Decizia CCR nr. 491 din 21.11.2013 privind excepţia de neconstituţionalitate a prev. titlului VII „Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv“ din Legea nr. 247/2005 - reforma în domeniile...

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor titlului VII intitulat "Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv“ din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, excepție ridicată de Alexandru Nicolae Deneș, prin mandatar Wachmann Gugui Gloria Nevella, și de către Iuliana Ileana Poenaru, în dosarele nr. 10.889/3/2009 și nr. 35.918/3/2009 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția I civilă.

Excepția de neconstituționalitate formează obiectul dosarelor Curții Constituționale nr. 211 D/2013 și nr. 212D/2013.

Dosarele au fost conexate în temeiul prevederilor art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, în ședința publică din 24 septembrie 2013, cu participarea avocatului Corina Popescu și a reprezentantului Ministerului Public, Antonia Constantin, când au avut loc dezbaterile ce au fost consemnate în încheierea de ședință de la această dată. La acest termen de judecată, Curtea, având în vedere cererea de întrerupere a deliberărilor pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, a amânat pronunțarea pentru data de 15 octombrie 2013.

La acea dată, având în vedere imposibilitatea constituirii legale a completului de judecată, Curtea, în temeiul art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, a dispus amânarea pronunțării pentru 21 noiembrie 2013, dată la care a pronunțat prezenta decizie.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarelor, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 6.468 din 23 octombrie 2012, pronunțată în Dosarul nr. 10.889/3/2009, și încheierea din 7 martie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 35.918/3/2009, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția I civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor titlului VII intitulat "Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv“ din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, excepție ridicată de Alexandru Nicolae Deneș, prin mandatar Wachmann Gugui Gloria Nevella, și de Iuliana Ileana Poenaru în cauze având ca obiect soluționarea cererilor privind obligarea statului român la restituirea în natură a unor imobile și, în subsidiar, la plata de despăgubiri.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorii acesteia arată că normele cuprinse în Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și în protocoalele sale adiționale alcătuiesc, împreună cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, un "bloc de convenționalitate“, cu consecința că acesta se impune autorităților naționale cu aceeași forță juridică cu care se impun normele convenționale și care beneficiază, în temeiul art. 20 alin. (2) din Constituție, de aplicare prioritară în cazul apariției de neconcordanțe între actele internaționale privind drepturile omului, la care România este parte, și legile interne. Principiul priorității acestui bloc de convenționalitate determină inadmisibilitatea invocării dreptului intern pentru a justifica neexecutarea Convenției, regulă preluată expres prin art. 31 alin. (5) din Legea nr. 590/2003 privind tratatele și, în același timp, relativizează caracterul imperativ al normei juridice interne și o situează, pe aceasta din urmă, într-o stare de inferioritate.

În cuprinsul Deciziei nr. 27 din 14 noiembrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că Legea nr. 247/2005 este o lege specială față de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și, "câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv (_) s-a adoptat o lege specială (_), nu se poate susține, fără a încălca principiul specialia generalibus derogant, că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială“, astfel încât "acțiunile directe împotriva statului român (_) nu pot fi primite, deoarece ignoră principiul specialia generalibus derogant.“ Se mai arată că, spre deosebire de o altă decizie pronunțată de aceeași instanță în soluționarea unui recurs în interesul legii referitor la materia revendicării, și anume Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, în Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție nu a mai preluat și principiul priorității Convenției față de legea specială.

În opinia autorilor excepției de neconstituționalitate, cele două "corpuri normative“, respectiv Legea nr. 247/2005 și Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011, alcătuiesc un "bloc de legalitate“ inferior "blocului de convenționalitate“ compus din Convenția și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Față de existența celor două planuri, în măsura în care Legea nr. 247/2005, chiar interpretată în lumina deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, nu conține dispoziții mai favorabile și contravine Convenției, interpretată în lumina jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, rezultă evident că aplicarea corpului legal în dauna "blocului de convenționalitate“ constituie o încălcare a dispozițiilor art. 20 din Constituție.

Or, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit deja, în jurisprudența sa în materie, că Legea nr. 247/2005 contravine dispozițiilor convenționale, întrucât, deși deschide reclamanților accesul la o procedură administrativă, urmată, dacă este cazul, și de una contencioasă, acest acces rămâne teoretic și iluzoriu, nefiind, în prezent, în măsură să asigure, într-un termen rezonabil, restituirea imobilului sau plata unei indemnizații în favoarea persoanelor îndreptățite, ceea ce reprezintă o încălcare a art. 1 din Primul Protocol la Convenție și a art. 6 din Convenție.

Prin Hotărârea-pilot pronunțată la 12 octombrie 2010 de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, s-a arătat că una dintre măsurile care ar trebui luate este modificarea mecanismului de restituire actual, cu privire la care a constatat anumite lipsuri, și implementarea de urgență a unor măsuri simplificate și eficiente, întemeiate pe soluții legislative și pe o practică judiciară și administrativă coerentă, care să poată menține un just echilibru între diferitele interese în cauză.

În opinia autorilor excepției de neconstituționalitate, Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 a instanței supreme nu doar că nu conduce la dezideratul exprimat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, de îndreptare a mecanismului de restituire, ci este chiar contrară obligațiilor stabilite prin hotărârea pronunțată în cauza-pilot, prin confirmarea convenționalității Legii nr. 247/2005 și stabilirea supremației acesteia. Se mai susține că decizia instanței supreme validează mecanismul reglementat de titlul VII din Legea nr. 247/2005, stabilind prioritatea aplicării acestuia prin statuarea inadmisibilității acțiunilor îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispozițiile art. 1 din Primul Protocol la Convenția pentru apărarea dreptului omului și a libertăților fundamentale.

În concluzie, autorii excepției de neconstituționalitate apreciază că titlul VII din Legea nr. 247/2005, așa cum este interpretat prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 27 din 14 noiembrie 2011, contravine art. 20 din Constituție, întrucât aplicarea cu prioritate a legii interne în dauna corpului convențional este neconstituțională.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția I civilă, exprimându-și opinia asupra excepției de neconstituționalitate ridicate în Dosarul nr. 211 D/2012, a apreciat că motivarea excepției de neconstituționalitate vizează prevederile titlului VII din Legea nr. 247/2005, astfel cum acestea au fost interpretate prin Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție cu prilejul soluționării unui recurs în interesul legii.

În acest context, instanța arată că, deși prevederile titlului VII din Legea nr. 247/2005 au legătură cu soluționarea cauzei, problema invocată se referă la aspecte ce țin de interpretarea și aplicarea legii, prerogativă dată prin lege instanțelor de judecată, fie în aplicarea legii în fiecare caz dedus judecății, fie prin pronunțarea unor decizii în interesul legii, în scopul asigurării interpretării și aplicării unitare a acesteia de către instanțele judecătorești. În acest sens, invocă jurisprudența în materie a Curții Constituționale, prin care s-a statuat că modalitatea în care se interpretează și se aplică prevederile legale în cazuri concrete nu intră în sfera controlului de constituționalitate. Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția I civilă, exprimându-și opinia asupra excepției de neconstituționalitate ridicate în Dosarul nr. 212D/2013, a apreciat că prevederile titlului VII din Legea nr. 247/2005 nu aduc atingere dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Constituție. Instanța apreciază că prevederile legale criticate nu aduc atingere substanței dreptului de proprietate, iar în acord cu jurisprudența în materie a Curții Constituționale, modalitatea de a reglementa acordarea despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv constituie opțiunea exclusivă a legiuitorului, în acord cu politica economică a statului în materia despăgubirilor acordate din fonduri publice, urmărindu-se păstrarea unui echilibru între cerințele interesului public și interesele apărării dreptului fundamental la proprietate.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actele de sesizare au fost comunicate președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepțiilor de neconstituționalitate invocate.

Guvernul consideră că, din punctul de vedere al admisibilității excepției de neconstituționalitate, aceasta nu se încadrează, sub aspectul obiectului său, în sfera actelor supuse controlului de constituționalitate, reglementate de art. 146 lit. d) din Constituție. Actele puterii judecătorești, în speță hotărârile instanțelor judecătorești, rămân supuse exclusiv căilor de atac ordinare și extraordinare în cadrul cărora se verifică toate aspectele care ar putea determina reformarea lor, inclusiv constituționalitatea. În acest sens, arată că instanța de contencios constituțional a respins, ca inadmisibile, excepțiile de neconstituționalitate ce priveau decizii pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în Secții Unite sau de alte instanțe judecătorești, exemplu fiind, astfel, Decizia nr. 409 din 4 noiembrie 2003.

Invocând practica recentă a Curții Constituționale, Guvernul arată că prevederile titlului VII din Legea nr. 247/2005 au mai format obiect al controlului de constituționalitate. Astfel, prin Decizia nr. 1.241 din 6 octombrie 2009, Curtea a constatat că este opțiunea exclusivă a legiuitorului de a decide asupra modului de reparare a injustițiilor și abuzurilor din legislația trecută, prevederile de lege criticate fiind în acord cu cele ale art. 44 alin. (2) teza a doua din Constituție, potrivit cărora conținutul și limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege. Prin aceeași decizie, Curtea a arătat că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale fac parte integrantă din ordinea juridică internă a statelor semnatare, acest aspect implicând obligația pentru judecătorul național de a asigura efectul deplin al normelor acesteia, asigurându-le preeminența față de orice altă prevedere contrară din legislația națională. Instanțele naționale au posibilitatea să înlăture, din oficiu sau la cererea părților, prevederile dreptului intern pe care le consideră incompatibile cu Convenția și protocoalele sale adiționale.

Cât privește Hotărârea-pilot din 12 octombrie 2010, pronunțată de Curtea Europeană de la Strasbourg în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, Guvernul, după o analiză succintă a considerentelor reținute de aceasta, concluzionează că legislația în materia restituirii dreptului de proprietate nu încalcă normele Convenției, însă modul în care funcționează în practică mecanismul de restituire și despăgubire reglementat de legiuitor este cel ce produce disfuncționalități de natură să determine violarea art. 1 din Primul Protocol la Convenție.

Prin urmare, după pronunțarea Hotărârii-pilot menționate, toate procesele României aflate la Curtea Europeană a Drepturilor Omului în problema referitoare la același tip de contencios au fost suspendate pentru o perioadă inițială de 18 luni, ulterior prelungită, în așteptarea adoptării de către autoritățile române a unor măsuri capabile să ofere un remediu adecvat tuturor persoanelor afectate de legile de reparație.

În consecință, Guvernul apreciază că titlul VII din Legea nr. 247/2005 nu creează premisele unor vicii de neconstituționalitate prin raportare la art. 20 alin. (2) din Constituție.

Avocatul Poporului consideră că prevederile legale criticate sunt constituționale. În acest sens, arată că, în conformitate cu jurisprudența Curții Constituționale, spre exemplu Decizia nr. 854 din 23 iunie 2011, în interpretarea legii, instanțele judecătorești, între care și Înalta Curte de Casație și Justiție, trebuie să respecte cadrul constituțional, iar sancționarea depășirii/încălcării acestuia revine în exclusivitate Curții Constituționale. Pe de altă parte, arată că prevederile titlului VII din Legea nr. 247/2005 nu contravin dispozițiilor constituționale și convenționale invocate, sens în care menționează jurisprudența Curții Constituționale în această materie, precum și cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în legătură cu noțiunea de "bun“ sau "speranță legitimă“.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepțiilor de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând actele de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, susținerile părților prezente, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

Curtea Constituțională este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2) și art. 2 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate cu care a fost sesizată.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie, potrivit dispozitivului actelor de sesizare, prevederile cuprinse în titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005.

Din analizarea motivelor de neconstituționalitate reținute, Curtea observă că autorii excepției rețin ca obiect al excepției de neconstituționalitate prevederile titlului VII din Legea nr. 247/2005, astfel cum acestea au fost interpretate prin Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 120 din 17 februarie 2012.

În acest context, având în vedere obiectul și natura criticilor de neconstituționalitate formulate în susținerea excepției, precum și conținutul Deciziei nr. 27 din 14 noiembrie 2011, Curtea constată că obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie prevederile titlului VII intitulat "Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv“ din Legea nr. 247/2005, astfel cum interpretarea și aplicarea acestora au fost stabilite prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 27 din 14 noiembrie 2011.

Titlul VII intitulat "Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv“ din Legea nr. 247/2005 cuprinde următoarele capitole: cap. I - Dispoziții generale, art. 1-5, cap. II - Fondul "Proprietatea“, art. 6-12¹, cap. III - Măsuri instituționale, art. 13-14², cap. IV - Măsuri anticorupție, art. 15, cap. V - Procedurile administrative pentru acordarea despăgubirilor, art. 16-18, cap. V¹ - Valorificarea titlurilor de despăgubire. Stabilirea algoritmului de atribuire a acțiunilor emise de Fondul "Proprietatea“, art. 18¹-18⁹, cap. VI - Căi de atac în justiție, art. 19-20, cap. VM - Răspunderi și sancțiuni, art. 20¹, și cap. VII - Dispoziții tranzitorii și finale, art. 21-33.

Prevederile art. 13, 14, 14¹, 14², art. 15 lit. a)-d) și f), art. 16, 17, 18, 18¹, 18², 18³, 18⁴, 18⁵, 18⁶, 18⁷, 18⁸, 18⁹ și art. 22 din titlul VII "Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv“ din Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, au fost abrogate prin prevederile art. 50 lit. c) din capitolul VI - Dispoziții tranzitorii și finale al Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 278 din 17 mai 2013.

În ceea ce privește abrogarea prevederilor cuprinse în reglementarea legală a cărei neconstituționalitate a fost invocată, în jurisprudența sa, concretizată prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, nuanțând interpretarea sintagmei "în vigoare“ din cuprinsul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, text care circumstanțiază controlul de constituționalitate numai la legile și ordonanțele în vigoare, Curtea Constituțională a reținut că acest control vizează "dispozițiile aplicabile cauzei, chiar dacă acestea nu mai sunt în vigoare“, dar ale căror efecte juridice continuă să se producă și după ieșirea lor din vigoare. O astfel de soluție a fost justificată prin faptul că, deși abrogată, "legea civilă poate ultraactiva în unele situații, potrivit principiului «tempus regit actum»“.

Așa fiind, Curtea este competentă și urmează a se pronunța asupra prevederilor de lege cu care a fost sesizată.

În opinia autorilor excepției de neconstituționalitate, aceștia susțin că reglementarea legală criticată contravine dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 20 - Tratatele internaționale privind drepturile omului și art. 44 - Dreptul de proprietate privată. De asemenea, prevederile titlului VII din Legea nr. 247/2005 sunt considerate a fi contrare dispozițiilor art. 1 - Obligația de a respecta drepturile omului și art. 53 - Apărarea drepturilor recunoscute din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și art. 1 - Protecția proprietății cuprins în Primul Protocol adițional la aceeași convenție.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține următoarele:

Din expunerea motivelor de neconstituționalitate invocate în susținerea excepției, Curtea observă că autorii acesteia critică, în mod indirect, Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011, pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, arătând că soluția jurisprudențială, obligatorie pentru instanțele de judecată, pronunțată cu prilejul soluționării unui recurs în interesul legii, în temeiul căreia dispozițiile legii speciale, și anume titlul VII din Legea nr. 247/2005, se aplică prioritar față de legea generală, respectiv art. 480 și următoarele din Codul civil din 1864 și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, contravine art. 20 alin. (2) din Constituție care consacră prioritatea reglementărilor internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.

Curtea reține că, prin Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că acțiunile prin care se solicită acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII din Legea nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român și întemeiate pe dispozițiile dreptului comun în materia acțiunii în revendicare, ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 13 din aceeași convenție, trebuie respinse ca inadmisibile.

În acest context, din prisma criticilor formulate de autorii excepției de neconstituționalitate, Curtea apreciază că obiectul excepției îl reprezintă o decizie pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție cu prilejul pronunțării unui recurs în interesul legii. Așa fiind, în cauză se impune a fi analizată, în primul rând, competența Curții Constituționale de a se pronunța asupra unei astfel de excepții de neconstituționalitate.

Din această perspectivă, jurisprudența Curții Constituționale este unitară, cu două abordări distincte (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 202 din 18 aprilie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 19 iunie 2013):

1. Curtea Constituțională, constatând că este competentă să se pronunțe asupra constituționalității interpretării date unei norme juridice printr-un recurs în interesul legii, a statuat că poate verifica constituționalitatea textelor legale aplicabile în interpretarea consacrată prin recursurile în interesul legii, tocmai pentru a nu permite ca un text legal să fie susceptibil de aplicare în limite ce ar putea intra în coliziune cu Legea fundamentală.

Cu alte cuvinte, Curtea Constituțională nu are competența de a se pronunța asupra deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție ca act jurisdicțional, dar se poate pronunța asupra actului de reglementare primară, astfel cum a fost interpretat prin decizia acestei instanțe de judecată. Reprezentativă în acest sens este Decizia Curții Constituționale nr. 854 din 23 iunie 2011 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 394 din Codul de procedură penală în interpretarea dată prin Decizia nr. LX/2007 pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 21 septembrie 2011.

2. Pe cale de consecință, atunci când obiectul excepției de neconstituționalitate îl reprezintă însăși decizia instanței supreme, iar nu o anumită interpretare dată unei norme juridice prin intermediul deciziei pronunțate cu prilejul soluționării recursului în interesul legii, excepția de neconstituționalitate astfel formulată este inadmisibilă, dat fiind faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă unui control de constituționalitate. În acest sens este Decizia Curții Constituționale nr. 409 din 4 noiembrie 2003 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică și ale Deciziei nr. VI din 27 septembrie 1999 a Secțiilor Unite ale Curții Supreme de Justiție, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 848 din 27 noiembrie 2003.

Analizând prezenta excepție de neconstituționalitate din perspectiva propriei sale jurisprudențe în materie și pentru a determina dacă Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 27 din 14 noiembrie 2011 poate fi supusă controlului de constituționalitate, Curtea reține că recursul în interesul legii este o instituție juridică care contribuie la asigurarea respectării principiului securității juridice și a preeminenței dreptului, în vederea înfăptuirii unei justiții unice, imparțiale și egalitare, în acord cu prevederile art. 124 alin. (2) din Constituție.

În acest sens, în vederea asigurării unei jurisprudențe unitare, rolul instanței supreme în cadrul sistemului judiciar național este unul esențial, acesta fiind subliniat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârea din 6 decembrie 2007, pronunțată în Cauza Beian împotriva României (nr. 1), paragraful 37, prin care s-a statuat că, deși divergențele de jurisprudență constituie, prin natura lor, consecința inerentă a oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanțe de fond având competență în raza lor teritorială, cu toate acestea, rolul unei instanțe supreme este să regleze aceste contradicții de jurisprudență.

Reglementat prin art. 329 și următoarele din codul de procedură civilă din 1865, respectiv art. 514 și următoarele din noul Cod de procedură civilă, recursul în interesul legii este acel mijloc procesual prin care se urmărește realizarea unei jurisprudențe unitare atunci când se constată că, prin hotărâri judecătorești irevocabile, respectiv definitive - în sistemul noului Cod de procedură civilă, s-au dat dezlegări diferite aceleiași chestiuni/probleme de drept.

Cu alte cuvinte, scopul recursului în interesul legii este acela de a înlătura o practică neunitară a instanțelor judecătorești, prin pronunțarea de către Înalta Curte de Casație și Justiție a unei decizii prin care dezlegarea dată chestiunilor/problemelor de drept judecate devine obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Cu privire la activitatea de interpretare a legii, realizată de către Înalta Curte de Casație și Justiție cu prilejul soluționării unui recurs în interesul legii, în literatura de specialitate s-a arătat că, în acest caz, instanța supremă desfășoară o activitate care este parte integrantă a procesului de aplicare a dreptului, iar în ceea ce privește sensul interpretării cazuale, realizate de instanțele de judecată sau de autoritățile administrative în procesul aplicării dreptului, s-a arătat că, în cadrul acesteia, organul de interpretare este ținut să clarifice cu toată precizia sensul normei juridice și să stabilească compatibilitatea acesteia în raport cu o anumită situație de fapt.

Raportând aceste aspecte de teorie a dreptului la examinarea prezentei excepții de neconstituționalitate, Curtea constată că, prin Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție nu a realizat o interpretare a conținutului normativ al titlului VII din Legea nr. 247/2005, în vederea aplicării unitare a acestuia de către instanțele judecătorești, interpretare care, în acord cu jurisprudență constantă a Curții Constituționale, să fie susceptibilă de a face obiectul unui control de constituționalitate.

Prin decizia în cauză, pronunțată cu prilejul soluționării unui recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit aplicarea unitară a unui principiu general al dreptului, statuând că legea specială - titlul VII din Legea nr. 247/2005 - se aplică prioritar față de legea generală, în virtutea principiului general de drept potrivit căruia legile speciale derogă de la cele generale - specialia generalibus derogant.

Potrivit art. 142 alin. (1) din Legea fundamentală, Curtea este garantul supremației Constituției, iar în acord cu jurisprudență sa, în vederea exercitării acestei atribuții, instanța de contencios constituțional este competentă să analizeze inclusiv deciziile în interesul legii pronunțate de către Înalta Curte de Casație și Justiție, dacă prin acestea s-ar da unui act normativ o interpretare susceptibilă de a intra în coliziune cu prevederile Constituției.

Din această perspectivă, Curtea constată că autorii excepției de neconstituționalitate indică drept obiect al acesteia prevederile titlului VII din Legea nr. 247/2005 criticând, în realitate, Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 27 din 14 noiembrie 2011, fără însă ca aceasta din urmă să intervină asupra lor în vederea interpretării și a stabilirii, în concret, a unui anumit sens în funcție de anumite situații și soluții jurisprudențiale diferite.

Față de aceste împrejurări, Curtea, având în vedere obiectul criticii de neconstituționalitate, constată că excepția de neconstituționalitate este inadmisibilă.