Decizia CCR nr. 471 din 16.06.2015 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 281 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 281 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Florin Petru Motoca în Dosarul nr. 15.961/271/2013 al Judecătoriei Oradea - Secția penală, într-o cauză având ca obiect cercetarea săvârșirii infracțiunii de corupție sexuală, prevăzută de art. 202 din Codul penal din 1969. Excepția de neconstituționalitate formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 275D/2015.

2. La apelul nominal se constată lipsa părților, față de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepției de neconstituționalitate, arătând că noțiunile de nulitate absolută și nulitate relativă nu sunt prevăzute la nivelul normelor constituționale, astfel că legiuitorul este liber să reglementeze regimul juridic al acestora, sub aspectul condițiilor și termenelor de invocare. În ceea ce privește nulitatea absolută intervenită în cursul urmăririi penale sau în procedura camerei preliminare, stabilirea momentului-limită până la care aceasta poate fi invocată - încheierea procedurii în camera preliminară - nu este de natură a afecta dreptul părților la un proces echitabil, de vreme ce procedura desfășurată în fața judecătorului de cameră preliminară implică două grade de jurisdicție, împrejurare menită să ofere suficiente garanții sub aspectul exercitării drepturilor procesuale.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin Încheierea din 10 februarie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 15.961/271/2013, Judecătoria Oradea - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 281 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală. Excepția a fost ridicată de Florin Petru Motoca, inculpat într-o cauză având ca obiect cercetarea săvârșirii infracțiunii de corupție sexuală, prevăzută de art. 202 din Codul penal din 1969.

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul apreciază că dispozițiile art. 281 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală sunt neconstituționale, întrucât stabilirea unui moment-limită, până la care inculpatul poate să conteste o probă administrată în mod nelegal în cursul urmăririi penale, îngrădește dreptul la un proces echitabil, dreptul la apărare, aducând, de asemenea, atingere principiului egalității armelor. Practica Curții Europene a Drepturilor Omului, în aplicarea dispozițiilor art. 6 - "Dreptul la un proces echitabil", stabilește în sarcina fiecărui stat membru să ofere garanțiile necesare exercitării dreptului la apărare, cu referire concretă la timpul și înlesnirile necesare pregătirii apărării sale, stabilind, de asemenea, obligația ca judecata în mod echitabil să se facă cu respectarea tuturor obligațiilor și drepturilor sale procesuale privitoare la orice acuzație ce i s-ar aduce. Or, în condițiile în care chiar legiuitorul sancționează cu nulitatea absolută actele de procedură efectuate fără ca suspectul sau inculpatul să fie prezent, ori fără asistarea părților de către avocat, atunci când aceasta este obligatorie, autorul excepției de neconstituționalitate consideră că impunerea unui termen-limită până la care această nulitate poate fi invocată aduce o gravă îngrădire dreptului la un proces echitabil. Astfel, nicio situație nu justifică aprecierea unei probe obținute în mod nelegal sau administrate în condiții de nelegalitate, ca fiind legale, doar pentru motivul că nulitatea nu a fost invocată în faza camerei preliminare, înainte de cercetarea judecătorească propriu-zisă. De observat faptul că, prin dispozițiile art. 344 alin. (2) din Codul de procedură penală, legiuitorul prevede "termenul în care [n.r. inculpatul], de la data comunicării, poate formula în scris cereri și excepții cu privire la legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală", cu referire exclusivă la faza camerei preliminare. Prin urmare, după depășirea fazei camerei preliminare, nici chiar judecătorul cauzei, cu ocazia efectuării cercetării judecătorești, nu mai poate ridica, din oficiu, excepția nelegalei administrări a probelor în cauză cu toate că sancțiunea prevăzută de legiuitor în astfel de situații este nulitatea absolută.

6. În concluzie, autorul excepției consideră că nulitățile absolute sunt singurele nulități care pot fi invocate în orice moment al procesului penal, inclusiv în căile extraordinare de atac, astfel că stabilirea unui termen de 60 de zile, în interiorul căruia inculpatul poate invoca nelegala administrare a probelor, precum și încălcarea drepturilor procesuale, într-un cadru procesual situat în afara cercetării judecătorești efective, excedează cerințelor convenției privind garanția respectării drepturilor procesuale, aducând atingere normelor constituționale prevăzute de art. 21 alin. (3) și art. 24 din Constituție.

7. Judecătoria Oradea - Secția penală apreciază excepția de neconstituționalitate ca fiind neîntemeiată, întrucât nu este interzis inculpatului sau vreunei alte părți din procesul penal să invoce excepții cu privire la actul de sesizare al instanței, ci doar termenul în care acestea pot fi ridicate este limitat la faza camerei preliminare, acesta fiind și rolul acestei instituții.

8. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

9. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

10. Curtea a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

11. Obiectul excepției îl reprezintă prevederile art. 281 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 486 din 15 iulie 2010, care au următorul conținut: "(4) Încălcarea dispozițiilor legale prevăzute la alin. (1) lit. e) și f) trebuie invocată:

a) până la încheierea procedurii în camera preliminară, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale sau în procedura camerei preliminare".

Dispozițiile art. 281 alin. (1) lit. e) și f) prevăd: "(1) Determină întotdeauna aplicarea nulității încălcarea dispozițiilor privind: [...]

e) prezența suspectului sau a inculpatului, atunci când participarea sa este obligatorie potrivit legii;

f) asistarea de către avocat a suspectului sau a inculpatului, precum și a celorlalte părți, atunci când asistența este obligatorie."

12. În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, prevederile legale criticate contravin dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 21 alin. (3) care consacră dreptul la un proces echitabil și în art. 24 privind dreptul la apărare. De asemenea, sunt considerate a fi încălcate și prevederile art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale referitoare la dreptul la un proces echitabil.

13. Din examinarea actelor dosarului aflat pe rolul Judecătoriei Oradea - Secția penală, respectiv din Încheierea de ședință nepublică din data de 4 noiembrie 2014, rezultă că inculpatul Florin Petru Motoca, prin avocat, a contestat toate probele administrate în faza de urmărire penală, invocând excepția nulității absolute a actelor de urmărire penală, față de lipsa apărătorului inculpatului și față de lipsa apărătorului persoanei vătămate în procedura desfășurată în faza de urmărire penală. Inculpatul și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 281 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, coroborate cu cele ale art. 171 alin. 3 din Codul de procedură penală din 1969, potrivit cărora "În cursul judecății asistența juridică este obligatorie și în cauzele în care legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare". Infracțiunea pentru care este inculpat Florin Petru Motoca este cea prevăzută de art. 202 din Codul penal din 1969, respectiv corupția sexuală, în forma sancționată de art. 202 alin. 2 "Actele cu caracter obscen săvârșite asupra unui minor sau în prezența unui minor se pedepsesc cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.

Când actele prevăzute în alin. 1 se săvârșesc în cadrul familiei, pedeapsa este închisoarea de la unu la 7 ani."

14. Având în vedere termenul prevăzut la art. 281 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală, care prevede invocarea cazului de nulitate reglementat de art. 281 alin. (1) lit. f) până la încheierea procedurii în camera preliminară, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale, cum este cazul în speță, inculpatul, prin avocat, înțelege să ridice excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 281 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală prin raportare la prevederile art. 21 alin. (3) și art. 24 alin. (2) din Constituție. Se arată că, în condițiile în care legiuitorul sancționează cu nulitatea absolută actele de procedură efectuate fără ca inculpatul să fie asistat de către avocat, atunci când aceasta este obligatorie, impunerea unui termen-limită până la care această nulitate poate fi invocată aduce o gravă îngrădire dreptului la un proces echitabil. Nicio situație nu justifică aprecierea unei probe obținute în mod nelegal sau administrate în condiții de nelegalitate, ca fiind legale, doar pentru motivul că nulitatea nu a fost invocată în faza camerei preliminare, înainte de cercetarea judecătorească propriu-zisă. Dispozițiile art. 344 alin. (2) din Codul de procedură penală prevăd termenul în care inculpatul poate ridica excepții cu privire la legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, cu referire exclusivă la faza camerei preliminare, astfel că după depășirea acestei faze procesuale, nici chiar judecătorul cauzei, cu ocazia efectuării cercetării judecătorești, nu mai poate ridica, din oficiu, excepția nelegalei administrări a probelor în cauză cu toate că sancțiunea prevăzută de legiuitor în astfel de situații este nulitatea absolută.

15. Prin urmare, din analiza situației de fapt, Curtea Constituțională reține că inculpatul este nemulțumit de faptul că pe parcursul urmăririi penale nu a beneficiat de asistența juridică obligatorie a unui avocat, apreciind astfel că actele de procedură efectuate în această fază procesuală sunt lovite de nulitate absolută.

16. Examinând cadrul legal în materia asistenței juridice obligatorii, Curta reține că, potrivit art. 171 alin. 2 și 3 din Codul de procedură penală din 1969, "Asistența juridică este obligatorie când învinuitul sau inculpatul este minor, internat într-un centru de reeducare sau într-un institut medical educativ, când este reținut sau arestat chiar în altă cauză, când față de acesta a fost dispusă măsura de siguranță a internării medicale sau obligarea la tratament medical chiar în altă cauză ori când organul de urmărire penală sau instanța apreciază că învinuitul ori inculpatul nu și-ar putea face singur apărarea, precum și în alte cazuri prevăzute de lege.

În cursul judecății, asistența juridică este obligatorie și în cauzele în care legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare."

17. De asemenea, dispozițiile art. 90 lit. c) din noul Cod de procedură penală prevăd că "Asistența juridică este obligatorie:

a) când suspectul sau inculpatul este minor, internat într-un centru de detenție ori într-un centru educativ, când este reținut sau arestat, chiar în altă cauză, când față de acesta a fost dispusă măsura de siguranță a internării medicale, chiar în altă cauză, precum și în alte cazuri prevăzute de lege;

b) în cazul în care organul judiciar apreciază că suspectul ori inculpatul nu și-ar putea face singur apărarea;

c) în cursul judecății în cauzele în care legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani."

18. Curtea observă că atât dispozițiile vechiului cod de procedură penală, cât și cele ale actualului cod instituie trei ipoteze de asistență juridică obligatorie a persoanelor care au calitatea de învinuit/suspect, respectiv de inculpat:

- când este minor, internat într-un centru de reeducare sau într-un institut medical educativ, când este reținut sau arestat chiar în altă cauză, când față de acesta a fost dispusă măsura de siguranță a internării medicale sau obligarea la tratament medical chiar în altă cauză;

- în cursul judecății, în cauzele în care legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani (deci, inclusiv detenția pe viață);

- în cazul în care instanța/organul judiciar apreciază că persoana nu și-ar putea face singură apărarea.

19. Așa fiind, Curtea apreciază că obligativitatea desemnării unui apărător din oficiu operează numai în cauzele strict determinate de lege, întrucât numai pe această cale pot fi instituite excepții de la regula generală a caracterului facultativ al asistenței juridice, iar stabilirea, extinderea sau restrângerea acestor excepții este de competența exclusivă a legiuitorului (a se vedea în acest sens și Decizia Curții Constituționale nr. 232 din 16 decembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 73 din 18 februarie 2000).

20. Or, potrivit dispozițiilor legale, asistența juridică obligatorie, condiționată de prevederea în legea penală a unei pedepse cu închisoarea mai mare de 5 ani pentru infracțiunea săvârșită, operează numai pentru faza procesuală a judecății cauzei, iar nu pentru fazele anterioare - urmărirea penală, respectiv camera preliminară, așa cum în mod eronat susține autorul excepției de neconstituționalitate.

21. Codul de procedură penală prevede anumite cazuri în care asistența juridică este obligatorie, considerându-se că apărarea este o instituție de interes social care funcționează atât în interesul inculpatului, cât și în interesul asigurării unei bune desfășurări a procesului penal. Împrejurarea că legea procesual penală instituie asistența juridică obligatorie doar pentru faza de judecată este în deplină conformitate cu dispozițiile constituționale care nu prevăd obligativitatea asistenței juridice în tot timpul procesului penal, ci doar dreptul părților de a fi asistate, drept pe care ele îl pot sau nu exercita.

22. Având în vedere situația de fapt și de drept din dosar, autorul excepției nu se află în ipoteza reglementată de art. 281 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, întrucât legea nu prevede asistența juridică obligatorie pentru faza procesuală a urmăririi penale. Prin urmare, Curtea constată că prevederile art. 281 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală nu au incidență în speța dedusă judecății de fond, astfel că încălcarea acestora nu poate constitui temei al invocării nulității absolute a actelor de urmărire penală efectuate în lipsa unui apărător.

23. În aceste condiții, Curtea reține că, indiferent de soluția pronunțată de instanța constituțională în prezenta cauză sub aspectul criticilor formulate cu privire la termenul-limită până la care inculpatul poate să conteste o probă administrată în mod nelegal în cursul urmăririi penale, decizia sa nu va produce niciun efect cu privire la soluționarea fondului cauzei. Prin urmare, rezultă că excepția de neconstituționalitate având ca obiect prevederile art. 281 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală nu are incidență în cauză, în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992. Așadar, întrucât excepția nu îndeplinește o condiție de admisibilitate, în temeiul art. 29 alin. (1) și (5) din Legea nr. 47/1992, Curtea urmează să o respingă ca inadmisibilă.