Decizia CCR nr. 511 din 12.12.2013 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 125 alin. 3 din Codul penal

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 125 alin. 3 din Codul penal, excepție ridicată de Nicolae Trebuian Junior în Dosarul nr. 32/753/2012 al Curții de Apel Timișoara - Secția penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.5960/2012.

Dezbaterile au avut loc în ședința publică din 24 septembrie 2013 și au fost consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, când Curtea, în temeiul art. 57 și art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, a amânat pronunțarea pentru 15 octombrie 2013, dată la care, constatând că nu sunt prezenți toți judecătorii care au participat la dezbateri, în temeiul art. 57 și art. 58 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 47/1992, a amânat pronunțarea asupra cauzei pentru 21 noiembrie 2013. Prin încheierea din 21 noiembrie 2013, Curtea, având în vedere necesitatea lămuririi suplimentare a unor aspecte, în temeiul art. 58 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, a dispus redeschiderea dezbaterilor pentru data de 12 decembrie 2013.

La apelul nominal răspunde, pentru autorul excepției, avocatul Gheorghe Marinescu, cu delegație de substituire de la apărătorul ales Romeo Bălan.

Cauza este în stare de judecată.

Președintele acordă cuvântul avocatului autorului excepției, care solicită admiterea acesteia pentru motivele invocate în notele scrise depuse la dosar la termenul din 24 septembrie 2013, prin care susține că dispozițiile art. 125 alin. 3 din Codul penal, care extind imprescriptibilitatea executării pedepsei și la infracțiunile de omor și la cele intenționate urmate de moartea victimei al căror termen de prescripție a executării nu s-a împlinit la data intrării în vigoare a Legii nr. 27/2012, încalcă principiul neretroactivității legii statuat în art. 15 alin. (2) din Constituție. Consideră că este dreptul legiuitorului să modifice regimul prescripției în raport cu cerințele sociale și cu politica penală a statului, însă legea nouă trebuie să respecte suveranitatea legii anterioare și să nu intervină asupra efectelor raportului execuțional penal deja stabilit, între care și termenul de prescripție. Nu este legal și constituțional ca legea nouă să se aplice unei infracțiuni săvârșite anterior intrării ei în vigoare. De asemenea, dispozițiile art. 125 alin. 3 din Codul penal împiedică aplicarea principiului legii penale mai favorabile, principiu de rang constituțional care are o sferă mai largă de aplicare decât reglementarea cuprinsă în art. 13, 14 și 15 din Codul penal. Arată că teoria extraactivității legii penale mai favorabile are la bază principiul legalității incriminării și al legalității pedepsei.

În plus față de motivarea inițială, invocă și încălcarea art. 16 alin. (1) din Constituție, întrucât, prin Decizia nr. 1.092/2012, Curtea Constituțională a statuat că dispozițiile art. 124 din Codul penal referitor ia prescripția specială sunt constituționale în măsura în care nu împiedică aplicarea legii penale mai favorabile faptelor săvârșite sub imperiul legii vechi. Or, pentru egalitate de tratament juridic și nediscriminare, principiul legii penale mai favorabile ar trebui să se aplice și referitor la prescripția executării pedepsei.

Reprezentantul Ministerului Public arată că pentru a răspunde criticii de neconstituționalitate aduse dispozițiilor art. 125 alin. 3 din Codul penal trebuie stabilită natura juridică a prescripției executării pedepsei, și anume dacă aceasta este o instituție de drept penal substanțial ori procesual. Dacă plecăm de la premisa că este o instituție de drept penal substanțial - dat fiind sediul materiei, care se află în partea generală a Codului penal -, evident, aceasta trebuie să fie în acord cu art. 15 alin. (2) din Constituție. Regula de soluționare a conflictelor de legi în timp, în materie penală, impune aplicarea normelor mai puțin severe, mai blânde, în raport cu dispoziția constituțională invocată. În măsura în care prescripția executării pedepsei ar fi o instituție de drept substanțial - în raport cu caracterul axiomatic al art. 15 alin. (2) din Constituție, având în vedere că principiul consacrat ca atare nu poate fi limitat la îndeplinirea unor condiții procedurale, care, din motive obiective, nu au putut fi anticipate, cunoscute de destinatarii săi -, atunci Decizia nr. 1.092/2012 ar fi pe deplin incidență.

În continuare, reprezentantul Ministerului Public arată că, dacă plecăm de la premisa că prescripția executării pedepsei are o natură preponderent procesual penală, în sensul că, deși este reglementată în Codul penal -, datorită elementelor componente, și anume faza în care intervine, întrucât aceasta este incidență în faza executării pedepsei, care nu este supusă acelorași reguli, rigori care guvernează urmărirea penală sau judecata; este susceptibilă de întrerupere sau amânare, care, în materia executării pedepsei, sunt instituții de drept procesual penal, caracter pe care îl imprimă și prescripției executării pedepsei -, atunci, dată fiind natura sa mixtă, preponderent procesual penală, putem aprecia că norma este de imediată aplicare raporturilor juridice care se definitivează în timp ce ea este în vigoare. De altfel, de prescripția executării pedepsei se prevalează exclusiv persoana condamnată care se sustrage executării mandatului emis în baza hotărârii penale prin care a fost condamnată definitiv.

În raport cu cele expuse, reprezentantul Ministerului Public apreciază că, în ciuda topografiei, prescripția executării pedepsei are o natură juridică mixtă, preponderent procesual penală, context în care norma criticată nu încalcă rigoarea constituțională, astfel că pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

Prin Decizia penală nr. 1.687/R din 5 decembrie 2012, pronunțată în Dosarul nr. 32/753/2012, Curtea de Apel Timișoara - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 125 alin. 3 din Codul penal.

Excepția a fost ridicată de Nicolae Trebuian Junior cu ocazia soluționării recursului într-o contestație la executare prin care a invocat împlinirea termenului de prescripție a executării pedepsei.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține că dispozițiile art. 125 alin. 3 din Codul penal, care extind imprescriptibilitatea executării pedepsei și la infracțiunile de omor și la infracțiunile intenționate urmate de moartea victimei al căror termen de prescripție a executării nu s-a împlinit la data intrării în vigoare a Legii nr. 27/2012, încalcă principiul neretroactivității legii statuat în art. 15 alin. (2) din Constituție, care prevede că "Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile“. Consacrat constituțional, principiul neretroactivității legii trebuie respectat și în procesul de legiferare, fiindu-i interzis legiuitorului să emită reglementări legale retroactive, sens în care face trimitere la Decizia Curții Constituționale nr. 90/1999. Legea nr. 27/2012 reglementează o instituție de drept penal material, introducând în dreptul penal românesc imprescriptibilitatea în cazul infracțiunilor de omor și al infracțiunilor intenționate urmate de moartea victimei. Este dreptul legiuitorului să modifice și să completeze regimul prescripției penale, însă, pentru a fi respectată Constituția, modificarea trebuia să privească doar infracțiunile săvârșite după intrarea în vigoare a legii. Prin dispozițiile art. 125 alin. 3 din Codul penal, introduse de Legea nr. 27/2012, legiuitorul a hotărât ca noile dispoziții privind prescripția executării pedepsei să se aplice și infracțiunilor al căror termen de prescripție a executării nu era împlinit la momentul intrării în vigoare a legii. Prin aceasta, legea penală nouă, contrar principiului enunțat, retroactivează, respectiv se aplică unor raporturi execuțional penale stabilite anterior și ale căror efecte s-au realizat înainte de intrarea în vigoare a legii noi. Face trimitere, în acest sens, la Decizia Curții Constituționale nr. 830/2008 și consideră că legea nouă trebuia să respecte suveranitatea legii anterioare și să nu intervină asupra efectelor raportului execuțional penal deja stabilit, inclusiv asupra termenului. Subiecții raportului execuțional penal au, pe lângă obligația de a suporta rigorile legii, și dreptul de a beneficia de prescripția executării pedepsei. Acest drept s-a constituit sub legea anterioară și nu poate fi nesocotit de legea ulterioară. Invocă și Decizia nr. 73/1995, prin care Curtea Constituțională a reținut că: "Soluționarea conflictului legilor în timp face necesară diferențierea dreptului subiectiv, constituit sub imperiul legii anterioare, de cel născut potrivit legii posterioare; această din urmă lege nu poate, fără a avea caracter retroactiv, să aducă atingere modalității în care legea anterioară a constituit dreptul respectiv, modalitate guvernată de principiul tempus regit actum.“ În fine, arată că retroactivitatea dispozițiilor art. 125 alin. 3 din Codul penal nu este acoperită nici de excepția legii penale mai favorabile, deoarece legea nouă este, în mod evident, mai puțin favorabilă, reglementând în premieră imprescriptibilitatea pentru astfel de infracțiuni, sens în care face trimitere la Decizia Curții Constituționale nr. 303/2001.

Curtea de Apel Timișoara - Secția penală apreciază că dispozițiile art. 125 alin. 3 din Codul penal, care extind imprescriptibilitatea și la infracțiunile de omor și la cele intenționate urmate de moartea victimei al căror termen de prescripție a executării nu s-a împlinit la intrarea în vigoare a Legii nr. 27/2012, sunt neconstituționale, întrucât încalcă principiul neretroactivității legii statuat în art. 15 alin. (2) din Constituție.

Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosar, susținerile avocatului autorului excepției, concluziile procurorului, dispozițiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 125 alin. 3 din Codul penal, introduse prin art. I pct. 4 din Legea nr. 27/2012 pentru modificarea și completarea Codului penal al României și a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 180 din 20 martie 2012. Textul de lege criticat are următorul cuprins: "Prescripția nu înlătură executarea pedepselor principale nici în cazul infracțiunilor prevăzute la alin. 2 lit. b) pentru care, la data intrării în vigoare a acestei dispoziții, nu s-a împlinit termenul de prescripție a executării.“Alineatul 2 lit. b) al art. 125 din Codul penal, la care dispozițiile de lege criticate fac trimitere, prevede că: "Prescripția nu înlătură executarea pedepselor principale în cazul: [_] b) infracțiunilor prevăzute la art. 174-176 și al infracțiunilor intenționate urmate de moartea victimei.“

În susținerea neconstituționalității acestor dispoziții de lege, autorul excepției invocă încălcarea prevederilor constituționale ale art. 15 alin. (2), potrivit cărora "Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile“, și ale art. 16 alin. (1) privind egalitatea cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată următoarele:

Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată de Nicolae Trebuian Junior cu ocazia soluționării recursului într-o contestație la executare prin care a invocat împlinirea termenului de prescripție a executării pedepsei. Autorul excepției a fost condamnat definitiv, prin Decizia penală nr. 2.128 din 16 mai 2000 a Curții Supreme de Justiție - Secția penală, la o pedeapsă de 6 ani închisoare pentru complicitate la tentativă de omor. Executarea pedepsei a fost întreruptă, la cerere, în perioada 4 aprilie-4 august 2001, după care persoana condamnată nu s-a mai prezentat la penitenciar. Potrivit art. 127 alin. 2 din Codul penal, de la data sustragerii de la executare a început să curgă un nou termen de prescripție a executării pedepsei, care urma să se împlinească la 4 august 2012, dată ulterioară, însă, intrării în vigoare a Legii nr. 27/2012.

Ca urmare a adoptării Legii nr. 27/2012, dispozițiile art. 125 alin. 3 din Codul penal consacră soluția legislativă potrivit căreia prescripția nu înlătură executarea pedepsei principale în cazul infracțiunilor de omor și al celor intenționate urmate de moartea victimei pentru care la data intrării în vigoare a legii nu se împlinise termenul de prescripție. Cu alte cuvinte, noul regim al prescripției se aplică și infracțiunilor săvârșite înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 27/2012, în măsura în care prescripția nu era împlinită la acest moment.

I. Premisele controlului de constituționalitate

În dreptul penal se face distincția între prescripția răspunderii penale și prescripția executării pedepsei. În timp ce prescripția răspunderii penale curge de la data săvârșirii infracțiunii și are ca efect împiedicarea exercitării acțiunii penale și, pe cale de consecință, a pronunțării unei hotărâri de condamnare, prescripția executării pedepsei curge de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare și are ca efect înlăturarea executării pedepsei. Prescripția răspunderii penale este o cauză de înlăturare a răspunderii penale ca urmare a neexercitării în timp util de către stat, prin organele sale judiciare, a dreptului de a aplica infractorului o pedeapsă, având ca efect stingerea acestui drept și a obligației corelative a infractorului de a suporta aplicarea unei sancțiuni penale. Justificată prin varii motive de ordin social și juridic, prescripția răspunderii penale apare ca o instituție juridică cu efecte atât pe planul dreptului penal substanțial, neîmplinirea termenului fiind o condiție de pedepsibilitate, cât și pe planul dreptului procesual penal, fiind o condiție de procedibilitate, împlinirea termenului de prescripție împiedicând exercitarea acțiunii penale.

Complementară instituției prescripției răspunderii penale, prescripția executării pedepsei este reglementată ca o modalitate de stingere a dreptului statului de a pune în executare pedeapsa stabilită printr-o hotărâre judecătorească definitivă și, în mod corelativ, a obligației condamnatului de a se supune acestei măsuri. De aceea, se apreciază că prescripția executării pedepsei are caracterul unei renunțări anticipate la dreptul de a cere executarea pedepsei, condiționat de trecerea unui interval de timp în care condamnatul nu a mai săvârșit nicio infracțiune.

1. În dreptul român, prescripția a fost considerată de către legiuitor o instituție de procedură penală de la intrarea în vigoare, în 1865, a Codului de procedură penală al Principatelor Unite Române, care reglementa prescripția în art. 593-600, și până la reforma legislativă în materie penală din 1936. Aceasta a adus o schimbare de viziune a legiuitorului cu privire la prescripție, soluția calificării ca instituție de drept substanțial fiind consacrată explicit în art. 5 al Codului penal Carol al II-lea, care stipula că, "în caz de conflict între două sau mai multe legi succesive, privitoare la prescripțiunea acțiunii publice sau a pedepselor, se aplică legea care prevede prescripțiunea cea mai scurtă“. Este știut faptul că în secolul al XIX-lea opera legislativă de la noi a fost puternic influențată de legislația franceză, unde prescripția acțiunii publice era, ca și astăzi, de altfel, tratată ca o instituție de drept procesual. Explicația modificării de tratament juridic în materia prescripției răspunderii rezidă în faptul că reforma legislativă penală din 1936 a fost marcată de influența Codului penal italian din 1930, unde instituția prescripției era tratată ca una de drept material. În aceste condiții, și în dreptul român prescripția a fost legiferată în Codul penal din 1936.

În prezent, sediul materiei prescripției răspunderii penale îl constituie art. 121-124 și art. 128-129 din Codul penal, iar sediul materiei prescripției executării pedepsei este reprezentat de art. 125-130 din același cod. Cu privire, însă, la delimitarea normelor de drept material de cele de procedură în funcție de situarea acestora în Codul penal sau în Codul de procedură penală, Curtea Constituțională a României, prin Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 2 decembrie 2011, a reținut că așezarea normelor în Codul penal sau în Codul de procedură penală nu constituie un criteriu pentru deosebirea lor, ci trebuie avute în vedere obiectul de reglementare și scopul normei. De altfel, potrivit acestor din urmă criterii, Curtea a constatat, prin decizia mai sus amintită, că art. 320¹alin. 7 din Codul de procedură penală, care privește cuantumul pedepsei aplicabile în cazul recunoașterii vinovăției, se încadrează în categoria normelor de drept substanțial, și nu în categoria celor de procedură penală, astfel încât acordul de recunoaștere a vinovăției are o dublă natură, pe de o parte este instituție procesuală, iar pe de altă parte - instituție de drept material.

2.1. În dreptul german, instituția prescripției, atât a răspunderii penale, cât și a executării pedepsei, este reglementată în Codul penal. Discuțiile privind natura prescripției s-au accentuat în preajma anului 1965, când se împlinea termenul de prescripție pentru asasinatele comise în timpul regimului național-socialist. Soluția găsită atunci, prin Legea din 13 aprilie 1965, a fost aceea de a considera că termenul de prescripție pentru aceste fapte a fost suspendat în perioada 8 mai 1945-31 decembrie 1949, începând să curgă de la 1 ianuarie 1950. Mai târziu, când termenele de prescripție erau iarăși pe punctul de a se împlini, a fost consacrată legislativ imprescriptibilitatea pentru infracțiunile pentru care legea stabilea pedeapsa detențiunii pe viață, și anume infracțiunile de genocid și de omor calificat, prevăzându-se expres aplicarea noului regim și cu privire la faptele al căror termen de prescripție nu se împlinise la data intrării în vigoare a legii noi. Astfel, atât dispozițiile privind suspendarea cursului prescripției, cât și cele referitoare la imprescriptibilitate au fost condiționate de neîmplinirea termenelor anterioare de prescripție.

În dreptul francez, soluția tradițională era considerarea ca aparținând procedurii penale a dispozițiilor privind prescripția răspunderii penale, respectiv dreptului penal substanțial a prevederilor referitoare la prescripția executării pedepsei. Codul penal, intrat în vigoare în 1994, în forma inițială, a suprimat această diferență de regim, prevăzând în art. 112-2 că dispozițiile privind prescripția se aplică și prescripțiilor neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi, cu excepția situațiilor în care ar conduce la o agravare a situației celui în cauză, supunând, prin urmare, reglementările privitoare la prescripție principiului aplicării legii penale mai favorabile. După 10 ani, prin legea din 9 martie 2004, legiuitorul francez, prin modificarea Codului penal, a schimbat această regulă, stabilind că legile referitoare la prescripția acțiunii publice și la prescripția pedepselor atunci când termenul de prescripție nu s-a împlinit sunt aplicabile imediat, deci și în ipoteza în care infracțiunile au fost comise înainte de intrarea în vigoare a legilor.

În Elveția, prescripția este reglementată în Codul penal, care prevede expres aplicarea unor noi dispoziții din materia prescripției, mai severe, inclusiv pentru infracțiuni comise anterior, dacă termenul de prescripție pentru acestea nu s-a împlinit încă. Dreptul elvețian consacră, prin urmare, regula potrivit căreia dispoziții legale noi pot modifica termene de prescripție aflate în curs, pe motiv că asemenea reglementări nu au efect retroactiv. Interdicția de a contraveni principiului neretroactivității nu se aplică decât modificărilor referitoare la elementele constitutive ale infracțiunii și la pedeapsă, iar nu și celor privind reglementarea prescripției.

În Suedia, Codul penal a suferit modificări, în anul 2010, cu privire la regimul prescripției, legile de modificare cuprinzând dispoziții exprese care stabilesc aplicarea noilor reglementări și infracțiunilor comise anterior, dacă termenul de prescripție încă nu s-a împlinit.

În fine, în Belgia, Curtea de Casație a consacrat principiul potrivit căruia legile care prelungesc termenele de prescripție a acțiunii penale sunt de aplicare imediată și sunt incidente și în cazul tuturor procedurilor promovate înainte de intrarea acestora în vigoare, care la această dată nu erau încă prescrise.

2.2. Doctrina din țările mai sus menționate consideră prescripția o instituție de drept procesual, indiferent unde este situată reglementarea ei - în codul penal sau în codul de procedură penală -, astfel încât prescripția este supusă regulii aplicării imediate a legii noi, ce guvernează aplicarea în timp a normelor de procedură. Pentru fundamentarea acestei calificări a prescripției, se arată că atât inculpatul, cât și condamnatul nu au un drept câștigat cu privire la timpul cât ar trebui să se sustragă, primul - de la judecată, iar cel de-al doilea - de la executarea pedepsei, pentru a fi exonerați de răspundere, respectiv de efectele acesteia. În plus, existența cauzelor de întrerupere a cursului prescripției, care nu depind, de regulă, de voința celui în cauză, confirmă faptul că autorul nu poate avea o așteptare certă cu privire la durata de timp în care se prescrie răspunderea pentru fapta sa.

În alte state europene, doctrina apreciază că prescripția aparține dreptului substanțial, întrucât, în funcție de aceasta, există dreptul statului de a aplica o sancțiune sau de a determina executarea ei. Această opinie este împărtășită, în principal, de doctrina spaniolă și italiană.

În fine, există și o a treia soluție doctrinară, care admite caracterul mixt al prescripției, ca instituție care aparține deopotrivă dreptului penal substanțial și dreptului procesual. Autorii care împărtășesc această opinie arată însă că, față de orientarea constantă a practicii instanțelor penale și a celor constituționale din unele state europene de a admite posibilitatea modificării termenelor de prescripție în curs, chiar în defavoarea inculpatului sau a condamnatului, discuția privind natura juridică a prescripției prezintă doar un interes academic.

În doctrina românească se regăsesc toate cele trei opinii, însă cea majoritară este aceea care consideră prescripția ca fiind o instituție de drept penal substanțial, abordare în care legea penală privitoare la prescripție este supusă regulii aplicării legii penale mai favorabile.

3. În ceea ce privește jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, aceasta a stabilit că, dacă legea națională a unui stat consideră o regulă în materie de prescripție penală ca fiind mai degrabă de procedură decât de fond, este posibilă modificarea acelei reguli cu scopul de a prelungi termenul de prescripție în ceea ce privește infracțiunile pentru care nu s-a împlinit deja acest termen la momentul modificării. Astfel, prin Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunțată în Cauza Coëme și alții împotriva Belgiei, paragrafele 147-149, Curtea de la Strasbourg a statuat că prelungirea termenului de prescripție nu implică o încălcare a drepturilor garantate de art. 7 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, întrucât nu se poate interpreta această dispoziție ca împiedicând prelungirea, prin efectul aplicării imediate a unei legi de procedură, a termenelor de prescripție atunci când faptele imputate nu fuseseră niciodată prescrise. În numeroase rânduri, instanța europeană a amintit că normele privind neretroactivitatea legii penale prevăzute de art. 7 din Convenție se aplică numai dispozițiilor care definesc infracțiunile și pedepsele pentru acestea. În același timp, Curtea a considerat că este rezonabil ca instanțele naționale să aplice principiul tempus regit actum cu privire la legile de procedură. Astfel, pe lângă hotărârea pronunțată în Cauza Coëme și alții împotriva Belgiei, precitată, sunt de menționat și Decizia din 12 februarie 2004, pronunțată în Cauza Mione împotriva Italiei, și Decizia din 10 iulie 2007, pronunțată în Cauza Rasnik împotriva Italiei, ambele referitoare la noi reglementări privind termenele pentru exercitarea unor căi de atac, și Decizia din 12 aprilie 2007, pronunțată în Cauza Martelli împotriva Italiei, privind aplicarea unei legi care stabilește noi reguli de apreciere a probelor.

4. În același sens este și punctul de vedere formulat caamicus curiaede Comisia Europeană pentru Democrație prin Drept (Comisia de la Veneția), la solicitarea Curții Constituționale a Georgiei, cu privire la retroactivitatea regulilor în materie de prescripție, adoptat de Comisie la cea de a 78-a sesiune plenară (Veneția, 13-14 martie 2009)¹, prin care aceasta evocă jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a stabilit că, dacă legea națională a unui stat consideră o regulă în materie de prescripție ca fiind mai degrabă de procedură decât de fond, este permisă modificarea acelei reguli cu scopul de a prelungi termenul de prescripție cu efect retroactiv în ceea ce privește infracțiunile pentru care nu se împlinise termenul de prescripție la momentul modificării. Mai arată că instanța de contencios al drepturilor omului nu a decis dacă o prelungire retroactivă este permisă în cazul infracțiunilor pentru care termenul de prescripție a expirat deja. Totodată, Comisia de la Veneția precizează că principiul neretroactivității nu se aplică dreptului penal procedural, care e distinct de dreptul penal substanțial. Totuși, calificarea unei dispoziții ca fiind de drept substanțial sau procedural trebuie făcută într-o perspectivă funcțională. Când un termen de prescripție este deja împlinit, principiul legalității poate fi invocat pentru a evita reactivarea sa.

5. Anterior jurisprudenței Curții de la Strasbourg mai sus menționate, Curtea Constituțională Federală a Germaniei a reținut, în materie de prescripție a crimelor comise în timpul regimului național-socialist și în perioada postbelică, prin Hotărârea celei de a Doua Camere din 26 februarie 1969, că postulatul intrinsec al siguranței juridice din principiul statului de drept cere ca cetățeanul să poată prevedea intervențiile posibile ale statului asupra sa, așa încât să se poată adapta în mod corespunzător. Astfel, cetățeanul trebuie, în principiu, să se poată baza pe faptul că legiuitorul nu va stabili pentru situații încheiate consecințe mai puțin favorabile decât erau ele previzibile la momentul încheierii situației (retroactivitate autentică). În anumite circumstanțe, încrederea cetățeanului însăși poate reclama protecție, pentru ca situația juridică proprie să nu își piardă valoarea proprie, ceea ce înseamnă ca dispozițiile să producă efecte numai pentru situații actuale, încă nefinalizate (retroactivitate neautentică). Siguranța juridică înseamnă pentru cetățean, în primul rând, protecția încrederii. Pe de altă parte, din legalitatea constituțională face parte nu doar siguranța juridică, ci și egalitatea materială, însă cele două laturi ale principului statului de drept nu pot fi luate în considerare de către legiuitor în toate cazurile. În cazul în care siguranța juridică se află în contradicție cu echitatea, este, în primul rând, atribuția legiuitorului să decidă în favoarea uneia sau a alteia dintre părți. Dacă acest lucru se întâmplă fără intervenția arbitrariului, nu se poate obiecta împotriva deciziei legislative din motive constituționale. Astfel, Curtea Constituțională Federală a Germaniei a stabilit, cu același prilej, că Legea privind calcularea termenelor de prescripție în materie penală din 13 aprilie 1965 are ca efect doar prelungirea în viitor a unor termene de prescripție care încă nu s-au împlinit și nu se aplică faptelor a căror urmărire se prescrisese deja la intrarea în vigoare a legii, neputându-se susține că face schimbări în situații încheiate în trecut. Prin urmare, prelungirea termenelor de prescripție pentru urmărirea infracțiunilor care se pedepsesc cu pedeapsa închisorii pe viață nu a avut drept consecință constituțională un prejudiciu de încredere relevant.

II. Concluzii

Din analiza de drept comparat, reiese că legiuitorul din diverse state europene a plasat instituția prescripției răspunderii penale și a prescripției executării pedepsei în codul penal sau în codul de procedură penală, fără ca sediul materiei să determine calificarea fermă a naturii juridice a prescripției.

Curtea Constituțională observă existența în legislația unor țări europene a normelor care reglementează aplicarea imediată â dispozițiilor din materia prescripției, mai severe, inclusiv pentru infracțiuni comise anterior, dacă termenul de prescripție pentru acestea nu s-a împlinit încă. Astfel, potrivit celor arătate mai sus, asemenea prevederi există în legislația germană, franceză, elvețiană, suedeză și belgiană, chiar și în cazul în care sediul materiei prescripției este situat în codul penal al statului respectiv, soluția adoptată de legiuitorul român prin textul de lege criticat fiind identică cu cea din legislațiile invocate.

Toate aceste reglementări consacră, la nivel de lege, teoria "retroactivității neautentice“, așa cum a fost aceasta definită în jurisprudența Curții Constituționale Federale a Germaniei, dispozițiile de modificare a termenelor de prescripție producând efecte juridice numai pentru situații actuale, încă nefinalizate la data intrării în vigoare a noii legi.

Potrivit art. 7 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care consacră principiul legalității incriminării și pedepsei (nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege): "Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau o omisiune care, în momentul săvârșirii, nu constituia o infracțiune potrivit dreptului național sau internațional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea aplicabilă în momentul săvârșirii infracțiunii.“ Astfel, legea nouă care incriminează o faptă sau stabilește o pedeapsă mai gravă pentru o faptă deja incriminată nu poate fi aplicată în vederea condamnării persoanelor care au săvârșit astfel de fapte anterior incriminării lor, respectiv anterior agravării pedepsei. Cu alte cuvinte, în lumina Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a jurisprudenței dezvoltate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în aplicarea dispozițiilor art. 7, retroactivitatea legii penale nu poate afecta, în sensul agravării, condițiile de incriminare a faptei și pedeapsa pentru aceasta.

Dincolo de controversele doctrinare cu privire la natura juridică a instituției prescripției, ceea ce este cert și constituie un reper juridic important în analiza controlului de constituționalitate este faptul că legislațiile statelor semnatare ale Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale trebuie să respecte prevederile art. 7 paragraful 1 din această convenție, care reprezintă fundamentul protecției juridice sub aspectul neretroactivității legii.

Astfel, indiferent de modul în care legislația sau doctrina califică instituția prescripției, aceasta, prin finalitatea ei, este aceeași în toate sistemele de drept europene, în sensul că, după trecerea unui anumit interval de timp, statul renunță la dreptul de a mai aplica o pedeapsă infractorului sau de a mai dispune executarea unei pedepse.

Curtea reține, de asemenea, că soluția legislativă criticată privește declararea imprescriptibilității executării pedepselor principale în cazul infracțiunilor de omor și al infracțiunilor intenționate urmate de moartea victimei, care, dată fiind gravitatea atingerii aduse valorilor sociale ocrotite prin incriminarea lor, reclamă nevoia unei reacții ferme din partea statului, o nevoie de dreptate ce nu se stinge prin simpla scurgere a vremii de la data săvârșirii lor. Memoria unor astfel de fapte nu se estompează cu trecerea timpului cuprins în întinderea obișnuită a unui termen de prescripție, iar reacția din partea comunității constituie atât o datorie de conștiință, cât și o dovadă de respect față de soarta victimelor. Potrivit formulărilor Curții Europene a Drepturilor Omului, dreptul la viață, statuat în art. 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, reprezintă "regele drepturilor“, un drept ce consacră una dintre valorile fundamentale ale statelor democratice care alcătuiesc Consiliul Europei, numărându-se printre prevederile primordiale ale Convenției. Mai mult, Curtea de la Strasbourg acordă preeminență, în jurisprudența sa, articolului 2, având în vedere faptul că dreptul la viață se bucură de un statut special printre dispozițiile Convenției pe care aceasta le consideră primordiale.

Prin urmare, Curtea Constituțională reține că dreptul la viață constituie un atribut inalienabil al persoanei și reprezintă valoarea supremă în ierarhia drepturilor omului, întrucât este un drept fără de care exercitarea celorlalte drepturi și libertăți garantate de Constituție și de instrumentele internaționale de protecție a drepturilor fundamentale ar fi iluzorie, fapt ce determină caracterul axiologic al acestui drept, care cuprinde atât un drept subiectiv, cât și o funcție obiectivă, aceea de principiu călăuzitor al activității statului, acesta din urmă având obligația de a proteja dreptul fundamental la viață al persoanei. Preeminența dreptului la viață este, astfel, cea care justifică posibilitatea legiuitorului de a stabili imprescriptibilitatea executării pedepselor principale în cazul infracțiunilor prevăzute la art. 174-176 din Codul penal și al infracțiunilor intenționate urmate de moartea victimei pentru care, la data intrării în vigoare a dispozițiilor de lege criticate, nu s-a împlinit termenul de prescripție a executării.

Într-o atare situație, legiuitorul a avut de ales între principiul securității raporturilor juridice și echitatea juridică, ambele componente fundamentale ale statului de drept. Fiind sarcina legiuitorului să decidă cărui principiu îi acordă prevalentă, acesta, fără a interveni arbitrar și ținând seama de valoarea primordială a dreptului la viață consacrat de art. 22 alin. (1) din Constituția României, a optat pentru aplicarea imediată a dispozițiilor din materia prescripției, mai severe, inclusiv pentru infracțiuni comise anterior, pentru care termenul de prescripție a executării pedepsei nu s-a împlinit încă.

Curtea constată că opțiunea legiuitorului privind reglementarea imprescriptibilității executării pedepselor principale în cazul infracțiunilor prevăzute la art. 174-176 din Codul penal și al infracțiunilor intenționate urmate de moartea victimei pentru care, la data intrării în vigoare a dispozițiilor de lege criticate, nu s-a împlinit termenul de prescripție a executării, nu are drept consecință un prejudiciu constituțional relevant. Prin urmare, reglementarea cuprinsă în art. 125 alin. 3 din Codul penal nu încalcă Constituția, fiind compatibilă cu sistemul principiilor consacrate de prevederile Legii fundamentale.