Decizia CCR nr. 567/2019 - excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 488^6 alin. (7) din Codul de procedură penală (respinsă)

Comentarii

0

DECIZIA Nr. 567

din 1 octombrie 2019

referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 488⁶ alin. (7) din Codul de procedură penală

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cristina Bunea.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 488⁶ alin. (7) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Adrian Bota în Dosarul nr. 785/1/2017 al înaltei Curți de Casație și Justiție — Secția penală, care formează obiectul Dosarului Curții Constitutionale nr. 2.173 D/2017.

2. La apelul nominal lipsește autorul excepției. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată. Se arată că textul criticat nu reglementează o procedură referitoare la soluționarea unei acuzații penale, motiv pentru care nu se impune asigurarea, în cazul acesteia, a dublului grad de jurisdicție în materie penală. Se susține că, pentru acest motiv, dispozițiile legale criticate nu încalcă prevederile constituționale și convenționale invocate de autorul excepției. Se face trimitere la Decizia Curții Constituționale nr. 645 din 13 octombrie 2015, despre care se arată că este aplicabilă în prezenta cauză.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin Decizia penală nr. 87 din 24 aprilie 2017, pronunțată în Dosarul nr. 1.139/1/2017, Înalta Curte de Casație și Justiție— Completul de 5 Judecători a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 488⁶ alin. (7) din Codul de procedură penală. Excepția a fost ridicată de Adrian Bota în Dosarul nr. 785/1/2017 al înaltei Curți de Casație și Justiție — Secția penală având ca obiect, printre altele, soluționarea apelului formulat de autorul excepției de neconstituționalitate împotriva unei încheieri pronunțate de Curtea de Apel București — Secția a II-a penală prin care a fost respinsă o contestație privind durata procesului penal, promovată de autor. Prin Decizia nr. 85/A din 17 martie 2017, pronunțată în cauza mai sus menționată, Înalta Curte de Casație și Justiție — Secția penală a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 488⁶ alin. (7) din Codul de procedură penală, împotriva dispoziției de respingere anterior arătate, autorul excepției de neconstituționalitate a formulat apel la Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul de 5 Judecători, apel ce a fost admis prin Decizia penală nr. 87 din 24 aprilie 2017, pronunțată în Dosarul nr. 1.139/1/2017, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul de 5 Judecători a sesizat Curtea Constituțională cu prezenta excepție de neconstituționalitate.

5. în motivarea excepției de neconstituționalitate se susține că inexistența unei căi de atac împotriva încheierii prin care este soluționată contestația privind durata procesului penal lipsește partea interesată de accesul liber la justiție, de dreptul la un proces echitabil și de dreptul la un recurs efectiv, întrucât aceasta nu are posibilitatea de a-și apăra interesele procesuale prin mijloace juridice adecvate. Se arată că, în prezenta cauză, infracțiunile săvârșite afectează interesele procesuale ale celor două fiice minore ale autorului excepției, motiv pentru care textul criticat încalcă și dispozițiile art. 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și pe cele ale art. 19 din Convenția Organizației Națiunilor Unite privind drepturile copilului.

6. Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul de 5 Judecători apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Se susține că dispozițiile legale criticate au în vedere situațiile în care organele de urmărire penală sau instanțele de judecată nu își desfășoară activitatea într-un termen rezonabil, având ca efect accelerarea procedurilor și reglementând, astfel, ele însele o cale de atac ce asigură buna administrare a justiției. Se arată că această cale de atac a fost introdusă ca urmare a obligației statului ce decurge din dispozițiile art. 6 din Convenție și constituie un mijloc de acțiune al părții interesate pentru soluționarea unui proces penal într-un termen rezonabil. Se susține că nereglementarea unei căi de atac împotriva încheierii prin care este soluționată contestația privind durata procesului penal este justificată de caracterul special al procedurii reglementate prin dispozițiile art. 488⁶ din Codul de procedură penală. Este invocat, totodată, art. 129 din Constituție, conform căruia căile de atac pot fi exercitate în condițiile legii.

7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

8. Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Se face trimitere la considerentele Deciziei nr. 645 din 13 octombrie 2015 și se susține că textul criticat nu numai că nu aduce atingere dispozițiilor art. 13 din Convenție, ci reglementează o cale de atac ce constituie un recurs efectiv, în sensul prevederilor convenționale anterior menționate, ce garantează durata rezonabilă a procedurilor judiciare, componentă a dreptului la un proces echitabil.

9. Avocatul Poporului apreciază că dispozițiile legale criticate sunt constituționale. Arată că își menține punctul de vedere ce a fost reținut de Curtea Constituțională în Decizia nr. 645 din 13 octombrie 2015.

10. Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, retine următoarele:

11. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

12. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 488⁶ alin. (7) din Codul de procedură penală, care au următorul conținut: „încheierea prin care judecătorul de drepturi și libertăți sau instanța soluționează contestația nu este supusă niciunei căi de atac. ”

13. Se susține că textul criticat contravine prevederilor constituționale ale art. 11 cu privire la dreptul internațional și dreptul intern, ale art. 20 referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului, ale art. 21 alin. (1)—(3) privind accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil, ale art. 24 cu privire la dreptul la apărare și ale art. 148 referitor la integrarea în Uniunea Europeană, precum și prevederilor art. 6, 8 și 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale cu privire la dreptul la un proces echitabil, la dreptul la respectarea vieții private și de familie și la dreptul la un recurs efectiv și dispozițiilor art. 19 din Convenția Organizației Națiunilor Unite privind drepturile copilului.

14. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că dispozițiile art. 488⁶ alin. (7) din Codul de procedură penală au mai făcut obiectul unor critici de neconstituționalitate similare, fiind pronunțată, în acest sens, Decizia nr. 645 din 13 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 880 din 24 noiembrie 2015, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate invocată.

15. Prin Decizia nr. 645 din 13 octombrie 2015, precitată, paragraful 14, Curtea a reținut că, deși încheierea prin care judecătorul de drepturi și libertăți sau instanța soluționează contestația nu este supusă niciunei căi de atac, acest fapt nu aduce atingere accesului liber la justiție și dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la apărare, consacrate de art. 21 și 24 din Constituție. Pentru argumentarea acestei soluții, Curtea a făcut trimitere la Decizia nr. 423 din 9 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 538 din 20 iulie 2015, paragraful 22, prin care a reținut că procedura reglementată la art. 488⁴—488⁶ din Codul de procedură penală nu vizează fondul cauzei penale, prin procedura analizată nefiind judecată o acuzație în materie penală, în sensul prevederilor art. 6 din Convenție. Prin încheierea pronunțată, judecătorul de drepturi și libertăți sau instanța de judecată nu dispune cu privire la vinovăția inculpatului sau la pedeapsa aplicată acestuia, ci apreciază asupra duratei rezonabile a activității de urmărire penală sau de judecată, conform dispozițiilor art. 488¹ alin. (1) din Codul de procedură penală. În cazul respingerii contestației, poate fi formulată o nouă contestație, cu respectarea termenelor prevăzute de art. 4881 alin. (3) din Codul de procedură penală, cu mențiunea că abuzul de drept constând în formularea cu rea-credință a contestației se sancționează cu amendă judiciară și cu obligarea la plata cheltuielilor judiciare ocazionate. Dacă s-a constatat depășirea duratei rezonabile, o nouă contestație în aceeași cauză se va soluționa cu luarea în considerare, potrivit art. 488⁶ alin. (3) din Codul de procedură penală, exclusiv a motivelor ivite ulterior contestației anterioare.

16. Prin aceeași decizie, respectiv Decizia nr. 645 din 13 octombrie 2015, paragraful 14, Curtea a constatat că stabilirea competenței instanțelor judecătorești și instituirea regulilor de desfășurare a procesului, deci și reglementarea căilor de atac, constituie atributul exclusiv al legiuitorului, iar dispozițiile art. 488⁶ alin. (7) din Codul de procedură penală nu încalcă accesul liber la justiție, dreptul la un proces echitabil și dreptul la apărare. Astfel, atât art. 129, cât și art. 126 alin. (2) din Constituție fac referire la „condițiile legii” atunci când reglementează exercitarea căilor de atac, competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată urmând a fi prevăzute „numai prin lege”, și nicio prevedere a Legii fundamentale nu reglementează dreptul la exercitarea căilor de atac în orice cauză. În acest sens, art. 129 din Constituție stipulează că părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac numai în condițiile legii. Totodată, Curtea a reținut că eliminarea căilor de atac în această materie este justificată de caracterul special al procedurii instituite de art. 488^1-488⁶ din Codul de procedură penală, legiuitorul urmărind să asigure celeritatea procedurii, în condițiile în care scopul reglementării criticate îl reprezintă obținerea în mod rapid a unei hotărâri definitive prin care se exercită controlul judiciar cu privire la durata procesului penal, pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei și a susținerilor părților, subiecților procesuali principali și procurorului.

17. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a determina modificarea jurisprudenței anterior invocate, atât soluția, cât și considerentele reținute în decizia mai sus analizată sunt aplicabile și în prezenta cauză.

18. Distinct de cele reținute prin decizia mai sus invocată, Curtea constată că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, dreptul la un recurs efectiv, prevăzut la art. 13 din Convenție, reprezintă o garanție suplimentară în raport cu cele existente la nivel national, care semnifică asigurarea mijloacelor procesuale prin care persoanele fizice ale căror drepturi fundamentale au fost încălcate să poată obține, în fata instanțelor sau a altor autorități naționale, restabilirea stării de legalitate, inclusiv prin plata unor despăgubiri adecvate (a se vedea Hotărârea din 26 octombrie 2000, pronunțată în Cauza Kudla împotriva Poloniei, paragraful 152). Însă, conform jurisprudenței Curții Constituționale, prevederile art. 488¹—488⁶ din Codul de procedură penală, referitoare la contestația privind durata procesului penal, reprezintă o garanție a soluționării cauzelor penale într-un termen rezonabil și, în acest fel, a respectării dreptului la un proces echitabil, prevăzut la art. 6 din Convenție și la art. 21 alin. (3) din Constituție, drept fundamental reglementat, totodată, la art. 8 din Codul de procedură penală ca principiu al aplicării legii procesual penale, dispoziție legală ce constituie o aplicare a normei constituționale anterior menționate. Prin aceeași jurisprudență, s-a arătat că legiuitorul a prevăzut procedura contestației privind durata procesului penal, în aplicarea prevederilor art. 13 din Convenție, ca un remediu efectiv ce poate fi exercitat împotriva prelungirii nejustificate a etapelor procesului penal, în situația în care astfel de întârzieri sunt de natură a încălca drepturile fundamentale ale părților (a se vedea Decizia nr. 510 din 17 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 885 din 22 octombrie 2018, paragraful 14, Decizia nr. 640 din 17 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 161 din 21 februarie 2018, paragrafele 14—21, și Decizia nr. 131 din 20 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 569 din 6 iulie 2018, paragraful 17). Așa fiind, textele criticate reprezintă o formă de asigurare la nivelul legislației naționale a dreptului la un recurs efectiv și nu o încălcare a normei convenționale ce reglementează acest drept.

19. În ceea ce privește pretinsa încălcare prin dispozițiile art. 488⁶ alin. (7) din Codul de procedură penală a prevederilor art. 8 din Convenție, acestea nu sunt incidente în prezenta cauză, întrucât reglementează dreptul la respectarea vieții private și de familie.

20. Totodată, autorul excepției invocă încălcarea, prin textul criticat, a prevederilor art. 19 din Convenția asupra drepturilor copilului, adoptată de către Adunarea Generală a Națiunilor Unite la data de 20 noiembrie 1989, convenție ratificată de statul român prin Legea nr. 18/1990. Curtea reține însă că dispozițiile legale anterior menționate nu sunt aplicabile în prezenta cauză, deoarece acestea prevăd obligația statele semnatare de a lua toate măsurile legislative, administrative, sociale și educative corespunzătoare, în vederea protejării copilului împotriva oricăror forme de violență, vătămare sau abuz, fizic sau mental etc., inclusiv prin proceduri eficiente pentru stabilirea de programe sociale care să asigure sprijinul necesar copilului și celor cărora le-a fost încredințat.

← OG nr. 6/2020 - modificarea și completarea Legii nr. 227/2015...		Decizia CCR nr. 666/2019 - excepția de neconstituționalitate a... →

Publicate în același Monitor Oficial:

OG nr. 6/2020 - modificarea și completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, precum și pentru reglementarea unor măsuri fiscal-bugetare Decizia CCR nr. 666/2019 - excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență (respinsă) OG nr. 7/2020 - modificarea și completarea Legii muzeelor și a colecțiilor publice nr. 311/2003 Regulamentul ASF nr. 2/2020 - modificarea Regulamentului Autorității de Supraveghere Financiară nr. 16/2014 privind veniturile Autorității de Supraveghere Financiară