (2) privind justa așezare a sarcinilor fiscale, precum și în art. 14 privind interdicția discriminării din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că aceasta este neîntemeiată pentru motivele ce vor fi arătate în continuare.

Legiuitorul poate institui anumite reguli speciale, având în vedere specificul unor litigii. În speța de față este vorba de transferul dreptului de proprietate și/sau constituirea altui drept real asupra unui bun imobil în ipoteza specifică a apelării la procedura medierii în litigiile aflate pe rolul instanțelor de judecată. Astfel, acest transfer operează în urma pronunțării de către instanța de judecată a unei hotărâri de expedient care este și executorie.

Accesul liber la justiție nu echivalează cu gratuitatea serviciului prestat de instanțele judecătorești, legiuitorul având deplina legitimitate constituțională de a impune taxe judiciare de timbru fixe sau calculate la valoare în funcție de obiectul litigiului, atât timp cât ele apar ca fiind rezonabile în raport cu serviciile oferite.

De asemenea, mai trebuie precizat că taxele judiciare de timbru reprezintă acele sume de bani datorate bugetului public de către persoanele fizice sau juridice care solicită și beneficiază de un serviciu public din partea unor instituții publice, fără, însă, ca acest serviciu să reprezinte o contraprestație perfect echivalentă a sumei de bani plătite.

Restituirea acestor taxe reprezintă o opțiune a legiuitorului, o facilitate pe care acesta o acordă în funcție de specificul situațiilor concrete. În cazul de față, soluția legislativă este susținută de puternice rațiuni ce țin de echitatea sistemului general de taxe, justițiabilii neputând eluda plata unor taxe ce țin de natura operațiunii juridice realizate - transferul dreptului de proprietate - prin apelarea la procedura medierii.

În speță, se constată că, fiind vorba de o hotărâre de expedient ce consfințește înțelegerea părților cu privire la transferul dreptului de proprietate asupra unui bun, este constituțională dispoziția legală care statuează legalitatea taxei judiciare de timbru și menținerea cuantumului acesteia în cazul realizării dreptului prin justiție.

Mai mult, Curtea Constituțională a statuat în jurisprudența sa, respectiv prin Decizia nr. 832 din 11 octombrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 824 din 7 decembrie 2012, și Decizia nr. 54 din 12 februarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 163 din 26 martie 2013, că echivalentul taxelor judiciare de timbru este integrat în valoarea cheltuielilor stabilite de instanța de judecată prin hotărârea pe care o pronunță în cauză, plata acestora revenind părții care cade în pretenții.

În același sens este, de altfel, și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, prin care s-a statuat că o caracteristică a principiului liberului acces la justiție este aceea că el nu este un drept absolut - Hotărârea din 28 mai 1985, pronunțată în Cauza Ashingdane împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, paragraful 57. Astfel, acest drept, care cere prin însăși natura sa o reglementare din partea statului, poate fi subiectul unor limitări, atât timp cât nu este atinsă însăși substanța sa.

De asemenea, Curtea a statuat că, potrivit prevederilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 327 din 25 aprilie 2008, justițiabilii pot obține scutiri, reduceri, amânări sau eșalonări de la plata taxelor judiciare de timbru, în acest sens fiind, de exemplu, Decizia nr. 722 din 2 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 547 din 2 august 2011.

Așadar, chiar dacă partea care a inițiat procesul a trebuit să plătească taxa judiciară de timbru, în condițiile în care obține o hotărâre favorabilă, partea adversă va fi nevoită să plătească cheltuielile de judecată care includ și taxa judiciară de timbru. Totodată, așezarea justă a sarcinilor fiscale presupune obligarea, în egală măsură, a tuturor dobânditorilor unor drepturi reale la plata taxelor judiciare de timbru, diferențiat în raport cu valoarea obiectului transferului dreptului real, atunci când titlul este obținut prin intermediul organului judiciar.

Referitor la încălcarea principiului egalității, Curtea constată că dispozițiile legale criticate se aplică tuturor persoanelor aflate în aceeași situație juridică, fără discriminări.