Hotărâre CEDO în Cauza Ostace împotriva României

ÎN FAPT

I. Circumstanțele cauzei

5. Reclamantul s-a născut în 1952 și locuiește în Leverkusen, Germania.

A. Acțiunea în stabilirea paternității introdusă împotriva reclamantului

6. Prin Hotărârea din 6 martie 1981 a Judecătoriei Năsăud, reclamantul a fost declarat tatăl copilului H.-A., născut la 17 aprilie 1980, ca urmare a unei acțiuni în stabilirea paternității introduse de mama copilului. Această hotărâre a fost pronunțată pe baza unor declarații de martori care atestau existența unei relații între mama copilului și reclamant și pe o expertiză medico-legală a grupelor sanguine, care indica faptul că paternitatea copilului era nedecisă în privința reclamantului, dar că nu putea fi exclusă în totalitate posibilitatea ca acesta să fie tatăl biologic al copilului.

Hotărârea în cauză a fost confirmată, în urma recursului formulat de reclamant, prin Hotărârea din 6 mai 1981 a Tribunalului Bistrița-Năsăud.

7. În 2003, reclamantul a obținut consimțământul lui H.-A., devenit major, pentru ca ambii să se supună unei expertize medico-legale extrajudiciare, cu scopul de a se stabili dacă era tatăl său biologic.

8. La 14 iulie 2003, Institutul Național de Medicină Legală "Mina Minovici" din București i-a comunicat reclamantului faptul că, în urma efectuării noilor teste de paternitate, era exclus, din punct de vedere biologic, ca H.-A. să fie copilul său.

9. Pe baza acestui raport de expertiză, reclamantul a sesizat Judecătoria Năsăud cu o cerere de revizuire a Hotărârii din 6 martie 1981. Acesta a menționat că, anterior, era imposibil din punct de vedere obiectiv să prezinte proba realității biologice care excludea posibilitatea ca acesta să fie tatăl lui H.-A. De asemenea, a precizat că, la momentul acțiunii în stabilirea paternității, au fost respinse toate cererile formulate de acesta în fața instanțelor pentru efectuarea unei contraexpertize judiciare.

10. Prin Hotărârea din 11 septembrie 2003, judecătoria a respins cererea de revizuire ca inadmisibilă, cu motivarea că nu îndeplinea condițiile de admisibilitate prevăzute la art. 322 din Codul de procedură civilă. Instanța a considerat că raportul de expertiză medico-legală din 14 iulie 2003 nu constituia un înscris care exista la momentul hotărârii din 1981, a cărei revizuire era solicitată și de care părțile nu luaseră cunoștință, în sensul art. 322 pct. 5.

11. Reclamantul a formulat apel și ulterior recurs împotriva acestei hotărâri. Acesta si-a întemeiat apelul și recursul pe necesitatea de a stabili adevărul cu privire la paternitatea sa din punct de vedere legal și de a apăra interesele succesorale ale familiei sale legitime. Acesta a susținut că în 1981, în România, posibilitățile științei erau mult mai limitate în ceea ce privește stabilirea filiației biologice, astfel încât la vremea respectivă instanța nu a putut să își întemeieze decizia pe o probă științifică incontestabilă. De asemenea, acesta a precizat, în recursul său, că, atunci când au soluționat fondul acțiunii în stabilirea paternității, instanțele nu au dat curs cererii sale de efectuare a unei expertize suplimentare și că, la acea vreme, legea nu permitea o expertiză extrajudiciară. În plus, acesta a menționat că, înainte de 2003, nu reușise să obțină consimțământul lui H.-A. și al mamei sale pentru ca H.-A, să se supună unei noi expertize medico-legale. În fața instanței de apel, reclamantul a susținut că, în perioada regimului totalitar aflat la putere în țară înainte de 1989, o hotărâre judecătorească pronunțată într-o acțiune în stabilirea paternității era considerată ca fiind o sancțiune pentru nerecunoașterea voluntară a paternității.

12. Apelul și recursul formulate de reclamant au fost respinse, iar Hotărârea din 11 septembrie 2003 a fost confirmată prin deciziile din 28 noiembrie 2003 și 16 februarie 2006, ambele pronunțate de Curtea de Apel Cluj. în Decizia pronunțată la 28 noiembrie 2003, curtea de apel a respins apelul formulat de reclamant, cu motivarea că, în speță, nu erau îndeplinite condițiile impuse la art. 322 pct. 5 din codul de procedură civilă pentru admisibilitatea unei cereri de revizuire, având în vedere că raportul de expertiză medico-legală invocat de reclamant nu reprezenta un înscris în sensul acestui articol.

13. La 23 august 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție, care fusese sesizată cu recursul reclamantului împotriva deciziei din 28 noiembrie 2003, a trimis cauza Curții de Apel Cluj, în urma modificării normelor privind competența instanțelor, adusă de Legea nr. 219/2005. În hotărârea pronunțată la 16 februarie 2006, curtea de apel a motivat respingerea recursului reclamantului prin faptul că o acțiune civilă, chiar o cale de recurs extraordinară, precum revizuirea, nu putea fi exercitată decât în condițiile stabilite de lege.

B. Informațiile furnizate Guvernului de Institutul Național de Medicină Legală

14. Prin scrisoarea din 18 octombrie 2011, Institutul Național de Medicină Legală "Mina Minovici" a comunicat agentului guvernamental pentru Curtea Europeană a Drepturilor Omului informații conform cărora expertiza realizată în 2003 cu privire la paternitatea biologică a reclamantului nu putea fi realizată în 1981.

II. Dreptul și practica interne relevante

A. Vechiul Cod al familiei și Noul Cod Civil

15. Dreptul material relevant, în vigoare la momentul faptelor și până la intrarea în vigoare a noului Cod civil, la 1 octombrie 2011, era Codul familiei, completat de deciziile Curții Constituționale. Noul cod civil a adus modificări legislative importante, în special în ceea ce privește prescripția acțiunilor civile în domeniul filiației.

1. Dispoziții privind acțiunea în stabilirea paternității

16.Art. 56 din Codul familiei, în vigoare la momentul faptelor, atât în 1981, cât și în 2003, prevedea că filiația față de tatăl unui Copil născut în afara căsătoriei putea fi stabilită printr-o declarație de recunoaștere din partea tatălui sau prin hotărâre judecătorească. Declarația de recunoaștere se putea face la serviciul de stare civilă, prin înscris autentic sau prin testament.

17. În temeiul art. 59 din Codul familiei, acțiunea în stabilirea paternității unui copil născut în afara căsătoriei aparținea copilului și putea fi introdusă în numele său de către mamă sau de reprezentantul legal al acestuia. La art. 60 se prevedea că această acțiune putea fi introdusă în termen de un an de la nașterea copilului sau, în cazul în care mama a conviețuit cu pretinsul tată, după încetarea conviețuirii.

18. Noul Cod civil, intrat în vigoare în 2011, prevede, la art. 427, că dreptul la această acțiune este imprescriptibil în timpul vieții copilului.

2. Dispoziții privind recunoașterea paternității și acțiunea în tăgada paternității

19. În conformitate cu dreptul în vigoare la momentul faptelor, recunoașterea paternității unui copil născut în afara căsătoriei putea fi contestată de orice persoană interesată de acest lucru (art. 58 din Codul familiei). Acțiunea era imprescriptibilă (a se vedea Decizia nr 1.554 din 7 decembrie 2010 a Curții Constituționale).

20. Acțiunea în tăgada paternității putea fi introdusă doar de soțul mamei copilului născut în cadrul căsătoriei (art. 54 din Codul familiei). Prin Decizia nr. 349 din 19 decembrie 2001, Curtea Constituțională a hotărât că această dispoziție, care excludea posibilitatea ca mama sau însuși copilul să conteste paternitatea neconformă cu realitatea biologică, era contrară Constituției.

21. Termenul de prescripție a acestei acțiuni în tăgada paternității era de 6 luni din momentul în care tatăl prezumtiv a luat cunoștință de nașterea copilului (art. 55 din Codul familiei). Această dispoziție legală a făcut obiectul mai multor excepții de neconstituționalitate, dintre care unele erau întemeiate pe discriminarea între titularii acțiunii sau o discriminare în raport cu acțiunea imprescriptibilă în contestarea unei recunoașteri a paternității, prevăzută la art. 58 din Codul familiei. Curtea Constituțională a respins toate excepțiile de neconstituționalitate, considerând că nu exista o discriminare și că, datorită unui termen atât de scurt, era protejat interesul superior al copilului constând în certitudinea privind starea sa civilă (deciziile nr. 453 din 2 decembrie 2003, 390 din 12 iulie 2005,538 din 18 octombrie 2005,646 din 5 octombrie 2006 ale Curții Constituționale). Ultima dintre aceste decizii ale Curții Constituționale era însoțită de o opinie separată, conform căreia acțiunea în tăgada paternității trebuia să fie imprescriptibilă sau că trebuia aplicat unul și același termen de prescripție tuturor titularilor acțiunii.

22. Art. 55 din Codul familiei a fost modificat prin Legea nr. 288/2007 pentru modificarea și completarea Legii nr. 4/1953- Codul familiei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 749 din 5 noiembrie 2007, pentru a stabili un termen de prescripție de 3 ani, în loc de 6 luni, pentru acțiunea în tăgada paternității copilului născut în cadrul căsătoriei. Acest termen începea să curgă în momentul în care tatăl lua cunoștință de nașterea copilului.

23. Această dispoziție legală a făcut obiectul mai multor excepții de neconstituționalitate, dintre care unele erau întemeiate pe existența unei discriminări în raport cu acțiunea imprescriptibilă în contestarea recunoașterii paternității, prevăzută la art. 58. Curtea Constituțională a respins toate aceste excepții de neconstituționalitate, considerând că nu exista nicio discriminare și că, printr-un termen rezonabil de lung, în raport cu vechea versiune a Codului familiei, interesul superior al copilului, care consta în certitudinea privind starea sa civilă, era astfel protejat (deciziile nr. 582/2010, 1.033/2010, 1.328/2010 și 1.554/2010 din 4 mai, 14 septembrie, 19 octombrie și 7 decembrie 2010 ale Curții Constituționale).

24. Prima excepție de neconstituționalitate, referitoare la calcularea termenului de prescripție de 3 ani, stabilit prin noua lege, a fost ridicată din oficiu de către Tribunalul Galați. Tribunalul a considerat că legea în vigoare încălca art. 8 din Convenție, în măsura în care o prezumție legală nu respecta viața de familie bazată pe realitatea socială și biologică. Din acest motiv, tribunalul a hotărât că termenul de prescripție de 3 ani nu trebuia să fie calculat începând din momentul în care tatăl lua cunoștință de existența copilului, ci din momentul în care afla de existența unor circumstanțe de natură să excludă paternitatea acestuia.

25. În temeiul art. 430-433 din noul Cod civil, acțiunea în tăgada paternității copilului născut în cadrul căsătoriei este imprescriptibilă în ceea ce privește copilul și tatăl biologic. În schimb, aceasta este prescriptibilă, în termen de 3 ani, în privința mamei și a soțului acesteia, care este tatăl prezumtiv. în cazul acestuia din urmă, termenul de prescripție este calculat începând de la data la care tatăl prezumtiv ia cunoștință de faptul că este prezumat tată al copilului sau de la o dată ulterioară, când tatăl prezumtiv află că această prezumție nu corespunde realității [art. 430 alin. (1)].

B. Codul de procedură civilă

26. Dispozițiile Codului de procedură civilă privind revizuirea hotărârilor judecătorești în vigoare la momentul faptelor, și anume la momentul introducerii de către reclamant a cererii sale de revizuire, sunt reluate parțial în hotărârile Lungoci împotriva României (nr. 62.710/00, pct. 28, 26 ianuarie 2006) și Stanca Popescu împotriva României (nr. 8.727/03, pct. 60, 7 iulie 2009) și în decizia I.L.V. împotriva României [(dec.), nr. 4.901/04, pct. 20,24 august 2010].

Art. 322

"Revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri date de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri:

(...)

4. dacă un judecător, martor sau expert, care a luat parte la judecată, a fost condamnat definitiv pentru o infracțiune privitoare la pricină sau dacă hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals în cursul sau în urma judecății. În cazul în care, în ambele situații, constatarea infracțiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală, instanța de revizuire se va pronunța mai întâi, pe cale incidentală, asupra existenței sau inexistenței infracțiunii invocate. La judecarea cererii va fi citat și cel învinuit de săvârșirea infracțiunii;

5. dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reținute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților, ori dacă s-a desființat sau s-a modificat hotărârea unei instanțe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere.

(-)"

Conform jurisprudenței constante a instanțelor române, citată în Hotărârea Lungoci (citată anterior, pct. 28), înscrisurile necesare pentru revizuirea unei hotărâri definitive trebuie să existe la data adoptării deciziei atacate. Un act emis după data respectivă nu se consideră înscris.

ÎN DREPT

1. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 din Convenție

27. Invocând art. 8 din Convenție, reclamantul se plânge de imposibilitatea de a obține recunoașterea în justiție a faptului că nu este tatăl lui H.-A., deși expertiza medico-legală care a putut fi realizată în 2003 în urma consimțământului fiului său putativ, devenit major, a exclus clar paternitatea sa.

28. Guvernul contestă acest argument. Conform acestuia, refuzul autorităților de a autoriza redeschiderea procedurii în stabilirea paternității este motivat de preocuparea de a proteja interesele copilului și ale familiei și de a respecta cerințele protejării securității juridice.

29. Este invocat art. 8 din Convenție. Această dispoziție este redactată după cum urmează:

"1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale.

2. Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora."

A. Cu privire la admisibilitate

30. Curtea reamintește că nu este cazul să fie examinată problema de a stabili dacă procedura vizând dizolvarea în fața legii a legăturilor de familie existente intra sub incidența vieții de familie a reclamantului, având în vedere că, în orice caz, stabilirea raporturilor juridice ale unui tată cu copilul său putativ ține de viața privată a persoanei în cauză (Iyilik împotriva Turciei, nr. 2.899/05, pct. 23, 6 decembrie 2011).

31. Prin urmare, art. 8 din Convenție se aplică faptelor speței.

32. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenție. De altfel, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.

B. Cu privire la fond

33. Curtea reamintește că, deși art. 8 din Convenție tinde, în esență, să protejeze persoanele împotriva ingerințelor arbitrare ale autorităților publice, acesta nu impune statelor doar să se abțină de la astfel de ingerințe; acesta poate implica, în plus, obligații pozitive inerente respectării efective a vieții private sau de familie. Limita dintre obligațiile pozitive și obligațiile negative ale statului în raport cu această dispoziție nu se pretează însă unei definiții precise. Cu toate acestea, principiile aplicabile sunt comparabile. În ambele cazuri, trebuie să se țină seama de echilibrul just care trebuie păstrat între interesele concurente ale individului și cele ale societății în ansamblul său; de asemenea, în ambele ipoteze, statul beneficiază de o anumită marjă de apreciere (Shofman împotriva Rusiei, nr. 74.826/01, pct. 33-34, 24 noiembrie 2005).

34. Curtea reamintește, de asemenea, că nu are sarcina de a se substitui autorităților naționale competente pentru soluționarea litigiilor legate de raporturile dintre indivizi la nivel național, ci de a examina din perspectiva Convenției deciziile pronunțate de aceste autorități în exercitarea puterii lor discreționare (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Mikulić împotriva Croației, nr. 53.176/99, pct. 59, CEDO 2002-I).

35. În speță, Curtea observă că, în 1980, la scurt timp după nașterea lui H.-A., mama acestuia l-a acționat în justiție pe reclamant printr-o acțiune în stabilirea paternității. Această acțiune a fost admisă pe baza declarațiilor de martor care atestau existența unei relații între mama copilului și reclamant, deși expertiza medico-legală care a comparat grupele sanguine ale persoanelor în cauză nu a dovedit cu certitudine că era tatăl fiului său prezumtiv (supra, pct. 6).

36. Ulterior, în urma unei expertize medico-legale extrajudiciare, efectuate cu acordul lui H.-A., care indica faptul că era exclus ca acesta să fie tatăl său biologic, reclamantul a solicitat revizuirea deciziei din 1981, bazându-se în special pe art. 322 pct. 5 din Codul de procedură civilă, care prevedea posibilitatea de a redeschide o procedură atunci când imposibilitatea de a prezenta înscrisuri în cursul procedurii inițiale era determinată de un eveniment exterior voinței părților.

37. Cererea reclamantului a fost declarată inadmisibilă de către instanțele naționale, cu motivarea că nu era îndeplinită condiția definită în jurisprudență, conform căreia era obligatoriu ca înscrisurile respective să fi existat deja la momentul procedurii inițiale.

38. Curtea subliniază că părțile nu contestă faptul că respingerea de către instanțele naționale a cererii reclamantului de redeschidere a procedurii în stabilirea paternității era "prevăzută de lege" și urmărea un scop legitim.

39. Rămâne să se stabilească dacă, față de circumstanțele speței, decizia în litigiu era "necesară într-o societate democratică".

40. Curtea reamintește că a hotărât deja, în mai multe cauze privind prezumții legale de paternitate, că o situație în care era imposibil să se acorde prioritate realității biologice asupra unei prezumții legale de paternitate nu era compatibilă cu obligația de a garanta respectarea efectivă a vieții private și de familie, chiar și ținând seama de marja de apreciere de care beneficiază statele [Mizzi împotriva Maltei, nr. 26.111/02, pct. 113, CEDO 2006-I (extrase); Shofman, citată anterior, pct. 45].

41. Spre deosebire de aceste cauze, în speță nu este vorba despre o prezumție legală de paternitate, ci de stabilirea paternității reclamantului printr-o hotărâre judecătorească definitivă, în urma unei proceduri în stabilirea paternității.

42. Cu toate acestea, Curtea a concluzionat, de asemenea, că a fost încălcat art. 8 din Convenție în cauze în care reclamanții nu aveau nicio posibilitate de a contesta, în lumina probelor biologice noi, declararea judecătorească a paternității lor, printr-o hotărâre judecătorească definitivă (Paulik împotriva Slovaciei, nr. 10.699/05, pct. 46, CEDO 2006-XI, și Tavli împotriva Turciei, nr. 11.449/02, pct. 36,9 noiembrie 2006).

43. Or, aceasta este situația în speță. În fapt, în temeiul dreptului intern aplicabil, reclamantul nu are nicio posibilitate de a contesta declararea judecătorească a paternității sale. Curtea este dispusă să admită că absența unui mecanism juridic care să îi permită reclamantului să își protejeze dreptul la respectarea vieții sale private poate fi explicată, în general, de "interesul legitim" de a garanta securitatea juridică și stabilitatea legăturilor de familie și, în mod necesar, de a proteja interesele copilului. Rămâne să se stabilească dacă, față de circumstanțele particulare ale speței, a fost păstrat un echilibru just între interesul reclamantului și interesul general.

44. Reclamantul dorea să obțină o revizuire a declarării judecătorești a paternității care îl privea, în lumina probelor biologice de care nu avea cunoștință la momentul primei proceduri în stabilirea paternității. H.-A., care este major, a fost el însuși de acord, împreună cu mama sa, cu efectuarea testului ADN.

45. Prin urmare, Curtea consideră că, respingând ca inadmisibilă cererea sa de redeschidere a procedurii în stabilirea paternității copilului născut în afara căsătoriei, deși persoanele în cauză păreau să fie de acord cu stabilirea adevărului biologic privind filiația lui H.-A., autoritățile naționale nu au ținut seama de echilibrul just care trebuie păstrat între interesele în cauză (Tavir, citată anterior, pct. 36).

46. Prin urmare, acestea au adus atingere drepturilor sale protejate de art. 8 din Convenție.

47. De asemenea, trebuie amintit faptul că, în alte cauze judecate de Curte, acțiunea în justiție introdusă de tații putativi viza obținerea unei probe care să permită cunoașterea realității biologice, obligând copilul putativ să se supună unui test biologic. În aceste cauze, Curtea a acordat o importanță decisivă faptului că nu exista nicio probă biologică care să contrazică filiația stabilită legal, atunci când a procedat la punerea în balanță a intereselor în cauză. În acest context, Curtea a apreciat că nu este nerezonabil ca instanțele interne să acorde o importanță mai mare intereselor copilului și familiei în care acesta trăiește decât intereselor pe care le-ar putea avea reclamantul de a verifica un fapt biologic (Iyilik, citată anterior, pct. 32, și Decizia I.L.V. împotriva României, citată anterior, pct. 40).

48. Totuși, situația este diferită în speță. În fapt, contrar situației din cauzele Iyilik și I.L.V. împotriva României, citate anterior, în speță, reclamantul deține un raport de expertiză biologică, realizat cu consimțimântul dat de H.-A. după ce a devenit major, și care dovedește că acesta nu este tatăl lui H.-A.

49. În plus, conform informațiilor furnizate de Institutul Național de Medicină Legală "Mina Minovici"(supra, pct. 14), proba științifică obținută de acesta în 2003 nu îi era accesibilă cu mijloacele disponibile în 1981.

50. În plus, Curtea constată că decizia pronunțată în speță de instanța rațională nu este conformă cu evoluția dreptului român în domeniul filiației, adusă în special de noul Cod civil. Această evoluție pare a fi în favoarea prevalenței realității biologice asupra ficțiunilor legale, renunțând, de exemplu, la termenele de prescripție rigide. Astfel, noul Cod civil prevede că, pentru a răsturna prezumția de paternitate a unui copil născut în cadrul unei căsătorii, termenul de prescripție al acțiunii în tăgada paternității este calculat, pentru tatăl prezumtiv, începând de la data la care acesta din urmă a aflat că era prezumat a fi tatăl copilului sau de la o dată ulterioară, când acesta a aflat că prezumția nu corespundea realității (supra, pct. 24). Pe de altă parte, conform noului Cod civil, acțiunea în stabilirea paternității este imprescriptibilă în timpul vieții copilului (supra, pct. 18). Totuși, reclamantul nu a putut să beneficieze de această evoluție a dreptului român, având în vedere că aceasta a avut loc ulterior faptelor speței.

51. Curtea admite că situația reclamantului este, poate, diferită în anumite privințe de cea a taților putativi a căror paternitate este prezumată în mod legal, dar nu a fost stabilită pe cale judiciară. Cu toate acestea, existența unor diferențe între mai mulți indivizi nu se opune ca situațiile și interesele lor respective să fie suficient de comparabile (mutatis mutandis, Pauilik, citată anterior, pct. 54).

52. În lumina considerentelor anterioare, Curtea concluzionează că nu a fost păstrat un echilibru just între interesele reclamantului și cele ale societății și că, prin urmare, sistemul juridic intern nu a garantat în mod corespunzător "respectarea vieții private" a reclamantului.

Prin urmare, a fost încălcat art. 8 din Convenție.

II. Cu privire la celelalte pretinse încălcări

53. Invocând art. 6 din Convenție, reclamantul se plânge de durata procedurii inițiate în iulie 2003, vizând revizuirea Hotărârii din 6 martie 1981, precum și de inechitatea acesteia, pe motiv că, atât apelul, cât și recursul acestuia au fost examinate de aceeași instanță, și anume Curtea de Apel Cluj.

Acesta invocă art. 6 § 1 din Convenție, care prevede următoarele:

"Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...]

a cauzei sale, de către o instanță [...], care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil

54. Curtea reamintește jurisprudența sa constantă, conform căreia art. 6 din Convenție nu garantează dreptul la redeschiderea unei proceduri și nu se aplică unei proceduri de examinare a unei cereri de revizuire a unui proces civil, dacă această cerere este declarată inadmisibilă [a se vedea, între altele, Sablon împotriva Belgiei, nr. 36.445/97, pct. 86,10 aprilie 2001, Steck-Risch și alții împotriva Liechtenstein (dec.), nr. 29.061/08, 11 mai 2010, și Hurter împotriva Elveției, (dec.), nr. 48.111/07, 15 mai 2012].

În lumina acestei jurisprudențe, Curtea apreciază că art. 6 nu se aplică procedurii privind cererea de revizuire în litigiu.

Rezultă că aceste capete de cerere sunt incompatibile ratione materiae cu dispozițiile Convenției în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenție și trebuie să fie respinse în temeiul art. 35 § 4.

III. Cu privire la aplicarea art, 41 din Convenție

55. În temeiul art. 41 din Convenție,

"În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă."

A. Prejudiciu

56. Reclamantul solicită 300.000 de euro (EUR) pentru prejudiciul moral suferit. De asemenea, solicită 31.271 EUR cu titlu de prejudiciu material, reprezentând valoarea pensiei alimentare plătite între 1980 și 1998.

57. Guvernul consideră că suma solicitată cu titlu de prejudiciu moral este excesivă și că prejudiciul material nu a fost suficient dovedit.

58. Curtea nu identifică nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins și respinge această cerere [mutatis mutandis, Backlund împotriva Finlandei (reparație echitabilă), nr. 36.498/05, pct. 13-15, 12 iulie 2011]. În schimb, aceasta consideră că trebuie să i se acorde reclamantului suma de 5.000 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral.

B. Cheltuieli de judecată

59. De asemenea, reclamantul solicită 5.000 EUR pentru cheltuielile de judecată efectuate în fața instanțelor interne și pentru cele efectuate în fața Curții.

60. Guvernul consideră că reclamantul nu a justificat această sumă.

61. Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care se stabilește caracterul real, necesar și rezonabil al acestora. În speță, ținând seama de documentele de care dispune, în special documente care atestă deplasări ale reclamantului de la domiciliul acestuia din Germania pentru a se prezenta în fața instanțelor române și de jurisprudența sa, Curtea consideră că este rezonabilă suma de 3.000 EUR pentru toate cheltuielile și o acordă reclamantului.

C. Dobânzi moratorii

62. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu 3 puncte procentuale.