Decizia CCR nr. 367 din 26.06.2014 privind excepţia de neconstituţionalitate a prev. art. 324din OUG nr. 88/1997 - privatizarea societăţilor comerciale, în interpretarea dată prin Decizia nr. 18 din 17.10.2011 a ÎCCJ, precum şi a prev. art....

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Simona Ricu.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 32⁴ din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale în interpretarea data acestora prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 18 din 17 octombrie 2011 și ale art. 330⁷ din Codul de procedură civilă din 1865, excepție ridicată de Societatea Comercială "Hidroconstrucția" - S.A. și Asociația Hidrocon PAS în Dosarul nr. 1.342/2/2013 (296/2013) al Curții de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și care constituie obiectul Dosarului nr. 635D/2013 al Curții Constituționale.

2. La apelul nominal răspunde, pentru autorii excepției, avocat Adrian Nica, membru al Baroului București, cu delegație depusă la dosarul cauzei. De asemenea răspunde, personal, partea Cristian Vasile Miclăuș. Se constată lipsa celorlalte părți. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului autorilor excepției de neconstituționalitate, care solicită admiterea acesteia, reiterând argumentele expuse pe larg în motivarea scrisă a excepției, astfel cum aceasta a fost ridicată în fața instanței de judecată,

4. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate. Precizează că, deși au fost abrogate, prevederile art. 32⁴ din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 88/1997 pot fi examinate, întrucât continuă să producă efecte juridice în cauza în care a fost invocată excepția. Cu privire la stabilirea despăgubirilor arată că statul deține o largă marjă de apreciere, recunoscută și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa, astfel că nu se poate susține neconstituționalitatea dispozițiilor legale menționate. În ce privește prevederile art. 3307 din Codul de procedură civilă din 1865 apreciază că își menține valabilitatea jurisprudența Curții Constituționale prin care s-a constatat conformitatea acestora cu prevederile Legii fundamentale invocate si în cauza de fată.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

5. Prin Încheierea din 23 septembrie 2013, pronunțată în

Dosarul nr. 1.342/2/2013 (296/2013), Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori șl de familie a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 32⁴ din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale în interpretarea dată acestora prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 13 din 17 octombrie 2011 și ale art. 330⁷ din Codul de procedură civilă din 1865, excepție ridicată de Societatea Comercială "Hidroconstrucția" - S.A. și Asociația Hidrocon PAS într-o cauză având ca obiect soluționarea apelului declarat de acestea împotriva sentinței prin care Tribunalul București - Secția a V-a civilă a anulat certificatul de atestare a dreptului de proprietate al Societății Comerciale "Hidroconstrucția" - S.A. asupra unui imobil (teren și construcții), certificat emis de Ministerul Industriilor, precum și contractul de privatizare încheiat cu Fondul Proprietății de Stat, în măsura în care valoarea imobilului respectiv a fost luată în calcul la stabilirea capitalului social vândut sub formă de acțiuni.

6. În motivarea excepției de neconstituționalitate autorii acesteia arată că solicită analizarea neconstituționalității prevederilor art. 32⁴ din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 88/1997 din perspectiva interpretării date prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 18 din 17 octombrie 2011, interpretare care nu corespunde normelor constituționale privitoare la protecția proprietății private. În opinia autorilor excepției, singura interpretare care asigură conformitatea cu normele constituționale este aceea că despăgubirea este echivalentă cu valoarea de piață a bunului de la momentul pronunțării hotărârii, cu aplicarea principiului general al reparării integrale a prejudiciului, în sensul de a fi acoperite atât paguba efectiv suferită (damnum emergens), cât și beneficiul nerealizat (lucrum cesans). Se susține că, prin neasigurarea unei valori de înlocuire a bunului restituit în raport cu valoarea sa de piață, ci în raport cu cea contabilă, dreptul de proprietate al societății comerciale privatizate este afectat esențial prin limitarea despăgubirii. Se arată că este adevărat că autoritățile naționale pot limita indemnizația, dar aceasta se poate face numai prin lege, nu prin interpretarea de către instanțele judecătorești a unor norme juridice. În lipsa unor măsuri legislative exprese care să prevadă limitarea despăgubirii la valoarea contabilă a bunului, se încalcă și prevederile constituționale referitoare la separația și echilibrul puterilor în stat, rolul Parlamentului de

unică autoritate legiuitoare, rolul instanțelor judecătorești și al Înaltei Curți de Casație și Justiție și principiul legalității.

7. Totodată, se susține că se încalcă și principiul constituțional al nediscriminării, creându-se o inegalitate între societățile comerciale care vor obține despăgubiri prin efectul deciziei în interesul legii echivalente doar cu valoarea contabilă și cele care, înainte de emiterea deciziei în interesul legii, au obținut despăgubiri la valoarea de piață a imobilului restituit către persoana îndreptățită, mai mare decât cea contabilă. Arată că, sub acest aspect, împrejurarea că procedura judiciară de retrocedare/stabilire a despăgubirii a avut o durată excesivă nu poate fi calificat ca un criteriu obiectiv și rezonabil de diferențiere.

8. În ceea ce privește prevederile art. 330⁷ din Codul de procedură civilă din 1865 se arată că, raportat la durata procesului în care a fost ridicată excepția, circa 13 ani, Decizia nr. 18 din 17 octombrie 2011 a apărut la aproximativ 10 ani de la data la care unul dintre autorii excepției a formulat cererea de chemare în garanție întemeiată pe prevederile art. 32⁴ din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 88/1997 prin care a solicitat valoarea de piață a imobilului în cazul admiterii solicitării restituirii în natură a imobilului. Or, aplicarea deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție conform art. 330⁷ din Codul de procedură civilă din 1865 reprezintă o încălcare atât a accesului la justiție, cât și a dreptului la un proces echitabil.

9. Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, textele de lege criticate prin prisma Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 18 din 17 octombrie 2011 necontravenind dispozițiilor constituționale și convenționale invocate.

10. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

11. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susținerile orale, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

12. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

13. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, prevederile art. 32⁴ din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale în interpretarea dată acestora prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 18 din 17 octombrie 2011 și ale art. 330⁷ din Codul de procedură civilă din 1865. Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 88/1997 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 381 din 29 decembrie 1997, și a fost aprobată prin Legea nr. 44/1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 88 din 25 februarie 1998. Dispozițiile art. 32⁴ au fost introduse prin art. I pct. 43 din Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 236 din 27 mai 1999, și au următoarea redactare: "(1) Instituțiile publice implicate asigură repararea prejudiciilor cauzate societăților comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat

(2) Instituțiile publice implicate vor plăti societăților comerciale prevăzute la alin. (1) o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deținute de societatea comercială către foștii proprietari prin efectul unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

(3) Despăgubirea prevăzută la alin. (2) se stabilește de comun acord cu societățile comerciale, iar în caz de divergență, prin justiție.

(4) Imobilele preluate de stat în baza unor legi, acte administrative sau hotărâri judecătorești de confiscare, constând în terenuri și clădiri evidențiate în patrimoniul societăților comerciale privatizate sau în curs de privatizare, to absența

cărora realizarea obiectului de activitate al acestor societăți comerciale este împiedicată în asemenea măsură încât, ca urmare a acestei restituiri, societatea comercială nu ar mai putea să-și continue activitatea și ar urma să fie supusă dizolvării și lichidării, nu vor fi restituite în natură.

(5) În cazul în care prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă societățile comerciale sunt obligate la plata echivalentului bănesc al imobilelor, instituțiile publice implicate vor plăti direct fostului proprietar suma prevăzută în hotărâre.

(6) Statul garantează îndeplinirea de către instituțiile publice implicate a obligațiilor prevăzute în prezentul articol. "

14. Textul de lege redat mai sus este criticat în interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 18 din 17 octombrie 2011, pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 892 din 16 decembrie 2011, potrivit căreia, în aplicarea dispozițiilor art. 32⁴ din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 88/1997, despăgubirile acordate societăților comerciale de instituțiile publice implicate în procesul de privatizare, ca urmare a retrocedării unor imobile, se raportează la valoarea contabilă a imobilului, astfel cum aceasta este reflectată în bilanț la momentul ieșirii efective a bunului din patrimoniul societății, valoare ce trebuie actualizată cu indicele de inflație de la momentul plății despăgubirii.

15. De asemenea, obiect al excepției îl constituie și prevederile art. 330⁷ din Codul de procedură civilă din 1865 referitor la recursul în interesul legii, care au următorul conținut: "Asupra cererii, completul se pronunță prin decizie.

Decizia se pronunță numai în interesul legii și nu are afecte asupra hotărârilor judecătorești examinate și nici cu privire la situația părților din acele procese.

Decizia se motivează în termen de cel mult 30 de zile de la pronunțare și se publică în cel mult 15 zile de la motivare în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I".

16. În opinia autorilor excepției de neconstituționalitate, art. 32⁴ din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 88/1997 contravine dispozițiilor din Legea fundamentală cuprinse la art. 16 privind egalitatea în drepturi, art. 44 alin. (1)-(3) referitoare la garantarea proprietății private, art. 45 privitor la libertatea economică, art. 135 alin. (2) lit. a) care instituie obligația statului de a asigura libertatea comerțului, protecția concurenței loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producție și art. 136 alin. (5) care prevede că proprietatea privată este inviolabilă, în condițiile legii organice. De asemenea se invocă și prevederile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale referitoare la protecția proprietății. Cât privește prevederile art. 330⁷ din Codul de procedură civilă din 1865 se susține că acestea încalcă următoarele dispoziții din Constituție: art. 1 alin. (4) care consacră principiul separației și echilibrului puterilor, art. 1 alin. (5) care impune obligativitatea respectării Constituției, a supremației sale și a legilor, art. 16 alin. (1) și (2) care instituie principiul egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice și statuează că nimeni nu este mai presus de lege, art. 21 alin. (1)-(3) referitor la dreptul de acces liber la justiție și dreptul părților la un proces echitabil, soluționat într-un termen rezonabil, și art. 124 alin. (1) și (3) potrivit cărora justiția se înfăptuiește în numele legii, iar judecătorii sunt independenți și se supun numai legii. Totodată, autorii excepției își raportează critica de neconstituționalitate și la dispozițiile art. 6 - "Dreptul la un proces echitabil" din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

17. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea observă că art. 32⁴ din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale a fost abrogat prin dispozițiile art. 56 din Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 215 din 28 martie 2002. Totuși, art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002 stabilește că prevederile art. 32⁴ din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 88/1997 rămân aplicabile pentru contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiate înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 137/2002. Or, în speță, așa cum rezultă din cuprinsul încheierii de sesizare, este vorba despre contracte de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiate în anul 1995. Prin urmare, deși au fost abrogate, dispozițiile art. 32⁴ din Ordonanța de urgență a Guvernului nr, 88/1997 își produc în continuare efectele, ele fiind aplicabile cauzei, astfel că instanța de contencios constituțional este competentă, în virtutea celor statuate prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, să exercite controlul de constituționalitate a acestor prevederi legale

18. Totodată, Curtea observă că prevederile art. 32⁴ din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 88/1997 sunt criticate prin prisma interpretării, obligatorii pentru instanțele de judecată, consacrată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin soluționarea unui recurs în interesul legii referitor la textul de lege menționat. În jurisprudența sa, Curtea Constituțională a statuat că un text de lege este susceptibil de a forma obiect al controlului de constituționalitate în interpretarea pe care Înalta Curte de Casație și Justiție i-a conferit-o prin soluționarea unui recurs în interesul legii, a cărui finalitate o constituie aplicarea unitară a respectivului text de lege de către instanțele judecătorești. În acest sens sunt, de exemplu, Decizia nr. 854 din 23 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 21 septembrie 2011, sau Decizia nr. 491 din 21 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 61 din data de 24 ianuarie 2014.

19. În ce privește prezenta excepție de neconstituționalitate, Curtea reține că prevederile art. 32⁴ din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale în interpretarea dată prin Decizia nr. 18 din 17 octombrie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii, au mai format obiect al controlului de constituționalitate, prin Decizia nr. 174 din 26 martie 2014, nepublicată până la data pronunțării deciziei de față, Curtea Constituțională respingând, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate.

20. Cu acel prilej, Curtea Constituțională a constatat că interpretarea de către Înalta Curte de Casație și Justiție a textului criticat are ca efect coroborarea acestuia cu legislația în vigoare, observând, în același timp, că, potrivit dispozițiilor art. 253 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, persoanele juridice au obligația de a înscrie și de a actualiza periodic valoarea de inventar a fiecărei clădiri înregistrată în contabilitatea proprie. Astfel, valoarea contabilă a imobilului, astfel cum aceasta este reflectată în bilanț la momentul ieșirii efective a bunului din patrimoniul societății, actualizat cu indicele de inflație de la momentul despăgubirii, reflectă în mod rezonabil valoarea bunului.

21. Totodată, Curtea a reținut ca, astfel cum se desprinde din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, valoarea despăgubirii acordate pentru o privare de proprietate operată de stat să fie "în mod rezonabil" în raport cu valoarea bunului. În viziunea Curții de la Strasbourg, doar o lipsă totală de despăgubire nu poate fi considerată ca fiind compatibilă cu art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, decât în cazuri excepționale (Hotărârea din 22 iunie 2004, pronunțată în Cauza Broniowski împotriva Poloniei, paragraful 186). În plus, art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție nu garantează un drept la o compensație integrală în orice circumstanțe, iar o compensație parțială nu imprimă, în toate cazurile, caracter nelegitim privării de proprietate. Obiective legitime "de utilitate publică", cum sunt cele care urmăresc măsuri de reformă economică sau de dreptate socială, pot milita pentru o rambursare mai mică decât valoarea de piață integrală [Hotărârea din 29 martie 2006, pronunțată în Cauza Scordino împotriva Italiei (nr. 1), paragraful 95 și următoarele].

22. De asemenea, instanța europeană a arătat că, în situațiile ce presupun indemnizarea unor categorii largi de persoane prin măsuri legislative care pot avea consecințe economice importante asupra ansamblului unui stat, autoritățile naționale trebuie să dispună de o mare putere discreționară în a alege măsurile de natură a garanta drepturile patrimoniale sau a reglementa raporturile de proprietate, iar alegerea acestora poate presupune diminuarea indemnizării pentru privarea de proprietate sau restituirea de bunuri de o valoare inferioară celei a bunului de care a fost privat un proprietar. Acest principiu, în accepțiunea instanței europene, este aplicabil, în special, în situațiile în care dreptul la indemnizare nu decurge dintr-o privare de proprietate impusă unei persoane de statul în cauză, ci este concepută spre a atenua efectele unei privări sau pierderi de proprietate ce nu este imputabilă acestui stat (Hotărârea din 22 iunie 2004, pronunțată în Cauza Broniowski împotriva Poloniei, paragraful 186).

23. Referitor la disproporția dintre indemnizație și valoarea bunului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că trebuia definită de la început o formulă comună de indemnizare, că sectorul public suportă atât povara oricărui declin, cât și profitul unei eventuale creșteri, că orice dezvoltare a societăților se explică și prin factori exteriori, că trebuie să se țină cont de evoluția previzibilă și că orice modificare a metodei alese ar fi subminat securitatea juridică și așteptările publicului, putând fi dezavantajoasă pentru foștii proprietari și permițând distorsiuni ale valorilor (a se vedea Hotărârea din 8 iulie 1986, pronunțată în Cauza Lithgow și alții împotriva Regatului Unit).

24. Curtea Constituțională a remarcat, prin decizia citată, că aprecierile de principiu elaborate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului își găsesc aplicare în situația reglementată de prevederile art. 324 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 88/1997, în interpretarea dată acestora de Înalta Curte de Casație si Justiție, având în vedere că prejudiciile cauzate societăților comerciale privatizate sau în curs de privatizare sunt cauzate de restituirea către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat. Astfel, aceste măsuri se constituie în indemnizarea unor categorii largi de persoane, care pot avea consecințe economice importante asupra ansamblului statului.

25. Ca atare, Curtea a conchis că textul de lege criticat realizează un echilibru între interesele contrare ale părților implicate (foști proprietari, societăți comerciale privatizate, stat), iar nivelul indemnizării acordate societăților privatizate sau în curs de privatizare, astfel cum acesta este stabilit prin textul de lege, în interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 18 din 17 octombrie 2011, se află într-un raport rezonabil cu valoarea bunului în discuție.

26. În lumina acelorași considerente, Curtea constată că textul de lege criticat, în interpretarea amintită, nu aduce atingere libertății economice și nici nu contravine principiului egalității în fața legii și a autorităților publice. Astfel, în jurisprudența sa, de exemplu, Decizia nr. 44 din 24 aprilie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 17 decembrie 1996, Curtea Constituțională a statuat că, dacă, prin jocul unor prevederi legale, anumite persoane pot ajunge în situații defavorabile, apreciate subiectiv, prin prisma propriilor lor interese, ca defavorabile, acest fapt nu reprezintă o discriminare care să afecteze constituționalitatea textelor de lege în discuție.

27. În ce privește prevederile art. 330⁷ din Codul de procedură civilă din 1865, și acestea au mai fost examinate sub aspectul constituționalității, Curtea statuând, prin mai multe decizii, cu privire la conformitatea lor cu dispozițiile Legii fundamentale. Dintre acestea, cu titlu exemplificativ, Curtea reține Decizia nr. 1.064 din 11 decembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 70 din 1 februarie 2013, prin care a statuat, în esență, că instituirea caracterului obligatoriu al dezlegărilor date problemelor de drept judecate pe calea recursului în interesul legii nu are decât să dea eficiență rolului constituțional al Înaltei Curți de Casație și Justiție, contribuind la consolidarea statului de drept. Curtea a mai reținut, în acord și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, că divergențele profunde de jurisprudență pot crea un climat general de incertitudine și insecuritate juridică, de natură să diminueze încrederea publicului în sistemul judiciar, care este una dintre componentele fundamentale ale statului de drept. Curtea a statuat că dispozițiile din Codul de procedură civilă care îndrituiesc Înalta Curte de Casație și Justiție să unifice diferențele de interpretare și aplicare a aceluiași text de lege de celelalte instanțele judecătorești naționale nu aduc atingere normelor constituționale, ci, dimpotrivă contribuie la asigurarea exigențelor statului de drept. În același sens este, de exemplu, și Decizia nr. 1.560 din 7 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 139 din 24 februarie 2011.

28. Întrucât în cauza de fața nu au intervenit elemente noi, care să determine reconsiderarea jurisprudenței Curții Constituționale în materie, soluția și considerentele deciziilor menționate își păstrează valabilitatea și în ce privește prezenta excepție de neconstituționalitate.