Hotărâre CEDO în Cauza S.C. Uzinexport - S.A. împotriva României din 31.03.2015

ÎN FAPT

I. Circumstanțele speței

5. Reclamanta, S.C. Uzinexport - S.A., este o societate de drept român, cu sediul în București.

6. În anii 1980, reclamanta, al cărei capital era deținut la acea vreme de stat, a construit în Egipt o fabrică de ciment.

7. La începutul anilor 1990, Ministerul Finanțelor a vândut unor terți o parte din creanțele al căror titular era reclamanta, ca urmare a realizării lucrărilor de construcție a fabricii de ciment. Prețul acestei cesiuni era inferior celui datorat pentru plata creanțelor în cauză conform prevederilor contractului inițial.

8. În 1997, reclamanta a fost privatizată și întreg capitalul a fost transferat investitorilor privați.

9. Considerându-se lezată de vânzarea creanțelor, reclamanta a introdus două acțiuni în daune-interese împotriva Ministerului Finanțelor. Prin două sentințe, din 31 mai 1999 și 1 februarie 2000, Tribunalul București a admis acțiunile și a obligat ministerul la plata de daune-interese în valoare totală de aproximativ 20 milioane dolari americani (USD). În urma apelului formulat de către minister, aceste două sentințe au fost confirmate prin două decizii definitive, din 26 noiembrie 1999 și 23 iunie 2000, pronunțate de către Curtea de Apel București.

10. La data de 4 august 2003, ministerul a plătit suma stabilită prin Sentința din 31 mai 1999. Suma stabilită prin Sentința din 1 februarie 2000 a fost plătită în două tranșe, la 13 august 2003 și la 2 iunie 2004.

11. Printr-o acțiune introdusă la 11 februarie 2005, reclamanta a cerut obligarea ministerului la plata de dobânzi pentru achitarea cu întârziere a sumelor stabilite prin sentințele mai sus menționate.

12. Cererea a făcut obiectul a două dosare diferite, primul privind executarea Sentinței din 31 mai 1999 și al doilea referindu-se la Sentința din 1 februarie 2000. Reclamanta a depus la al doilea dosar concluzii din care rezultă că doctrina și practica, cea mai veche decizie datând din 1981, susțineau în unanimitate concluzia că dobânzile sunt datorate pentru fiecare zi de întârziere.

13. În cazul primului dosar, printr-o Decizie definitivă din 24 octombrie 2006, Secția comercială a Înaltei Curți de Casație și Justiție a admis acțiunea. Considerând că dobânzile erau "prestații succesive", Înalta Curte a aplicat art. 12 din Decretul nr. 167/1958 și a apreciat că dobânzile erau datorate pentru fiecare zi de întârziere până la stingerea creanței. În ceea ce privește dreptul de a solicita aceste sume, Înalta Curte a considerat că fiecare zi de întârziere atrăgea începerea unui nou curs al termenului de prescripție de trei ani. Având în vedere data introducerii acțiunii - 11 februarie 2005 - Înalta Curte a concluzionat că, pentru perioada cuprinsă între 11 februarie 2002 și 4 august 2003, data stingerii creanței, reclamanta avea dreptul la dobânzi de întârziere.

14. În ceea ce privește al doilea dosar, printr-o Decizie definitivă din 23 mai 2006, Secția comercială a Înaltei Curți a respins cererea, considerând că dreptul de a solicita dobânzi de întârziere era prescris. Aplicând art. 1 din Decretul nr. 167/1958, instanța națională a considerat că dreptul la dobânzi era accesoriu creanței stabilite prin Sentința din 1 februarie 2000. Înalta Curte a concluzionat că dreptul de a solicita dobânzi era supus aceluiași termen de prescripție ca și creanța principală, respectiv de trei ani de la data la care sentința prin care era stabilită această creanță a devenit definitivă.

II. Dreptul și practica interne relevante

15. Articolele relevante din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă prevedeau:

ARTICOLUL 1

"(...) Odată cu stingerea dreptului la acțiune privind un drept principal se stinge și dreptul la acțiune privind drepturile accesorii.(...)"

ARTICOLUL 3

"Termenul prescripției [al oricărei acțiuni având un obiect patrimonial] este de 3 ani, (...)."

ARTICOLUL 7

"Prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul de acțiune sau dreptul de a cere executarea silită."

ARTICOLUL 12

"În cazul când un debitor este obligat la prestațiuni succesive, dreptul la acțiune cu privire la fiecare din aceste prestațiuni se stinge printr-o prescripție deosebită."

16. Răspunzând unei cereri de informare trimise de Guvern, președintele Secției comerciale a Înaltei Curți de Casație și Justiție arată, într-o scrisoare din 14 septembrie 2011, că doctrina și jurisprudența sunt unanime în a considera că dobânzile de întârziere constituie "prestații succesive" cărora li se aplică termenul de prescripție prevăzut la art. 12 din Decretul nr. 167/1958, distinct de cel aplicabil creanței principale. Cu titlu de exemplu, menționează mai multe decizii pronunțate de Secția comercială a acestei curți între 2007 și 2011, care confirmă aplicarea acestui articol în cazul cererilor de plată având ca obiect dobânzi de întârziere.

17. Printr-o decizie pronunțată în 2003, Secția comercială a Înaltei Curți decisese deja că: "obligația de a plăti dobânzi de întârziere constituie o prestație succesivă, care are un caracter independent și care se supune regulii prevăzute la art. 12 din Decretul 167/1958 potrivit căreia pentru fiecare termen de obligație curge un nou termen de prescripție." (Decizia nr. 1.746 din 21 martie 2003, publicată în Buletinul Jurisprudenței, Culegere de decizii pentru anul 2003, ed. C.H. Beck, 2005, pag. 298).

ÎN DREPT

I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 alin. 1 din Convenție

18. Societatea reclamantă denunță o atingere adusă principiului securității juridice, determinată de respingerea acțiunii sale, prin Decizia definitivă din 23 mai 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Reclamanta invocă art. 6 alin. 1 din Convenție, care prezintă următorul conținut:

"Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] a cauzei sale, de către o instanță [...] care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil [...]".

A. Cu privire la admisibilitate

19. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat, în sensul art. 35 alin. 3 a) din Convenție. De asemenea, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.

B. Cu privire la fond

1. Argumentele părților

20. Reclamanta denunță respingerea cererii sale de acordare a dobânzilor de întârziere, considerând arbitrară aplicarea art. 1 din Decretul nr. 167/1958 în cazul său. Având în vedere jurisprudența constantă a curților și instanțelor naționale, aceasta consideră că Decizia din 23 mai 2006 a Înaltei Curți aduce atingere principiului securității raporturilor juridice.

21. Guvernul admite că Decizia din 23 mai 2006 reprezintă o abatere izolată de la jurisprudența constantă a instanțelor naționale. Cu toate acestea, apreciază că Curtea nu ar trebui să se substituie curților și instanțelor naționale, cărora le revine sarcina de a interpreta și aplica legislația internă în baza puterii lor de apreciere.

2. Motivarea Curții

a) Principii generale

22. Curtea reamintește că, potrivit jurisprudenței sale constante, nu are competența de a se substitui instanțelor interne. În special, nu îi revine sarcina de a se pronunța cu privire la erorile de fapt sau de drept care se pretinde că au fost comise de o instanță internă sau de a substitui propria sa apreciere celei formulate de instanțele interne, decât dacă și în măsura în care aceste erori sunt susceptibile să aducă atingere drepturilor și libertăților garantate de Convenție [Garcia Ruiz împotriva Spaniei [GC], nr. 30.544/96, alin. 28-29, CEDO 1999-1).

23. În hotărârea Marii Camere pronunțată în Cauza Nejdet Șahin și Perihan Șahin împotriva Turciei (nr. 13.279/05, pct. 52, 53 și 58, 20 octombrie 2011), Curtea a avut ocazia să se pronunțe asupra problemei de a ști în ce condiții contradicțiile din jurisprudența unei jurisdicții naționale supreme ar aduce atingere exigențelor procesului echitabil reglementat de art. 6 § 1 din Convenție. Ea a reamintit de asemenea că o evoluție a jurisprudenței nu contravine prin natura sa unei bune administrări a justiției, în măsura în care lipsa unei abordări dinamice și evolutive ar fi susceptibilă să împiedice orice schimbare sau îmbunătățire.

24. În aceeași hotărâre, Curtea a reamintit că dreptul la un proces echitabil trebuie interpretat în lumina preambulului Convenției care enunță preeminența dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Or, unul dintre elementele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice (Brumărescu împotriva României [GC], nr. 28.342/95, pct. 61, CEDO 1999-VII).

25. În această privință, Curtea a subliniat importanța implementării unor mecanisme de natură să asigure coerența practicii în cadrul instanțelor și uniformizarea jurisprudenței și obligația pentru statele contractante de a-și organiza sistemul judiciar astfel încât să evite adoptarea de hotărâri divergente (Nejdet Șahin și Perihan Șahin, mai sus menționată, pct. 55).

b) Aplicarea acestor principii în speță

26. Curtea observă că Decizia pronunțată la 23 mai 2006 de către Înalta Curte nu denotă o divergență care ar putea exista în cadrul acestei jurisdicții, ci constituie, așa cum o recunoaște Guvernul, o abatere singulară în raport cu jurisprudența Înaltei Curți și cu cea a altor instanțe interne.

27. Curtea constată că art. 12 din Decretul nr. 167/1958 prevede că, pentru fiecare prestație succesivă, curge un nou termen de prescripție. Jurisprudența constantă a instanțelor interne, inclusiv cea a Înaltei Curți (paragrafele 16 și 17 de mai sus), consideră că dobânzile de întârziere se analizează ca prestații succesive, al căror termen de prescripție este, prin urmare, diferit de cel al creanței principale. Aplicarea acestui articol în cazul reclamantei era, prin urmare, previzibilă. De altfel, într-un litigiu între aceleași părți, Înalta Curte a dat câștig de cauză unei cereri similare, formulată de reclamantă (paragraful 13 de mai sus).

28. Prin urmare, Decizia din 23 mai 2006 a Înaltei Curți, care a respins ca prescrisă cererea reclamantei, apare ca fiind diametral opusă Decretului nr. 167/1958, așa cum este interpretat de către însăși Înalta Curte și de jurisprudența constantă a altor curți și tribunale. Această decizie a suprimat orice posibilitate pentru reclamantă de a obține daune-interese pentru plata cu întârziere de către stat a creanței a cărei titulară era reclamanta, în temeiul Sentinței din 1 februarie 2000.

29. Desigur, posibilitatea apariției divergenței de jurisprudență este, prin natura sa, inerentă oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de jurisdicții de fond, competente în domeniul lor de jurisdicție teritorială. Totuși, rolul unei jurisdicții supreme este tocmai acela de a regla aceste contradicții (Zielinski și Pradal și Gonzalez și alții împotriva Franței [GC], nr. 24.846/94 și 34.165/96-34.173/96, pct. 59, CEDO 1999-VII).

30. Or, atunci când cea mai înaltă jurisdicție se află la originea unor decizii contradictorii care nu se bazează pe niciun motiv întemeiat, devine ea însăși sursă de insecuritate juridică. O astfel de situație este de natură a submina încrederea publicului în sistemul judiciar și de a aduce atingere principiului securității juridice [Beian împotriva României (nr. 1), nr. 30.658/05, pct. 39, CEDO 2007-V (extrase)].

31. În speță, nu este incidentă necesitatea respectării autonomiei de care se bucură autoritățile judiciare naționale, în ceea ce privește puterea lor de a interpreta dreptul intern, de vreme ce Guvernul recunoaște că Decizia din 23 mai 2006 este contrară legii interne, jurisprudenței Înaltei Curți și a celei a altor instanțe interne. Curtea arată că nici Înalta Curte, nici Guvernul nu au oferit niciun argument pentru a justifica că decizia litigioasă ar constitui o evoluție în raport cu jurisprudența invocată de reclamantă sau că această decizie se bazează pe fapte diferite care ar fi permis o abordare opusă.

32. Aceste elemente sunt suficiente Curții pentru a concluziona că, în speță, aplicarea art. 1 din Decretul nr. 167/1958 a fost arbitrară și a adus atingere principiului securității raporturilor juridice, de vreme ce nimic nu permitea Înaltei Curți să concluzioneze cu privire la caracterul tardiv al cererii reclamantei, în prezența unei norme de drept și a unei jurisprudențe suficient de clare în sensul contrar.

33. Prin urmare, a existat o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție.

II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție

34. Reclamanta se plânge de respingerea cererii sale de acordare de daune-interese și din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

35. Guvernul contestă această teză.

36. Curtea arată că prezentul capăt de cerere este legat de cel analizat mai sus și, prin urmare, trebuie declarat de asemenea admisibil.

37. Având în vedere constatarea la care a ajuns cu privire la încălcarea art. 6 § 1 din Convenție, din cauza respingerii acțiunii de către Înalta Curte care, fără să analizeze cererea pe fond, a concluzionat asupra caracterului tardiv al acesteia, Curtea consideră că, în speță, nu este cazul să analizeze dacă a existat, în plus, și o încălcare a prezentei dispoziții.

III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenție

38. În termenii art. 41 din Convenție, "Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă."

A. Prejudiciu

39. Reclamanta solicită repararea integrală a prejudiciului material pe care l-ar fi suferit din cauza respingerii cererii sale de acordare a dobânzilor de întârziere. Potrivit calculelor sale, acest prejudiciu se ridică la suma de 8.367.380 euro (EUR).

40. Guvernul subliniază că cererea reclamantei nu a fost analizată pe fond. Prin urmare, consideră că redeschiderea procedurii în baza prevederilor codului de procedură civilă ar reprezenta, dacă este cazul, un mijloc corespunzător de a repara eventuala încălcare constatată. În această privință, consideră că jurisdicțiile interne sunt mai bine plasate pentru a determina, conform dreptului român și în baza elementelor de probă, dacă cererea reclamantei este întemeiată și, în caz afirmativ, valoarea de reținut pentru dobânzile de întârziere.

41. Curtea apreciază că, atunci când ea constată încălcarea drepturilor unui reclamant, art. 509 alin. 10 din noul Cod de procedură civilă permite revizuirea unui proces pe plan intern pentru a corecta încălcarea Convenției. Acesta este chiar cazul în speță, unde Curtea a ajuns la concluzia încălcării art. 6 § 1 din Convenție determinată de încălcarea principiului securității raporturilor juridice. Având în vedere aceste circumstanțe, Curtea consideră că cea mai potrivită remediere pentru reclamantă ar fi rejudecarea sau redeschiderea, la cererea sa, a procedurii litigioase (a se vedea, mutatis mutandis, Sfrijan împotriva României, nr. 20.366/04, § 48, 22 noiembrie 2007). Prin urmare, nu este cazul să acorde reclamantei o despăgubire cu titlu de prejudiciu material.

B. Cheltuieli de judecată

42. Reclamanta solicită de asemenea suma de 94.933 euro pentru cheltuielile de judecată efectuate în fața jurisdicțiilor interne. Această sumă, pentru plata căreia prezintă un document justificativ, reprezintă taxa judiciară de timbru, calculată proporțional cu valoarea dobânzilor de întârziere solicitate.

43. Guvernul nu se opune ca reclamantei să i se acorde o sumă corespunzătoare cheltuielilor necesare legate de procedura judiciară internă, dacă acestea au fost dovedite. Cu toate acestea, consideră că nu există o legătură de cauzalitate directă între cheltuielile efectuate în această procedură și plângerea în fața Curții.

44. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține restituirea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care se stabilesc realitatea și necesitatea lor, precum și caracterul rezonabil al cuantumului acestora.

45. În speță, Curtea constată că cheltuielile de judecată au fost într-adevăr efectuate de reclamantă pentru a-și apăra dreptul la respectarea bunurilor sale. Prin urmare, acordă întreaga sumă solicitată de către reclamantă.

C. Daune moratorii

46. Curtea consideră adecvat ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal, practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.