Decizia CCR nr. 520 din 7.07.2015 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 65 alin. (3) şi (4) cu trimitere la art. 62 din Legea sănătăţii mintale şi a protecţiei persoanelor cu tulburări psihice nr. 487/2002

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Luminița Nicolescu.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 65 alin. (3) și (4) cu trimitere la art. 62 din Legea sănătății mintale și a protecției persoanelor cu tulburări psihice nr. 487/2002, excepție ridicată din oficiu în Dosarul nr. 34.768/4/2014 al Judecătoriei Sectorului 4 București - Secția civilă, și care constituie obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 297 D/2015.

2. La apelul nominal se constată iipsa părților, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată, arătând că, In mod contrar criticilor de neconstituționalitate formulate, controlul exercitat de instanțele de judecată reprezintă o garanție a respectării libertății persoanei, precum și o aplicare a principiului simetriei, atât internarea nevoluntară, cât și încetarea acestei măsuri fiind dispuse de instanța de judecată.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin Sentința civilă nr. 10.146 din 21 noiembrie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 34.768/4/2014, Judecătoria Sectorului 4 București - Secția civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 65 alin. (3) și (4) cu trimitere la art. 62 din Legea Sănătății mintale și a protecției persoanelor cu tulburări psihice nr. 487/2002. Excepția a fost ridicată din oficiu în dosarul cu numărul de mai sus, având ca obiect soluționarea unei cereri de confirmare a unei decizii emise de către o comisie din cadrul unei unități spitalicești referitoare la încetarea internării medicale nevoluntare (externare medicală).

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține, în esență, că "implicarea judecătorului, fără nicio nuanțare, în procedura constatării încetării condițiilor care au determinat hotărârea de internare nevoluntară, conduce la încălcarea unor drepturi fundamentale ale omului". Astfel, se arată că persoana față de care comisia a constatat că nu mai există cauzele inițiale care au generat internarea nevoluntară va rămâne totuși în stare de privare de libertate, într-o unitate medicală, până’când instanța va da o soluție absolut formală. Soluția este, în opinia autorului, formală, deoarece nu se poate identifica vreo ipoteză în care instanța, în pofida opiniei medicale de specialitate, care subliniază necesitatea externării, să o contrazică și să dispună menținerea în stare de internare nevoluntară. În aceeași situație se află și persoana pentru care, ab initio nu a fost justificată starea de internare nevoluntară, fiind victima unui abuz sau a unei erori manifeste ce a fost constatată ulterior de către comisia medicală, deoarece acea persoană va fi menținută în regim închis până când judecătorul va pronunța aceeași soluție formală. Prin urmare, în ambele ipoteze, fie abuz/eroare, fie act medical conform, măsura constatării încetării condițiilor care impuneau restricționarea libertății individuale este favorabilă pacientului și, în consecință, este exclusă utilitatea intervenției judecătorului. în plus, în aceste cazuri, situația pacientului este mai defavorabilă decât cea a persoanei private de libertate în baza unui mandat de arestare, întrucât pentru acesta din urmă, la expirarea termenului pentm care a fost dispusă măsura, aceasta încetează de drept indiferent de existența sau inexistența unei decizii judecătorești în acest sens. Totodată, se arată că intervenția judecătorului în procedura internării nevoluntare poate fi justificată prin necesitatea eliminării unor eventuale abuzuri și nu pentru a se interpune și a face un supracontrol al unui act medical. Or, în procedura externării, implicarea judecătorului conduce la limitarea libertății pacientului pentru perioada de după data pronunțării comisiei medicale și până la data pronunțării instanței, care nu este justificată de niciunui din motivele arătate la art. 68 din lege, respectiv starea de sănătate și eficiența tratamentului. Prin urmare, mecanismul juridic astfel trasat, fără nuanțare, în toate ipotezele la externare (audierea fiind obligatorie, în măsura în care starea de sănătate o permite), este unul greoi, de natură a avea consecințe negative tocmai asupra psihicului, prin ipoteză fragil, al unei persoane pa care Legea nr. 487/2002 ar trebui să o protejeze.

6. În conformitate cu dispozițiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

7. Avocatul Poporului a transmis Curții Constituționale, cu Adresa nr. 2.116 din 6 aprilie 2014, punctul său de vedere în sensul că dispozițiile legale criticate sunt constituționale, deoarece controlul exercitat de instanța de judecată cu privire la propunerea de încetare a condițiilor care au impus internarea nevoluntară reprezintă tocmai o garanție a respectării libertății persoanei fizice și o aplicare a principiului simetriei, in temeiul căruia, dacă internarea nevoluntară a avut loc în baza unei hotărâri a instanței, atunci și încetarea acestei măsuri poate fi dispusă prin decizia aceluiași organ judiciar.

8. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctul de vedere al Avocatului Poporului, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

9. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

10. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 65 alin. (3) și (4) cu trimitere la art. 62 din Legea sănătății mintale și a protecției persoanelor cu tulburări psihice nr. 487/2002, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 652 din 13 septembrie 2012, care au următorul conținut:

- Art. 65 alin. (3) și (4): "(3) Comisia prevăzută ia art. 61 alin. (1) va informa conducerea unității medicale, care va sesiza, de îndată, judecătoria care a hotărât confirmarea internării nevoluntare în legătură cu propunerea de încetare a condițiilor care au impus internarea nevoluntară, propunând confirmarea acesteia din urmă.

(4) Prevederile art. 62 se aplică în mod corespunzător."

- Art. 62:"(1) Judecarea se face în regim de urgență, în camera de consiliu.

(2) Participarea și ascultarea pacientului sunt obligatorii, dacă starea sănătății sale o permite. în caz contrar, judecătorul poate dispune audierea pacientului în unitatea sanitară.

(3) Pacientul va fi apărat din oficiu, dacă nu are apărător ales.

(4) Participarea procurorului este obligatorie.

(5) Pacientul și reprezentantul legal sau convențional al pacientului pot solicita efectuarea unei expertize medico-legale psihiatrice sau pot propune orice alte probe, în condițiile legii.

(6) Instanța hotărăște, după caz, confirmarea sau încetarea internării medicale nevoluntare.

(7) Dacă instanța apreciază că nu se impune menținerea internării, însă tratamentul este necesar, poate dispune, după ascultarea reprezentantului legal ori convențional al pacientului, înlocuirea internării medicale cu tratamentul ambulatoriu, prin rețeaua ambulatorie teritorială de psihiatrie.

(8) Hotărârea instanței poate fi atacată cu recurs, în termen de 3 zile de la pronunțare, pentru cei prezenți, sau de la comunicare, pentru cei lipsă.

(9) Recursul nu suspendă executarea."

11. În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține că prevederile legale menționate încalcă dispozițiile constituționale ale art. 23 referitor la libertatea individuală.

12. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că" potrivit dispozițiilor art. 23 alin. (1) din Constituție, libertatea individuală și siguranța persoanei sunt inviolabile. Totodată, potrivit art. 22 alin. (1) și art. 26 alin. (2) din Constituție, dreptul la integritate fizică și psihică este garantat, motiv pentru care orice persoană fizică are dreptul să dispună de ea însăși dacă nu încalcă drepturile și libertățile altora, ordinea publică sau bunele moravuri. Cât privește situația persoanelor cu tulburări psihice, acestea prezintă o suită de afecțiuni ale căror simptome pot genera un comportament de natură a afecta atât propria viață, precum și pe cea a altora, precum și ordinea publică sau bunele moravuri. în acest sens, dispozițiile art. 53 din Constituție consacră posibilitatea restrângerii exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți ori de câte ori o astfel de măsură este justificată de rațiuni ce țin, între altele, de ordine și morală publică, sănătate, cu condiția ca restrângerea să fie prevăzută de lege și să fie proporțională cu situația care a determinat-o. Prin urmare, prin forța împrejurărilor, situația persoanelor cu tulburări psihice definite de lege ca prezentând un dezechilibru psihic sau insuficient dezvoltate psihic, dependente de substanțe psihoactive ori care nu sunt în stare să înțeleagă semnificația și consecințele comportamentului lor impune luarea de măsuri legale referitoare la aplicarea unui tratament medical adecvat, în așa fel încât să fie înlăturate orice riscuri iminente ce implică posibile vătămări fizice pentru sine ori pentru alte persoane, precum și distrugeri de bunuri materiale importante. Așa fiind, sunt cazuri în care, aceste persoane refuzând, din cauza deteriorării stării de sănătate în sensul arătat, internarea voluntară, se impune internarea nevoluntară, tocmai pentru a evita producerea/potențarea riscurilor mai sus arătate.

13. Interpretând dispozițiile art. 5 paragraful 1 lit. e) și paragraful 4 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că aprecierea lipsirii de libertate este indisolubil legată de un ansamblu de criterii ce țin de tipul, durata, efectele și modalitățile de executare a unei astfel de măsuri, sens în care, fn domeniul internării persoanelor cu tulburări psihice, noțiunea cuprinde atât un aspect obiectiv referitor la internarea într-un spațiu restrâns pentru o perioadă de timp, deloc neglijabilă (de exemplu o internare nevoluntară timp de 48 de ore), cât și unul subiectiv, care implică faptul că persoana în cauză nu și-a dat consimțământul valabil la internare (a se vedea Hotărârea din 19 iunie 2012, pronunțată în Cauza Cristian Teodorescu împotriva României, paragrafele 54-56). Totodată, legalitatea unei detenții justificată de o tulburare psihică [alienare în sensul art. 5 paragraful 1 lit. e) din Convenție], pe lângă faptul că trebuie să fie conformă cu dreptul național și necesară în raport cu circumstanțele cauzei, trebuie să îndeplinească cel puțin trei condiții, și anume: alienarea să fi fost stabilită în mod justificat, tulburarea să aibă un caracter de amploare care să justifice internarea, iar aceasta (internarea) să nu poată fi prelungită valabil fără persistența acelei tulburări (a se vedea Hotărârea precitată, paragraful 61).

14. Or, potrivit art. 56 din Legea nr. 487/2002, solicitarea internării nevoluntare se poate realiza de către medicul de familie sau medicul specialist psihiatru care are în îngrijire o persoană, de către familia persoanei, de către reprezentanții poliției, jandarmeriei sau ai pompierilor, precum și de către procuror și de către instanța de judecată civilă. Așa fiind, în vederea eliminării unei eventuale incertitudini referitoare la lipsirea de libertate și a caracterului ambiguu, propunerea motivată a unuia dintre subiecții mai sus menționați reflectată ulterior în evaluarea stării de sănătate mintală de către medicul psihiatru este adusă imediat Sa cunoștința persoanei respective sau a reprezentantului legal. întreaga documentație care justifică internarea nevoluntară este transmisă în termen de 24 de ore de la evaluare unei comisii speciale care va emite o hotărâre de internare medicală nevoluntară ce trebuie să cuprindă: diagnosticul, soluția adoptată, motivarea soluției, semnăturile tuturor membrilor. Prin urmare, o astfel de reglementare dă eficiență obligației corelative a statului de a proteja libertatea persoanelor și instituie garanții corelative ce țin de informarea persoanei în cauză, de notificarea unei comisii speciale, de consacrarea unor termene în interiorul cărora medicul psihiatru transmite către comisie evaluarea stării de sănătate mintală făcând o propunere de internare nevoluntară, de comunicarea deciziei către persoana vizată de măsură ori către reprezentantul legal [a se vedea art. 61 alin. (5) din Legea nr. 487/2002], de instituirea unor examinări periodice la un interval care nu va depăși 5 zile a pacientului internat nevoluntar [a se vedea art. 61 alin. (7) din lege], precum și a unor termene în care decizia de internare nevoluntară este supusă confirmării instanței de judecată, care, potrivit art. 62 alin. (6J și (7) din aceeași lege, hotărăște, după ascultarea pacientului ori a reprezentantului legal sau convențional al acestuia, asupra încetării sau confirmării internării medicale nevoluntare sau asupra menținerii internării sau înlocuirea ei cu internarea medicală cu tratament ambulatoriu prin rețeaua ambulatorie teritorială de psihiatrie.

15. Totodată, din perspectiva legalității lipsirii de libertate, astfel consacrată de art. 23 din Constituție și art. 5 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, cu excepția persoanelor reținute sau arestate în vederea aducerii lor în fața autorității judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că au săvârșit o infracțiune, în celelalte cazuri de deținere (cum ar fi situația persoanelor cu tulburări psihice) nu este necesară aducerea de îndată în fața unui judecător sau a altui magistrat împuternicit de lege (a se vedea art. 5 paragraful 3 din Convenție). Ceea ce prezintă importanță în celelalte cazuri de deținere constă în dreptul de a fi convocat sau notificat prealabil cu privire la necesitatea evaluării stării de sănătate psihică ori de câte ori această măsură vizează o punere sub interdicție (caz care, însă, excedează legii criticate în prezenta cauză) și în dreptul de a introduce un recurs efectiv în fața unui tribunal astfel statuat de art. 5 paragraful 4 din Convenție. Intervenția instanței de judecată nu este în niciun caz formală, așa cum se apreciază în motivarea excepției, deoarece aceasta nu este chemată să se pronunțe asupra aspectelor de ordin medical, ci numai asupra acelora ce țin de legalitatea măsurii dispuse de comisia medicală și reprezintă o garanție pentru înlăturarea unor eventuale abuzuri.

16. Aceleași rațiuni sunt avute în vedere și în cazul intervenției judecătorului cu privire la confirmarea deciziei de încetare a internării nevoluntare și reprezintă o garanție atât pentru protecția libertății individuale a persoanelor cu tulburări psihice, cât și pentru cea a societății, comunitatea în cadrul căreia persoana astfel externată urmează să trăiască fiind direct interesata (a se vedea Hotărârea din 23 februarie 1984, pronunțată în Cauza Luberti împotriva Italiei, paragraful 29). Faptul că poate exista o decizie a comisiei medicale potrivit căreia nu se mai impune măsura internării nevoluntare nu înseamnă că persoana trebuie eliberată în mod automat, aceasta echivalând cu o interpretare rigidă, ce lipsește autoritățile statului (în speță instanța de judecată) de a evalua, în funcție de ansamblul circumstanțelor cauzei, dacă o asemenea eliberare reprezintă cea mai bună soluție atât pentru colectivitate, cât și pentru persoana în cauză. Prin urmare, împrejurarea că, potrivit dispozițiilor art. 65 alin. (3) și (4) coroborate cu art. 62 din Legea nr. 487/2002, este posibilă nu numai soluția confirmării de către instanță a deciziei de încetare a internării nevoluntare, ci și cea a respingerii unei astfel de decizii, nu este de natură a afecta libertatea individuală în măsura îh care este adecvată pentru motive justificate ce pot ține de riscul referitor la imposibilitatea de a se stabili dacă dispariția semnelor specifice tulburării psihice inițiale semnifică sau nu o vindecare/atenuare a bolii și care sunt consecințele absenței/diminuării simptomatologiei. Așa fiind, se poate constata că și din această perspectivă intervenția judecătorului nu are caracter formal.

17. În concluzie, asupra temeiniciei rațiunilor medicale (adică existența afecțiunii psihice, caracterul de amploare și persistența acelei tulburări) care justifică detenția sau eliberarea din detenția legală de ordin social impusă de internarea medicală nevoluntară se pronunță o comisie medicală legal instituită, iar asupra legalității luării măsurii se pronunță instanța de judecată, aceasta urmărind inclusiv îndeplinirea tuturor condițiilor mai sus arătate, din perspectiva consacrării existenței imei decizii profesionale. Faptul că, spre deosebire de situația externării, care, potrivit art. 65 alin. (3) coroborat cu art. 62 din Legea nr. 487/2002, devine operantă după validarea legalității ei de către instanța de judecată, restrângerea privării de libertate este dispusă de îndată în cazul internării nevoluntare în absența confirmării legalității măsurii de către judecător, nu afectează dreptul la libertate individuală ori protecția persoanelor cu handicap, deoarece, dimpotrivă, în acest din urmă caz măsura are caracter de stringență, fiind justificată și proporțională cu situația care a determinat-o, respectiv riscul unei vătămări fizice pentru sine ori pentru alte persoane sau al unor distrugeri de bunuri materiale importante, deci existența unei stări de pericol pentru societate care nu ar putea fi înlăturată altfel decât prin internarea temporară a persoanei cu tulburări psihice. în acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că un element necesar al "legalității" detenției, în sensul art. 5 paragraful 1 lit. e), este lipsa arbitrariului și că, deși privarea de libertate este o măsură gravă, ea poate fi totuși justificată și necesară în cazul în care au fost luate în considerare alte măsuri mai puțin severe care s-au dovedit a fi insuficiente pentru a proteja persoana sau interesul public care impune detenția (a se vedea Hotărârea din 4 aprilie 2000, pronunțată în Cauza Witold Litwa împotriva Poloniei, paragraful 78). în astfel de cazuri, statele dispun de o libertate de apreciere crescută și, în situații urgente, cu risc ridicat sau atunci când o persoană este privată de libertate din cauza comportamentului său violent, se acceptă posibilitatea obținerii ulterioare a certificatului care dovedește alienarea. în toate celelalte cazuri consultarea prealabilă este indispensabilă (a se vedea Hotărârea din 5 octombrie 2000, pronunțată în Cauza Varbanov împotriva Bulgariei, paragraful 47). Or, potrivit art. 53, 58, 61 și 62 din Legea nr. 487/2002, republicată, internarea nevoluntară poate avea loc numai dacă au fost epuizate toate încercările de internare voluntară, fiind dispusă în urma unei evaluări confirmate sub aspectul rațiunilor medicale de către o comisie legal instituită și sub aspectul legalității de către instanța de judecată competentă potrivit dispozițiilor legaie criticate în prezenta cauză.