Decizia CCR nr. 424 din 9.06.2015 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 436 alin. 1 din Codul de procedură penală şi ale art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pt. punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 - Codul de procedură...

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 436 alin. (1) din Codul de procedură penală și ale art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, excepție ridicată de Maria Moise în Dosarul nr. 3.870/1/2014 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.137 D/2014.

2. La apelul nominal se constată lipsa părților, procedura de citare fiind legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată. Se precizează că autoarea excepției este soția inculpatului din Dosarul nr. 3.870/1/2014 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția penală, că aceasta a dobândit, prin partaj, bunurile supuse sechestrului și este interesată de contestarea măsurii asigurătorii anterior arătate. Se susține că, în realizarea interesului precizat, autoarea excepției are la dispoziție, pe lângă căile ordinare și căile extraordinare de atac, posibilitatea de a formula contestație împotriva măsurii arătate, atât cu privire la luarea ei, cât și cu privire la punerea în executare. Se susține că, astfel, accesul la justiție al autoarei excepției este în mod obiectiv asigurat. Se mai arată că majoritatea motivelor de recurs în casație abrogate prin prevederile art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 se regăsesc în Codul de procedură penală în vigoare printre motivele pentru care poate fi formulată contestația în anulare.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin Încheierea din 4 noiembrie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 3.870/1/2014, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 436 alin. (1) din Codul de procedură penală și ale art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, excepție ridicată de Maria Moise într-o cauză având ca obiect soluționarea unei cereri de recurs în casație, formulată de autoarea excepției împotriva unei hotărâri penale prin care a fost respinsă contestația promovată de către aceasta împotriva măsurilor asigurătorii stabilite prin ordonanță a procurorului, asupra unor bunuri care, prin partaj, i-au revenit acesteia.

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate se arată că dispozițiile art. 436 alin. (1) din Codul de procedură penală creează discriminare între procuror, inculpat, partea civilă și partea responsabilă civilmente, pe de o parte, și restul persoanelor interesate să formuleze cerere de recurs în casație, pe de altă parte, întrucât oferă acest drept numai celor dintâi. Se susține că, pentru acest motiv, textul criticat încalcă dreptul la un proces echitabil și dreptul la un recurs efectiv al persoanelor care nu au calitate procesuală de a promova recurs în casație, fiind contrar dispozițiilor art. 21 din Legea fundamentală și art. 6 și 13 din Convenție. Se observă, totodată, că, și în situația în care dispozițiile art. 436 alin. (1) din Codul de procedură penală ar reglementa acest drept și pentru alte persoane decât cele exhaustiv enumerate în ipoteza normei, inițierea căii de atac vizate nu ar fi posibilă, întrucât în urma abrogării, prin prevederile art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013, a punctelor 2-6, 9, 10, 13 și 14 ale art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală, singurele motive de recurs în casație au rămas cele specifice ipotezei în care procurorul sau inculpatul promovează acest recurs. Se arată că, pentru aceste motive, și prevederile art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 contravin normelor constituționale și celor europene invocate.

6. Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Se susține că recursul în casație este o cale extraordinară de atac ce are ca scop verificarea legalității hotărârilor judecătorești definitive și nu verificarea unor chestiuni de fapt. Așa fiind, legiuitorul a limitat atât sfera titularilor dreptului de a formula recurs în casație, cât și motivele pentru care acesta poate fi promovat la anumite probleme de legalitate. Se observă, de asemenea, că necesitatea îndreptării hotărârilor penale definitive contrare legii trebuie conciliată cu autoritatea de lucru judecat a acestor hotărâri și cu nevoia de a asigura stabilitatea raporturilor juridice formate pe baza lor. Se susține însă că realizarea de către legiuitor, prin dispozițiile art. 436 alin. (1) din Codul de procedură penală și ale art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013, a unui echilibru între interesul persoanelor interesate să formuleze calea de atac a recursului în casație și interesul general al asigurării stabilității raporturilor juridice născute în urma rămânerii definitive a unor astfel de hotărâri penale nu este de natură a încălca dreptul respectivelor persoane la un proces echitabil și dreptul lor la un recurs efectiv. Se arată, în acest sens, că dreptul la un proces echitabil, prevăzut la art. 21 din Constituție și art. 6 din Convenție, nu presupune faptul că dreptul persoanelor care se consideră prejudiciate prin hotărâri judecătorești definitive de a solicita controlul acestor hotărâri nu poate fi supus niciunor condiționări. Se subliniază că legiuitorul este îndreptățit să instituie asemenea condiționări, conform atribuțiilor sale constituționale prevăzute la art. 129 și art. 126 alin. (2) din Constituție. Se face trimitere la Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 10 mai 2001, pronunțată în Cauza Z și alții împotriva Regatului Unit, paragraful 93, prin care instanța europeană a statuat că dreptul la un proces echitabil nu este un drept absolut, acesta putând fi supus unor restricționări legitime. Referitor la pretinsa încălcare, prin textele criticate, a prevederilor art. 16 din Constituție, instanța susține că principiul egalității nu presupune uniformitate și că persoanele avute în vedere în critica de neconstituționalitate se află într-o situație juridică diferită de cea a inculpatului, a procurorului, a părții civile și a părții responsabile civilmente, aspect care justifică acordarea de către legiuitor a unui tratament juridic diferit sub aspectul dreptului de a promova calea de atac a recursului în casație. Se face, de asemenea, trimitere la Decizia Curții Constituționale nr. 506 din 5 decembrie 2013.

7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

8. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

9. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

10. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie prevederile art. 436 alin. (1) din Codul de procedură penală și ale art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013, cu modificările ulterioare, care au următorul cuprins:

- Art. 436 alin. (1) din Codul de procedură penală:

"Pot formula cerere de recurs în casație:

a) procurorul, în ceea ce privește latura penală și latura civilă;

b) inculpatul, în ceea ce privește latura penală și latura civilă, împotriva hotărârilor prin care s-a dispus condamnarea, renunțarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei ori încetarea procesului penal;

c) partea civilă și partea responsabilă civilmente, în ceea ce privește latura civilă, iar referitor la latura penală, în măsura în care soluția din această latură a influențat soluția în latura civilă.";

- Art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013: "La articolul 438 alineatul (1), punctele 2-6, 9, 10, 13 și 14 se abrogă."

11. Se susține că textele criticate încalcă prevederile constituționale ale art. 16 privind egalitatea în drepturi și ale art. 21 cu privire la accesul liber la justiție, precum și dispozițiile art. 6 și art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, referitoare la dreptul la un proces echitabil și dreptul la un recurs efectiv.

12. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că, potrivit noului Cod de procedură penală, recursul a devenit o cale extraordinară de atac, denumită recurs în casație, ce are ca scop controlul legalității hotărârilor judecătorești definitive. Soluționarea recursului în casație este de competența Înaltei Curți de Casație și Justiție. Spre deosebire de contestația în anulare, care vizează îndreptarea erorilor de judecată, finalitatea recursului în casație este aceea de a înlătura erorile de drept comise de curțile de apel, ca instanțe de apel, prin raportare la cazuri de casare expres și limitativ prevăzute de lege.

13. Pentru aceste considerente, conform art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală, motivele de recurs în casație sunt limitate. De asemenea, conform alin. (2) al art. 438 din Codul de procedură penală, situațiile prevăzute la alin. (1) pot constitui temei al casării hotărârii doar dacă nu au fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori dacă, deși au fost invocate, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor. Prin urmare, toate celelalte motive de netemeinicie sau nelegalitate a unei hotărâri judecătorești pot fi invocate doar prin intermediul apelului sau al contestației.

14. Hotărârile ce pot fi atacate cu recurs în casație sunt, potrivit art. 434 alin. (1) din Codul de procedură penală, deciziile pronunțate de curțile de apel, ca instanțe de apel, cu excepția deciziilor prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor. De asemenea, titularii dreptului de a promova calea extraordinară de atac analizată sunt, conform art. 436 alin. (1) din Codul de procedură penală: procurorul, în ceea ce privește latura penală și latura civilă; inculpatul, în ceea ce privește latura penală și latura civilă, împotriva hotărârilor prin care s-a dispus condamnarea, renunțarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei ori încetarea procesului penal; și partea civilă și partea responsabilă civilmente, în ceea ce privește latura civilă, iar referitor la latura penală, în măsura în care soluția din această latură a influențat soluția în latura civilă. Astfel, nu pot declara recurs în casație persoana vătămată, martorul, expertul, interpretul, avocatul sau vreo altă persoană ale cărei drepturi legitime au fost încălcate prin măsuri sau acte ale instanței, acestea putându-și valorifica drepturile doar pe calea apelului, conform art. 409 din Codul de procedură penală.

15. Curtea reține, totodată, că, așa cum reiese și din Expunerea de motive a Legii nr. 255/2013, prin reducerea numărului motivelor de recurs în casație, prevăzute la art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală, legiuitorul a urmărit, pe de o parte, degrevarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar, pe de altă parte, asigurarea specificului acestei căi extraordinare de atac. În realizarea acestui scop, au fost menținute, ca motive ale recursului în casație, doar acelea care vizează îndreptarea erorilor de drept, fiind eliminate din sfera acestei instituții și din competența Înaltei Curți de Casație și Justiție motivele care vizau aspecte procedurale și care au fost transformate în motive ale contestație în anulare, potrivit naturii acestei căi de atac.

16. Având în vedere argumentele expuse anterior și raportând textele criticate la scopul recursului în casație, Curtea reține că restrângerea de către legiuitor a titularilor dreptului de a formula cerere de recurs în casație la cei prevăzuți la art. 436 alin. (1) din Codul de procedură penală și a hotărârilor ce pot fi supuse casării la cele prevăzute la art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală, așa cum acesta a fost modificat prin dispozițiile art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013, este justificată de finalitatea instituției analizate, aceea de verificare a conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, și de natura acesteia, cea de cale extraordinară de atac.

17. Pentru acest motiv, textele criticate nu creează discriminare între titularii dreptului de a promova recurs în casație și ceilalți participanți la procesul penal, întrucât aceștia din urmă se află, din această perspectivă, într-o situație juridică diferită, eventualele lor interese procesuale putând fi valorificate doar în condițiile permise de lege. Prin urmare, nu poate fi reținută încălcarea prin textul criticat a dispozițiilor art. 16 din Legea fundamentală.

18. Pentru aceste considerente și având în vedere că recursul în casație reprezintă o cale extraordinară de atac prin care se realizează un control de legalitate, Curtea nu poate reține încălcarea prin textele criticate a dreptului de acces liber la justiție al celorlalți participanți la procesul penal, care nu se regăsesc printre titularii dreptului de a promova recurs în casație, prevăzuți la art. 436 alin. (1) din Codul de procedură penală.

19. Prin urmare, nu poate fi reținută nici încălcarea prin prevederile art. 436 alin. (1) din Codul de procedură penală și ale art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 a dispozițiilor art. 6 și 13 din Convenție.