Decizia CCR nr. 484 din 23.06.2015 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 374 alin. (4) şi ale art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 374 și ale art. 390 alin. (10) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Mindeau Fabien Roger, Piton Gwenael Jean Michel și Savidan Lucile în Dosarul nr. 5.632/30/2014 al Tribunalului Timiș - Secția penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.104D/2014.

2. La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare este legal îndeplinită. Se prezintă traducător autorizat pentru limba franceză, doamna Alina Bojîncă.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 374 alin. (4) și ale art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, întrucât reducerea cu o treime a limitelor speciale ale pedepsei închisorii în cazul recunoașterii faptelor reținute în sarcina inculpatului nu reprezintă un drept fundamental al acestuia, ci un beneficiu acordat de legiuitor în condițiile prevăzute de lege, condiții care vizează recunoașterea în totalitate a faptelor. Invocă, în acest sens, jurisprudența Curții Constituționale în materia reglementată de art. 3201 din Codul de procedură penală din 1968 privind judecata în cazul recunoașterii vinovăției.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

4. Prin Încheierea din 29 octombrie 2014 pronunțată în Dosarul nr. 5.632/30/2014, Tribunalul Timiș - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 374 și ale art. 390 alin. (10) din Codul de procedură penală. Excepția a fost ridicată de Mindeau Fabien Roger, Piton Gwenael Jean Michel și Savidan Lucile cu ocazia soluționării în primă instanță a unei cauze penale privind săvârșirea infracțiunilor de trafic de droguri de risc și droguri de mare risc și de deținere, fără drept, de droguri de mare risc pentru consum propriu.

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorii acesteia susțin, în esență, că dispozițiile art. 374 alin. (4) și ale art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală încalcă egalitatea în drepturi, accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil, în măsura în care limitele de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii se reduc cu o treime doar dacă inculpatul recunoaște în totalitate faptele reținute în sarcina sa. Astfel, inculpatul este obligat să recunoască fapte pe care nu le-a comis, deoarece, în momentul în care are cea mai mică obiecție cu privire la situația de fapt, nu mai poate beneficia de reducerea limitelor speciale de pedeapsă. În acest mod, este încălcat și principiul nediscriminării, întrucât două persoane aflate în aceeași situație sunt tratate diferit, una beneficiind de reducerea pedepsei, iar cealaltă nu, în condițiile în care își susține nevinovăția.

6. Tribunalul Timiș - Secția penală apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată.

7. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

8. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

9. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

10. Potrivit dispozitivului încheierii de sesizare, obiectul excepției de neconstituționalitate îl reprezintă dispozițiile art. 374 și ale art. 390 alin. (10) din Codul de procedură penală. Din notele scrise ale autorilor excepției, depuse în motivarea criticii, rezultă că obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie, în realitate, dispozițiile art. 374 alin. (4) și ale art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, modificate prin Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013. Textele de lege criticate au următorul cuprins:

- Art. 374 alin. (4): "În cazurile în care acțiunea penală nu vizează o infracțiune care se pedepsește cu detențiune pe viață, președintele pune în vedere inculpatului că poate solicita ca judecata să aibă loc numai pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale și a înscrisurilor prezentate de părți, dacă recunoaște în totalitate faptele reținute în sarcina sa, aducându-i la cunoștință dispozițiile art. 396 alin. (10).“;

- Art. 396 alin. (10): "Când judecata s-a desfășurat în condițiile art. 375 alin. (1) și (2), când cererea inculpatului ca judecata să aibă loc în aceste condiții a fost respinsă sau când cercetarea judecătorească a avut loc în condițiile art. 377 alin. (5) ori art. 395 alin. (2), iar instanța reține aceeași situație de fapt ca cea descrisă în actul de sesizare și recunoscută de către inculpat, în caz de condamnare sau amânare a aplicării pedepsei, limitele de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii se reduc cu o treime, iar în cazul pedepsei amenzii, cu o pătrime.“

11. În susținerea neconstituționalității acestor dispoziții de lege, autorii excepției invocă încălcarea prevederilor constituționale ale art. 16 privind egalitatea în drepturi și ale art. 21 alin. (1) și (2) referitor la accesul liber la justiție, respectiv a prevederilor art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

12. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că dispozițiile art. 374 alin. (4) și ale art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, care condiționează acordarea beneficiului reducerii limitelor speciale de pedeapsă de recunoașterea în totalitate de către inculpat a faptelor reținute în sarcina sa, nu aduc nicio atingere accesului liber la justiție și dreptului la un proces echitabil consacrate de prevederile art. 21 alin. (1) și (2) din Constituție și ale art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Procedura simplificată de judecată în cazul recunoașterii învinuirii nu constituie o noutate în materie procesual penală, fiind reglementată pentru prima dată de dispozițiile art. 3201 din vechiul Cod de procedură penală - introduse prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor -, cu titlul de derogare de la dreptul comun, ce presupune soluționarea cu celeritate a unor cauze penale pentru care cercetarea judecătorească propriu-zisă devine redundantă, întrucât în faza de urmărire penală au fost dezlegate toate aspectele legate de existența infracțiunii și de vinovăția inculpatului.

13. Curtea reține că reducerea limitelor speciale de pedeapsă ca urmare a recunoașterii învinuirii nu poate fi convertită într-un drept fundamental, ci reprezintă un beneficiu acordat de legiuitor, potrivit politicii sale penale, în anumite condiții, printre care se numără și recunoașterea în totalitate a faptelor reținute în sarcina inculpatului, tocmai caracterul integral al recunoașterii învinuirii fiind cel care face inutilă efectuarea cercetării judecătorești, așa cum este reglementată aceasta de dispozițiile art. 374 alin. (5)-(10) din actualul Cod de procedură penală. Având în vedere efectele procedurii de judecată simplificate, instanța poate respinge, în baza unor criterii obiective și rezonabile, cererea formulată de inculpat, întrucât, indiferent că recunoașterea învinuirii este totală sau parțială, ceea ce prevalează este existența unui proces echitabil, despre care nu se poate vorbi în măsura în care se neagă principiul aflării adevărului. Prin urmare, nu simpla recunoaștere a învinuirii, chiar și integrală, este determinantă pentru a se da eficiență unui proces echitabil desfășurat în limitele legalității și imparțialității, aceasta constituind doar o condiție procedurală, ci stabilirea vinovăției inculpatului cu privire la faptele reținute în sarcina sa. De altfel, având în vedere tocmai riscul exercitării de presiuni asupra inculpatului spre a-și recunoaște vinovăția și cu privire la fapte pe care nu le-a săvârșit, posibilitatea instanței de a respinge cererea de judecare a cauzei potrivit procedurii simplificate constituie o garanție a dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 21 alin. (3) din Constituție și de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Judecătorul nu este obligat, în absența convingerii cu privire la sinceritatea inculpatului - chiar dacă acesta recunoaște în totalitate faptele reținute în sarcina sa -, să admită cererea formulată de inculpat, ceea ce reprezintă o materializare a principiului constituțional al înfăptuirii justiției de către instanțele judecătorești, consacrat de art. 124 din Legea fundamentată. Prin urmare, instanța are posibilitatea de a respinge cererea inculpatului, chiar și în condițiile unei recunoașteri totale a faptelor reținute în sarcina sa, atunci când nu este lămurită asupra împrejurărilor de fapt ale cauzei și consideră că judecata nu poate avea loc numai în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, ci trebuie să se facă potrivit dreptului comun.

14. În același sens sunt și Decizia nr. 198 din 9 aprilie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 239 din 25 aprilie 2013, și Decizia nr. 409 din 8 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 727 din 26 noiembrie 2013, prin care Curtea a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3201 din Codul de procedură penală din 1968, față de critici similare și prin raportare la prevederi din Constituție și din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale invocate și în prezenta cauză.

15. De asemenea, nu poate fi reținută nici critica referitoare la încălcarea prevederilor art. 16 din Constituție, întrucât, potrivit jurisprudenței Curții, principiul egalității în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluții diferite pentru situații diferite. În consecință, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice rațional, în respectul principiului egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice (Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). Totodată, Curtea a statuat că art. 16 din Constituție vizează egalitatea în drepturi între cetățeni în ceea ce privește recunoașterea în favoarea acestora a unor drepturi și libertăți fundamentale, nu și identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor (Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 3 aprilie 2002, Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 99 din 8 februarie 2012, și Decizia nr. 323 din 30 aprilie 2015, nepublicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, la data pronunțării prezentei decizii). Or, inculpatul care nu recunoaște în totalitate faptele reținute în sarcina sa nu se află în aceeași situație cu cel care recunoaște integral învinuirea, motiv pentru care instanța - care are obligația de a asigura, pe bază de probe, aflarea adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei și cu privire la persoana inculpatului - în primul caz va soluționa cauza potrivit dreptului comun, cadru procesual în care poate lămuri toate împrejurările, iar în cel de-al doilea va judeca potrivit procedurii simplificate, dacă sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de lege. Tratamentul juridic diferențiat instituit prin dispozițiile de lege criticate este, prin urmare, justificat și nu se poate vorbi de existența unei discriminări, cu atât mai mult cu cât reducerea limitelor speciale de pedeapsă nu reprezintă un drept fundamental, ci constituie un beneficiu acordat de legiuitor în anumite condiții, potrivit politicii sale penale.